joi, 17 martie 2011

Ultima Calatorie a Melcului

Melcul s-a trezit de dimineata si a deschis usa. In cateva momente soarele va rasari, aducand cu sine prima zi de primavara. Sta in prag si se teme sa iasa afara, dar e nerabdator sa vada spectacolul ce urmeaza. Inchide ochii pentru o secunda si zambeste simtind pe chip primele raze ale soarelui. Padurea inca doarme, numai el, Melcul, e singurul martor al acestei minuni.

Soarele inunda toata pajistea, trezind ghioceii si brandusele care coloreaza toata dimineata. Melcului ii e teama sa paseasca in poiana si sa le dea buna dimineata tuturor. Soarele atinge cu razele lui pomii care isi deschid si ei florile mici si albe, care timide incep cantecul primaverii, iar apoi totul se trezeste la viata urmand cantecul.

Melcul e fericit. Primavara il cheama afara si melcul nu-i poate rezista asa ca ii raspunde si paseste in lumina. Pamantul e proaspat si umed, miroase peste tot a flori de primavara. Universul intreg zambeste si canta. De cum a pasit in lumina, parca ochii fizici i s-au inchis, iar cei ai sufletului sunt larg deschisi. Astfel, melcul intra in betia primaverii. Toata aceasta zi ramane ca un vis frumos in sufletul si in mintea melcului. Stie el de ce e asa de minunata ziua aceasta.

Seara se lasa incet si capetele se pleaca a somn. Melcul ramane in prag cu zambetul pe buze si priveste toata poaiana cum inchide ochii si doarme. E liniste deplina. Luna plina rasare de dupa dealuri, iar melcul e singurul care o intampina cu o plecaciune adanca, ca pe o regina.

A sosit momentul!

Se retrage in casuta lui din totdeauna, strabate camera pana la usa cealalta din spatele careia de atatea ori a auzit acele soapte. Se opreste un moment, trage aer adanc in piept, apoi usa se deschide. Dincolo e intuneric. Un pas si melcul e inconjurat de intunericul din labirintul cochiliei lui. De acum nu mai este cale de intoarcere. Usa se inchide incet in urma lui.

Incet ochii i se obisnuiesc cu intunericul si incepe sa descifreze pe peretii acestui labirint imagini, multe imagini despre toata viata lui, de la inceput si probabil pana la centrul actual. Mangaie aceste imagini si zambeste amintirilor copilariei lui. Lacrimi ii siroiesc cand ajunge in dreptul amintirilor despre melcul acela intelept care a mers in calatoria suprema si nu s-a mai intors, sau cel putin asa ziceau ceilalti.

Straniu, in tot acel intuneric, ochii melcului vedeau foarte bine gravurile de pe pereti. Dupa un drum lung si drept, melcul a ajuns la o rascruce. Desenele de pe pereti erau asemanatoare. Intr-o parte era Steaua lui de Aur care intr-o zi a plecat, iar el a ramas stiind ca aceasta nu se va mai intoarce, in celalata parte, Steaua de Aur pleca, iar el o urma. Dar aceasta era o amintire falsa. Soapte se auzeau din intunericul acelui coridor si intrebari rasareau in mintea melcului: “Oare cum ar fi fost daca s-ar fi dus in ziua aceea cu Steaua lui?”. Dar nu s-a dus si el trebuie sa isi urmeze acum propria carare. Cu durere in suflet, lasand in urma coridorul intunecat care i-ar fi aratat fericirea pe care ar fi putut-o avea, si-a urmat mai departe amintirile. Lacrimi calde ii mangaie obrajii melcului, dar nu il mai pot alina acum ca isi realizeaza propriile greseli.

