PE TIMP DE TOAMNĂ

S-a făcut vreme bună, iar melcul s-a hotărât să iasă din rutină pentru o vreme. Aşa că s-a trezit de dimineaţă, şi-a băut cafeaua, şi-a pregătit micul dejun şi l-a servit pe un fond muzical plăcut – micile lui plăceri care-i aduc zâmbetul pe buze şi buna dispoziţie. Apoi a ieşit în oraş, trebuia să cumpere nişte cadouri. Întors acasă şi-a făcut bagajul.
Aşa că acum e iar pe drum. Cum se arată câteva zile vreme mai bună, pe melc îl apucă dorul de ducă. E destul de liniştit acum. I-a mers bine de dimineaţă. Un soare minunat, lenevitul în pat dimineaţa, muzica bună, toate astea l-au binedispus. Iar ieşirea după cadouri i-a adus zâmbetul pe buze şi lumină în ochi. S-a simţit fericit şi de data asta nimeni nu i-a putut lua bucuria. S-a simţit liber, a zâmbit de fericirire fără să-i pese de cei din jur.
E toamnă, aşa că în parc era plin de frunze uscate ce-i foşneau sub picioare. Şi-a luat o castană şi a dus-o cu el. Vântul adie, frunzele cad, iar una se opreşte o secundă pe umărul lui apoi cade. Melcul o ridică şi merge mai departe. E prea plin de bucurie şi-i vine să alerge, să zburde, dar a văzut o floare, mititică şi galbenă. N-a putut s-o lase acolo, a iubit-o din prima clipă.
Ajuns acasă, melcul dansează de bucurie, râde, cântă şi bate din palme. Îşi pregăteşte bagajul, iar acum, iată-l din nou în tren, din nou printre oameni, din nou cu ochii lipiţi de fereastra trenului. Toamna a schimbat peisajul: verde cu galben şi roşu aprins, cărămiziu. Culori puternice, intense ce-i plac nespus melcului. Floarea a lăsat-o acasă, să se odihnească. După toate prin câte a trecut acum e foarte obosită.
Aceasta nu e cea din urmă călătorie a melcului. Dar acum dau ploile şi pentru câteva zile melcul trebuie să se închidă în cochilie.
Plouă, nu ştiu dacă e prima ploaie, dar pentru mine parcă aşa e. Până acum nu am simţit atingerea toamnei, dar acum o simt şi eu cu sufletul meu de melc. Ma întristează, dar nu îmi vine să plâng; de mult nu-mi mai vine să plâng deşi mi-aş dori uneori, dar nu mai contează acum. Singurul lucru cu adevarat important acum e ca plouă. Nu pentru că aş iubi ploaia, nu, n-o iubesc, nici nu o urasc, nici indiferentă nu-mi e. E ca şi cum ar face parte din mine sau ca şi cum aş fi eu pe de o parte, dar pe de altă parte încă nu mă ştiu.
Nu mă deranjează că plouă, nu mă bucură, dar e ca şi cum aş sufla uşurat în sensul lui:"s-a isprăvit". Simt că nu mai pot. Simt că nu am nici un scop. Vreau să mă termin şi eu în sensul lui "s-a isprăvit".

ÎNGERUL MORŢII

În negura vremii, pierdut în netimp,
Dansând peste timpuri în umbra luminii,
Zburdalnică rază a omenirii,
Fiară sălbatică, venită din veci,
Se-ndreaptă spre ceea ce numai se vrea,
Tânăr cumplit, sălbatic de ură
Se luptă cu luna şi vrea s-o străpungă
În dans nebunesc,
Iubindu-i doar umbra, ferindu-i lumina.
El vine din întunecata zi,
Cu sine aduce trecutul,
Omoară în noapte scumpă nefiinţa

Azi încă dansează spre-a lumii pieire
Dar nimeni nu ştie că-n inima sălbăticiei,
El singur încă străbate veacul
Şoptind obsedante adevăruri
În umbra lunii
Pierdut în netimpuri

FÂNTÂNA CU LUMINĂ

A venit la mine lumina de departe
O lumină palidă şi obosită
Ce-avea nevoie de puţină apă
Să lumineze-un pic mai tare.
Iar strop cu strop umplându-se fântâna
Lumina izvora din propriu-mi trup.
Pierdusem din vedere îngerul ce îmi aduse
Şi sădi în mine fântâna cu lumină

ÎN URMA TA

Aş vrea s-arunc în urma ta cu pietre,
Dar pietrele în mâini mi se transformă-n flori,
În flori cu spini ce-mi sângerează mâna
Dar fac plecarea ta frumoasă, demnă
Ca a unui mare-nvingător

Dar nu te uiţi-napoi
Să vezi ce laşi în urmă-ţi
Să-mi vezi mâinile-nsângerate şi...
Ochii-nlăcrimaţi şi...
Sufletul pierdut

Am să te-aştept cu flori în mână,
Sperând că poate-ai să revi
Sperând că visu-mi se va împlini

...dar... n-ai să vii
Şi-am să te-aştept o viaţă
Până când moartea de mine
Mă va despărţi

ŞTII CĂ

Ştii că doar privind la stele poţi să mori
Şi că... ochii tăi-s ca două stele
Ştii că... sufletu-mi
Se-absoarbe-n vid
Ca pământul
Ce se-mbată-atunci când plouă...
...şi că... doar iubind te pustieşti...

PUI DE GÂND

Claudiei

Mă chinuie un pui de gând
Ce nu ştie singur să se nască
Îi trebuie cuvinte să răsară
Mai vrea şi un apus de soare ca decor
Fără să ştie că l-apus se moare

IZVORUL

(Mi-) e secată fântâna,
Căci izvorul se întoarce-napoi,
Grăbit, spre matca-i albă,
Însetat de trecut,
Cuprins de durerea viitorului,
Supărat de îngeri,
Iubit de demoni
Sfărmându-şi amintirea în mii de pietre
Preţioase.

(D)IN CUVINTE

m-am născut din cuvinte
în nopţi de lună clară
din chinul pământului sterp
ce râde de durere şi-apoi... iară...

să vântul mă tremură
iar luna mă argintă
stelele-mi ţes haină de apă
iar cerul îmi cântă cântece de somn

aud cum creşte iarba crudă în pământ
şi sorb din stropi de stele-albastre
îmi joacă viitorul pe aripi de înger cuminte
(Primăvara,)
m-am născut în cuvinte.

CVADRIDIMENSIONAL

s-a spart în mii de cioburi
imaginea demult uitată-ntr-un ungher
s-a risipit... se-ntoarce în oglindă
şi-mi rânjeşte... demon nebun...
mă-mpresoară şi-ncerc să m-ascund
dar sfera mea e goală, lipsită de curburi
şi mă priveşte din oglindă un nebun.
Palmele mi-s prea mici să mă ascund
Şi strigă, iar strigătul lui mă străpunge
Mă sfâşie, mă-nconjoară şi mă umple
Mă-nspăimântă şi mă sparge...
... azi privesc un altul...
Carre priveşte trist şi-nspăimântat înspre oglindă
Privindu-l din oglindă, recunosc.

IN MONOTONIA VIETII

Melcul s-a oprit. E obosit, aşa că poposeşte o vreme. A găsit o chirie modestă, o slujbă prost plătită, dar care-i oferă mai multe posibilităţi. Se trezeşte devreme, aşa trebuie. Îi e greu, dar dimineaţa e frumoasă de fiecare dată. Mersul pe jos îi face bine. Se simte bine. Soarele a răsărit frumos şi-i mângâie faţa blând. E rece afară, dar lumina soarelui îi dă senzaţia de căldură. Răsăritul îl împiedică să vadă înaintea lui, dar îi place aşa. Măcar nu vede toate feţele răutăcioase care-i ies în cale, vede numai lumina soarelui şi asta îl face aproape fericit.
A fost foarte trist melcul în ultima vreme, dar începe să-şi revină sau aşa crede el, dar iluzia că-şi revine trece cel mai repede. Aceasta se risipeşte, cei pe care îi îndrăgeşte îl rănesc, îl tratează urât ca şi cum n-ar conta, ca şi cum le-ar fi străin şi aşa i se stinge lumina soarelui în fiecare zi. În fiecare zi când începe să se simtă mai bine se găseşte cineva care să-l rănească. Oare cât o să mai poată îndura? Aproape a ajuns la capăt, la capătul puterilor. Poate că în cele din urmă o să facă aşa cum a zis demonul acela pe care l-a întâlnit într-un vis. Poate că în cele din urmă, dacă nu-l ajunge sfârşitul şi-l va aduce el. La câte poveri a purtat, asta i-ar fi o uşurare şi poate aşa ar fi cel mai corect pentru bietul melc. Prea multe a îndurat şi nimeni nu ţine seama de durerea lui. Prea multe duce în spate şi e prea obosit. Are nevoie să dispară, pur şi simplu, dar nu-i garantează nimeni că aşa se sfârşeşte totul. Melcul vrea să nu mai existe, dar e posibil aşa ceva?
Degeaba s-a simţit bine de dimineaţă. Acum e iarăşi trist. Abia a început să spere că va fi o zi frumoasă, dar un trandafir l-a împuns cu un ghimpe otrăvit, direct în suflet şi acum se zbate ca o biată făptură pedepsită pentru că există. Si asta e singura lui vină şi asta nu i se va ierta niciodată.

CÂTE CEVA DESPRE MELC

Melcul îşi vede de viaţă. S-a oprit pentru o vreme într-un loc, să zicem un popas mai lung. Uneori aici se simte bine şi are impresia că e fericit. Bineînţeles că e doar o iluzie – şi el o ştie –, dar e o gură de repaos pentru sufletul bietului melc.
Ştie şi el, melcul, că şi-a ratat şansa fericirii. Asta a fost acum multă vreme o acţiune deliberată a melcului şi pentru care îşi asumă toată responsabilitatea. Atunci a început melcul să călătorească. De atunci tot aleargă, aleargă melcul dintr-un loc în altul, ca să uite, ca să nu-l copleşească amintirile.
Acum melcul e trist. Îi e iarăşi frig. E început de toamnă. Totdeauna toamna melcul e trist. De aceea a şi luat o pauză de la îndeletnicirea sa de bază – o vreme se va ocupa de lucruri mărunte. Vine iarna şi melcul trebuie să intre în hibernare, dar numai cu sufletul. Mici drumeţii o să mai facă în jurul casei, ca să nu se plafoneze, să nu moară în timpul hibernării.
Şi iarna asta o să călătorească, dar numai în visele sale. Melcul e firav, frigul îl poate ucide, dar e nesăbuit de curajos.
Iarna asta melcul trebuie să se odihnească. A fost o vară lungă şi grea, iar toamna se anunţă şi mai grea. Săracul melc e singur şi se mişcă aşa de încet, n-are pe nimeni să-l mobilizeze. Oare de ce mai trăieşte melcul, vă întrebaţi? Vă spun eu – am aflat-o chiar el –: trăieşte din curiozitate, să vadă cât de rău poate să fie sau dacă poate să fie mai rău decât acum, dar e optimist, mai bine zis prostuţ şi naiv. Dar nu-l condamn. Când treci prin ce a trecut melcul pierzi simţul realităţii şi nu-ţi mai pasă, trăieşti din curiozitate, trăieşti ca melcul, întrebându-te şi aşteptând să vezi dacă poate fi mai rău, oricum nu mai ai nimic de pierdut. Devi atent la ce se întâmplă în jur, observi, dar fără a mai trăi cu adevărat, aşa, ca melcul.
Cum a fost el înainte de asta? El nu-şi aduce aminte şi nimeni nu şi-l aminteşte. Dar nu contează – la ce bun să răscolim trecutul? L-ar răni pe bietul melc.
Mie personal îmi place melcul, îmi place pentru că şi-a făcut existenţa atât de simplă, nu-i place să se complice, e sincer. E drept că asta-l dezavantajează uneori, dar lui nu-i pasă. Nimic nu-l mai afectează, nu mai acumulează suferinţă, nu mai are unde, e deja plin de suferinţele vechi pe care le duce cu el, în labirintul cochiliei.
Dacă-l vedeţi, vă rog să nu-l judecaţi. E drept că e ciudat, dar a ajuns aşa din motive bine întemeiate. Aşa că, vă rog, mai bine nu-i spuneţi nimic. Decât să-l criticaţi, uraţi-i drum bun şi o să vă zâmbească trist, dar va zâmbi. Ştie şi el că drumul lui nu va fi bun şi nici uşor. În cele din urmă îşi va aduce aminte de unde a pornit şi unde merge, poate chiar va ajunge acolo.
Drum bun, melcule!

O POVESTE CU UN FLUTURE

Melcul stă deja-ntr-un loc de mai multă vreme. Vine iarna, aşa că s-a agăţat aici, dar nu e bine prins, asa ca poate să cadă oricând într-o nouă călătorie. Pentru moment se simte bine. S-a retras în cochilie şi-şi îmbrăţişează trupul, ca să mai alunge din viforul ce a început să-i bată-n suflet, dar nu-şi dă de capăt.
M-am aşezat cu spatele la lume ca să nu mă observe atunci când nu dorm şi să nu mă deranjeze, să nu-mi vadă lacrimile. M-am aşezat undeva, într-un loc ciudat, zice-se c-ar fi centrul pământului, dar mi-e greu să cred. Am trecut prin atâtea centre, dar încă nu reuşesc să le descifrez, nu pe toate. Cele exterioare nu sunt aşa complicate, dar centrul interior, parcă ar fi peste tot şi nicăieri.
Mă sufoc uneori aici în cochilia asta mică şi-mi vine să o sparg şi să ies din ea pentru totdeauna, să zbor departe, dar nu sunt fluture... Aşa parcă-i zicea acelei fiinţe minunate pe care am întâlnit-o odată, într-o călătorie. Frumos fluturele, vesel, colorat, cu aripile atât de vii, dar totuşi, cu ochii trişti şi înlăcrimaţi. Aşa l-am găsit într-o dimineaţă. Încă nu se făcuse chiar aşa de rece.
– Sunt un fluture întârziat. Abia am ieşit la lumină, dar florile sunt puţine deja.
A început să râdă vesel şi zbura de colo, colo. Apoi s-a aşezat pe un fir de iarbă gălbui şi mi-a spus trist că va fi ultima lui noapte şi că nu vrea să fie singur, aşa că am stat toată ziua împreună, iar spre seară era atât de obosit că abia mai putea zbura. L-am luat în spate pe cochilia mea. Atât de uşor, că parcă şi povara mea devenise mai uşoară.
M-a întrebat dacă am o sticluţă. Mi-am scotocit bine buzunarele şi, în cele din urmă, am găsit la pieptul sufletului o sticluţă de parfum goală. Parfumul a fost scump, cu un iz de amintire tristă.
Când am ajuns într-un loc înalt de unde se vedea bine cerul, m-a rugat s-o deschid. Un parfum delicat s-a răspândit şi aerul s-a îmbibat de mirosul acelei amintiri triste. Cu ultim efort, Fluturele s-a înălţat sus, tot mai sus spre stele. Revenind apoi spre pământ, şi-a scuturat aripile deasupra sticluţei mele. Tot praful acela minunat, ca nişte cristale colorate, s-a cuibărit în sticluţa mea. A închis-o repede şi mi-a dat-o:
– Ca amintire. Să o pui acolo de unde ai luat-o şi să nu mă uiţi niciodată. Măcar în amintirea ta să rămân pentru totdeauna.
„Dar când eu voi muri, ce se va alege de amintirea Fluturelui?”, m-am întrebat imediat. Şi multă vreme m-am frământat, întrebându-mă cum l-aş putea face pe Fluture nemuritor.
Am tăcut multă vreme. Nu mai era nevoie să vorbim. În cele din urmă când luna a răsărit sângerândă Fluturele m-a îmbrăţişat. L-am îmbrăţişat şi eu cu mâinile sufletului, că eu altele nu am. L-am simţit tremurând, îi era frig sau frică. Mă ţinea strâns. Îmi era aşa drag Fluturele.
Luna s-a făcut aurie. O priveam muţi de uimire ca şi cum n-am mai fi văzut aşa ceva. Eu mai văzusem, dar parcă era pentru prima dată. Fluturele mi-a mărturisit în şoaptă că el nu mai văzuse aşa ceva. Apoi luna s-a făcut argintie, ca ochii Fluturelui meu şi atunci am ştiut cum îl pot face nemuritor! Puterea cuvintelor! Aşa că i-am spus în şoaptă: „Te iubesc”. Fluturele a zâmbit trist şi cu ochii lui mari în care se odihnea luna îmi mulţumea că am ştiut să fac lucrul acesta.
În câteva minute îmbrăţişarea fluturelui deveni mai slabă, tot mai slabă, până când Luna îşi luă înapoi sufletul Fluturelui. I-am văzut sufletul înălţându-se la Lună, căci acolo – am aflat mult mai târziu asta – locuiesc sufletele Fluturilor nemuritori.
Am ascuns trupul ce a fost al Fluturelui într-o scorbură, pe o floare albă şi l-am lăsat acolo. Am strâns sticluţa tare la piept şi am plâns la capul Fluturelui până s-au arătat zorii. O altă zi frumoasă, dar tristă pentru mine. Chiar şi lumina soarelui mă întrista şi îmi rănea ochii. Pe la amiază m-am hotărât s-o iau din loc şi m-am pornit încet, încet, fără să privesc în urmă, căci imaginea Fluturelui era mereu în faţa ochilor mei, ca o iluzie. Îl vedeam zburdând din floare-n floare şi-i auzeam glasul dulce râzând şi cântând. Astfel eram fericit în tristeţea mea.
Dacă găsiţi mormântul Fluturelui vă rog să nu-l stricaţi. Puneţi o floare şi uitaţi-vă la lună poate-i veţi vedea sufletul zburdând pe-acolo.

A DOUA CĂLĂTORIE

Din nou m-am pornit! Trâmbiţe, urale, artificii! După câteva zile de popas, iar la drum, tot cu cochilia-n spate, tot cu trenul! De data asta nu sunt oameni în compartiment. Ura! Melcul e din nou pe drum! Stă ca de obicei, cu faţa în direcţia de mers şi cu spatele la ce lasă în urmă. Să stea invers ar fi o tragedie, să aibă mereu în faţă ceea ce lasă în urmă ar fi mult prea dureros.
Dar ce este în faţă? Pe peretele compartimentului e o imagine şifonată a trei nuferi într-o apă neagră. Geamul este deschis şi se face curent. Cerul e mohorât şi cenuşiu. Se pregăteşte... simt adierea în faţă, prin păr. Sufletul stă suspendat, cu respiraţia tăiată. Sunt iar în tren. Iarăşi plec. Sau iarăşi vin? Simt că atârn între cer şi pământ şi mi-e teamă să fac vreo mişcare bruscă ca nu cumva să cad. Poate am să reuşesc un mic zbor, aşa, ca să îmi scurteze drumul. Dar... nu! Nu pot! Casa din spate e mult prea grea şi nu vrea nimeni să mi-o ţină până zbor eu până la capătul vieţii şi-napoi.
Melcul se simte fericit! Melcul se crede fericit! Melcul nu ştie... ce urmează... Ce urmează? Urmează un alt loc şi după o vreme de adăstare o să mă pornesc din nou la drum. Melcul săracul! Melcul prostuţul! Caută o casă, dar melcul nu ştie, a uitat că-şi duce casa în spinare.
Eu, melcul cel mititel, mă plimb cu trenul. Ce ştiu eu? Ce-mi pasă mie de mersul lumii? Eu am propriul meu mers, încet-încet. Am rămas în urmă, dar nu mă grăbesc. Merg încet ca să mă poată ajunge din urmă inima. Uneori am impresia că m-am risipit şi trebuie să mă adun, să mă pun laolaltă, inima, sufletul, mintea, trupul.
Plouă. A început în cele din urmă. Vreau să plâng, să mă scurg în lacrimi, să mă preling şi să dispar. Melcul vrea să plângă! Mă simt singur şi uitat. Ştiu că nu sunt, dar aşa mă simt, aici în compartimentul acesta. E-nnorat şi se-ntunecă repede.
Melc nebun! Melc nebun! Pe vreme de-asta te-ai pornit la drum? Ce să-mi fac dacă nu pot sta într-un loc? Mereu plec şi plec, căci nu mă simt acasă nici măcar cu mine.

Drag Imaginar Auditoriu,

Vreau să te anunţ de la început că ai în faţă un EŞEC. Poate de aici, ceea ce urmează nici măcar nu mai contează. Nu urmăresc să mă justific, poate încerc doar să mă expun. Toată treaba asta sună destul de periculos. Oricum ce mi se mai poate întâmpla?
DAR sincer, am oboist să mă strădui să fiu perceput în vreun fel anume, am oboist să mă ascund după degetul cel mic (să fie oare degetul justiţiei?), am oboist să mă ascund mereu în spatele vreunei aparenţe. Poate mi-e teamă să nu ajung să seamăn cu odiosul deget. Dar poate că, în fapt, m-am plictisit de vechile-mi măţti şi poate inspiraţia de a le combina am pierdut-o, sau mi-am epuizat posibilităţile. Ce-mi rămâne de făcut? Să construiesc alte măşti. Singura problemă e că am rămas fără material spiritual shi acela nu se mai fabrică în nicio uzină.
În consecinţă, singura opţiune rămasă e să mă demasc şi să arăt ce se ascunde în spatele acestor minunate măşti. Şi o scriu aşa, cu majuscule, ca să ţip la mine-n scris: EŞEC!
Mă confesez în faţa voastră, dragii mei amici imaginary, vouă vă spun pentru că voi nu aveţi nicio reacţie, sunteţi păpuşile mele moarte, voi NU mă PUTEŢI trăda, căci înainte de-a putea sulfa o vorbă, când am să pun punctul final, dacă vreau eu, voi nu veţi mai fi. Apreciez de pe-acum compătimirea şi poate chiar şi empatia voastră, dar nu-I de-ajuns! Faţă de voi nu trebuie să-mi cer scuze, nu trebuie să mă justific sub nicio formă. Şi totuşi o fac, căci dacă nu în faţa voastră, atunci în a cui?
Stau dinainte-vă ca cel mai mare fost avut! Din cauză că, evident, am avut, dar nu mai am. Întâmplarea face că, fiind mai slab în inteligenţă, am pierdut cam tot… rectific: am pierdut TOT!
Dar în cele din urmă ce-am avut? Parcă îmi aduc aminte că aveam nişte OAMENI, care nu erau ai mei, oameni minunaţi, dar atunci nu ştiam asta. De fapt, nu, ştiam, dar nu pot să îmi dau seama de ce, am preferat să ignore lucrul acesta.
Pe primul l-am pierdut din cauza unui gând: “cum ar fi de n-ar mai fii?” şi aşa a fost, mai bine zis n-a mai fost. Aşa s-a împlinit un gând. Dar are o urmare, mai era undeva un gând negândit ce-l continuă pe acest “cum ar fi de n-ar mai fi?”, şi anume: “după ce n-ar mai fi să fie din nou”, dar negânditele nu iau formă.
Pe-al doilea l-am pierdut din întâmplare. A venit la mine cu împrumut, dar am crezut că mi se cuvine, şi nu credeam că îmi va fi luat vreodată. Am crezut că-mi va rămâne pe vecie, dar n-a rămas.
Al treilea, l-am respins, nu i-am dat ceea ce avea nevoie, dar nu mi-am dat seama că de fapt distrug ceea ce ar trebui să îngrijesc. Aşa că l-am distrus, l-am transformat în monstru şi… l-am alungat apoi, l-am alungat în lume să facă rău şi m-am spălat pe mâini de toată treaba asta.
Apoi, cu al patrulea, probabil cu al patrulea aş prefera să păstrez tăcerea.
NU!!! De fapt aici e punctul maxim! Aici e ratarea mea cea mare! Aici mi-am epuizat toate resursele! Am vrut să îndrept greşelile dinainte şi am eşuat în totalitate! Problema e că nu ştiu să-mi exprim durerea, nu pot să ţip şi să eliberez… Nu pot să uit ce a fost frumos şi cum am făcut totul urât. Aş vrea să pot să dau timpul înapoi şi să-l opresc când vreau, să-l opresc în timpul în care acum mă văd cel mai fericit.
De ce mă doare aşa tare? Pentru că era persoana care mă definea, care mă vedea frumos, mă făcea să mă văd frumos şi chiar perfect? Pierzând-o m-am pierdut pe mine, am pierdut muza (ca să-I zic aşa).
Chiar aş vrea să nu se fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat, şi e prima oară când ştiu că nu mai pot primi încă o lovitură. Şi de ce să mai mint? Mă recunosc înfrânt! Nu mai pot să pretend că mi-e bine, că pot să merg mai departe! NU! Nu mai ştiu să merg! Fără mine nu pot merge înainte. Am murit, darn u de tot. Şi acum tot ce fac, fac mecanic. Nu mai sunt viu. Tot ce pot siţi e durerea unei răni adânci.
Cu privire la aceasta mă oresc aici. Trăirea e de mii de ori mai intensă, darn u-mi ajung cuvintele să o exprim. Sau poate că eu nu cunosc atât de bine cuvintele încât să le pot folosi zi de zi.
N-am rămas singur. Mai am prieteni, oameni în jurul meu, dar din păcate, aceştia oricât de minunaţi sunt nu mai pot să umple golul rămas în mine. Sunt oameni minunaţi, darn u-I pot înlocui pe cei pe care i-am pierdut. Nici un altul nu mă poate înlocui pe mine. Căci în final cred că de fapt asta am pierdut în fiecare om ce a plecat din viaţa mea.
Am să mă vindec, ştiu asta, dar n-am să mai pot fi la fel. Ştiu că ori de câte ori am să zâmbesc, bucuria nu va fi deplină, ci undeva, într-un colţ, va exista mereu o amintire tristă. Dar mă pot obişnui.
Aş vrea să nu se fi întâmplat multe care să-mi ia sentimental acela de veşnic copil atotputernic. Dar inocenţa aceea ce ţi-o dă naivitatea, am piardut-o. îmi plâng de milă în faţa voastră, auditoriu imaginar, fiindcă în faţa oamenilor reali n-aş putea fără să atrag dispreţul lor.
Asta e! atât deocamdată! Ştiu că într-un final această proaspătă trăire dureroasă se va estompa, darn u va dispărea niciodată. O să mă chinuie amintirea greşelilor mele, dar sper să num ă înebunească. Îmi rămâne să trăiesc ciobit, fără o parte mare din mine.
Îţi mulţumesc drag prieten imaginar, îmi închei aici patetica-mi pledoarie, măcar tu num ă condamni şi înţelegi. Dispari acum până te convoc data viitoare!

AM ÎNVĂŢAT...

Am învăţat că, dacă nu eşti înger, sau pasăre sau fluture, sau orice altă variaţiune pe aceeaşi temă…, nu poţi zbura. Dar … poţi încerca… şi am învăţat că dacă- ncerci cazi şi te frângi… în grade variabile în funcţie de înălţimea dorită pentru zbor.
Am învăţat că stelele nu te ajută să visezi. Credeam că e adevărat că sunt mai mare decât ele doar prin simplul fapt că eu ştiu că ele sunt acolo, iar ele nu ştiu că eu sunt aici. Dar ştiu şi eu câte furnici sunt în iarbă? Ştiu stelele de suferinţa noastră? Iar dacă ştiu, le pasă? Am învăţat că stelele sunt mari, iar eu în comparaţie cu ele sunt doar… un om.
Am învăţat că atunci când cade o stea nu se-mplinesc dorinţe, ci undeva un om se stinge. Cel mai adesea se întâmplă să fie unul la care ţin. De ce cad numai stelele cunoscuţilor mei?
Într-o seară mi-am văzut steaua căzând. Nu sunt sigur că era steaua mea, dar atunci aşa mi s-a părut, atunci aşa am simţit: ca şi cum mi-ar fi căzut steaua… ciudat însă că eu n-am murit…dar am rămas infirm, mai specific, şchiop de-un suflet…
Ce să mai zic? Am avut cel mai bun professor: Viaţa. Dacă vă tentează să-i urmaţi cursurile, cereţi îndrumare înainte şi urmaţi-le pe cele ce se termină cu bine, de preferat cele fără NU în titlu. Eu pe astea le-am urmat. Cum ar fi fost dacă învăţam mai mult? Să-mi pară rău că nu am învăţat mai mult?

CALATORIA MELCULUI

Am ajuns de aproape două zile şi acum plec iar. Dar unde? Înapoi acasă? Nu! Înapoi în timp. Se pare că nu mă descurc chiar aşa de bine în viaţa asta. De ce? Mereu aceeaşi întrebare. De ce? Pentru că prea des vreau să mă întorc în timp. Asta e ca şi cum n-ai vrea să-ţi laşi amintirile să piară.
Amintirile sunt rănile ce le port în suflet. Răni, pe unele vreau să le ţin mereu deschise, ca nu cumva să le uit. Altele s-au cicatrizat deja şi sunt doar o fantomă a unor amintiri mai mult sau mai puţin frumoase. Cât despre rănile mele recente ce-aş putea să spun? Le zgândăresc mereu- mereu ca nu cumva să le uit sau să li se estompeze intensitatea. Asta e! Îmi place să sufăr! Cu asta mă hrănesc. Îmi muşc trupul sufletului, cel mai adesea buzele, căci se pare că acolo am închis una dintre cele mai dureroase, dar şi frumoase amintiri. M-adăp cu propriu-mi sânge, când şi când, ca să nu-mi sece gâtlejul şi să-mi oprească bocetul de bucurie sau oda tristeţii.
Îmi plâng ... Dar ce îmi plâng? Nu ştiu, probabil îmi plâng sufletul. Poate că aşa în lacrimi mai iese şi el în afară din casa lui cea strâmtă să mai ia o gură de... ce? Uneori se sufocă, da` nu de-ajuns. Vorbeşte singur.
Sunt iar pe drum. Am ajuns de aproape două zile şi m-am pornit iar. Nu pot să stau într-un loc. Peisajul e frumos. E soare-afară, dar la mine înăuntru plouă de-atâta timp că nici nu-mi mai aduc aminte. Natura e frumoasă, pomii, dealurile, casele; unele sunt noi, altele mai vechi, unele stau în paragină şi-s părăsite. Mă atrag pentru că-mi seamănă.
Aş vrea să mă uit pe geam, dar trebuie să scriu să-mi vărs năduful. Suspin încet, în gând, în suflet, ca să nu deranjez şi îmi imaginez că apa din fereastră sunt lacrimile gândului meu. Aşa pot să plâng şi să nu se vadă.
Bagajul e greu şi mă doare spatele. Mă simt ca un melc. Mă mişc încet şi parcă-mi port toată viaţa în casa din spate. Mă apasă. N-am lăsat nimic nicăieri. N-am putut să dezlipesc ceva de mine. Am ştiut să pierd un singur lucru, cel mai important, dar acum, nu mai ştiu care e, aşa că nu-l mai pot găsi.
Ştiu că l-am pierdut undeva în mine, în labirintul cochiliei mele, şi e aşa-ntuneric acolo. Înot ca într-o mare întunecoasă de chipuri pe care nu le recunosc. N-am să mai găsesc niciodată ceea ce am pierdut în mine. Doar dacă nu va veni o fetiţă cu chibrituri să le-aprindă unul câte unul. Poate aşa o să-mi amintesc.
E trist şi inutil în viaţă. Şi totuşi... cerul e frumos, şi râul şi munţii şi pădurile. De-aici din tren par toate aşa dintr-un basm, aşa de în