Zambeste Zanutei Rozalii de pe peretii acestui labirint, dar si de data aceasta ii da drumul, fiindca asa trebuie, fiindca asa e corect. Si-a intors privirea in celalata parte cand a trecut pe langa amintirile cu acea piatra pretioasa, verde, ca veninul. A trecut mai repede fara sa se uite in urma, fara sa ii duca dorul, chiar daca aceasta parca il striga inapoi de pe peretii labirintului. Melcul a zambit cu rautate si dezgust acestei amintiri si apoi a aruncat-o in cutia amintirilor nedorite.
In toate calatoriile lui zambeste acelei Flori care mereu intr-un fel sau altul isi facea simtita prezenta dragalasa.

Labirintul are din ce in ce mai multe raspantii, multe ademenitoare si inselatoare, amintirile devin neclare si haotice. Melcul e in pericol sa se piarda pentru totdeauna prin labirintul propriu. Ajunge in dreptul amintirilor despre Fluture, ii zambeste si ar dori sa mearga pe drumul in care Fluturele nu moare, dar… melcul stie bine ca daca o ia pe un drum gresit nu mai are sanse sa se intoarca. Asa ca il lasa pentru a doua oara pe Fluture sa isi inalte sufletul la Luna.

Isi face aparitia raza aceea mincinoasa, dar melcul trece nepasator pe langa ea. Ii cunoaste istoria si nu are cum sa se piarda in aceste amintiri. Amintirile care urmeaza sunt mai periculoase, caci sufletul melcului nu doreste sa le aduca iar in constienta.

In cele din urma ajunge si la aceasta rascruce, poate ultima si cea mai dificila. De departe vede stralucirea Stelei de Argint. Doar doua drumuri posibile. Unul, care se termina intr-o noapte cu Luna Otravita, unul care se termina in fericirea melcului care merge alaturi de Stea pentru totdeauna. Se apropie melcul de aceste doua drumuri si simte iar si iar gheara aceea. Credea ca deja s-a obisnuit cu ea, dar iar il raneste. Unul din cele doua drumuri ii arata rana vindecata si gheara disparuta, iar Luna Otravita nu s-a intamplat niciodata acolo. Melcul zambeste acestui drum, si-l doreste. Si aproape nu-l mai intereseaza de ce e adevarat si ce nu. Vede doar fericirea care ii sta in fata si vrea sa o descopere tot mai mult si mai mult.

Astfel a ajuns in fata rascrucii si vrea sa aleaga drumul fericirii, dar aude un cantec pe care il recunoaste si stie ca e real, dar acesta vine de pe celalalt drum, cel care pune capat istoriei lui impreuna cu Steaua de Argint. Sufletul melcului simte ca se rupe in bucati, ca in noaptea cu Luna Otravita. Ii e greu sa renunte iar la Stea si la fericirea pe care credea ca o poate avea impreuna cu aceasta, chiar daca e numai o iluzie. Dar, melcul aude cantecul adevarului si momentul de ratacire e depasit. O ia pe drumul bun, si recapituleaza toate durerile prin care a trecut cand a pierdut Steaua de Argint. Dar deasupra acestor dureri e acel mic licurici de lumina, care ii canta si care il ajuta sa isi continuie drumul.

In cele din urma Steaua apare tot mai putin in gravurile peretilor, iar sfera aceea luminoasa e in centrul amintirilor acum. Zambeste melcului, il saluta si il indeamna sa mearga mai departe pe drumul bun. Vede cum stralucirea acesteia paleste si devine o sfera de plumb, dar isi da seama ca stralucirea nu i se va stinge niciodata de tot, ci doar straluceste in alta parte. Melcul ii zambeste, caci se temea ca nu va straluci niciodata la fel de tare ca atunci cand s-au cunoscut. Acum vede adevarul si luminita aceea se intoarce in intregime spre melc pentru un moment, ii zambeste si il indeamna sa priveasca inainte. Melcul priveste si vede o usa veche de lemn. Luminita ii face semn cu mana de ramas bun.

Melcul deschide usa si paseste in camera din mijlocul labirintului. Se pare ca in cele din urma nu s-a ratacit. E nedumerit, credea ca va ajunge intr-un loc sacru in care va afla adevarata sa identitate, dar e o camera goala, intunecata, in mijlocul careia e o oglinda. Atat.

Melcul se apropie de oglinda. La inceput isi vede propria imagine si isi intoarce capul intr-o parte. O hidosenie vede, o caricatura. E aici cu un scop. Poate trebuie sa priveasca mai adanc. Poate se va schimba ceva. Dar nimic nu se schimba. Isi vede reflecatata imaginea si in rest e intuneric, dar nu pentru mult timp. Undeva sus in oglinda melcul vede cum nori se dau la o parte si lasa sa vada un colt de luna. Lumina acesteia contureaza o poienita. Melcul priveste in jurul lui, dar camera e goala. Poaiana e numai in oglinda. Flori adormite si miros proaspat de noapte. Norii se imprastie, iar Luna Plina domneste peste tot imperiul noptii. Un moment de suspendare, un moment, sau o eternitate, melcul nu isi da seama, caci se simte in afara timpului.

O raza, ca un drum, porneste din luna si se opreste chiar in fata melcului, in oglinda. Dar el nu e in lumina. El e in camera intunecata. Din luna se desprinde ceva, o fiinta pe care deocamdata melcul nu o poate dibui. Coboara pe raza aceea de luna ca si cum ceva ar fi chemat-o. Melcul isi da seama ca el e cel care a chemat acea creatura. Dar realizeaza greseala pe care a facut-o. Nu a luat lumina cu el. Nu are cum sa semnaleze acelei creaturi ca el e aici. Melcul vrea sa se intoarca, dar parca o vraja mai puternica decat vointa lui il tine locului si nu se poate misca. Faptura aceea se apropie si prinde contur. E o caprioara, are ochii umezi si atat de frumosi, blanita ii e moale si albastra. Melcul o vede si stie ca e condamnat acum. A dat gres in cea mai importanta calatorie a lui si stie ca odata cu moartea lui va muri si caprioara. Melcul priveste chipul caprioarei o ultima data apoi inchide ochii si isi asteapta blestemul. Aude apropiindu-se acea fiinta minunata care ii va aduce sfarsitul. Ca sa isi faca sfarsitul mai putin greu de suportat, melcul incepe sa cante in mintea lui. Aude copita caprioarei putin in fata lui apoi ii simte greutatea peste cochilie, apoi nu mai simte nimic si intunericul cuprinde totul.

Oare cat timp a trecut de atunci? E inca intuneric, dar melcul simte viata pulsand in el. Simte in nari parfum de primavara, aude vantul si apa susurand. Parca se trezeste dintr-un somn adanc. Deschide ochii si vede Primavara peste tot in jurul lui. Oare a murit si a ajuns in Raiul Melcilor? Nu credea ca exista asa ceva. Aude apa langa el si simte o sete cumplita. Se intinde sa bea, dar cand se apleaca asupra apei, nu vede reflecata imaginea hidoasa de melc ci ochii caprioarei il privesc din unde, botul rozaliu atinge apa, iar blanita albastra se umezeste. Parca e prima data in viata lui cand bea apa. Se ridica in picioare, putin ii tremura, nu prea stie sa le foloseasca, dar instinctul e mai puternic si in cateva momente devine stabil. Se priveste in apa inca o data. De undeva a stralucit o lumina in ultimul moment, dar nu stie daca a venit din sine sau din alta parte. Se intoarce, soarele straluceste si vede in jurul sau pe toti prietenii pe care a crezut ca ii va prierde dupa acea ultima calatorie a melcului. Toti o intampina cu bucurie. In jur, pe iarba sunt bucatile unei cochilii vechi si sparte. Caprioara le aduna si le pune intr-un buzunar secret, e totusi una dintre vietile ei. Face un salt sprinten. Simte pentru prima data atata libertate, incepe sa alerge prin poienita simte ca ar putea si zbura.

Bine ai venit in lume, Caprioara Albastra!

Niciun comentariu: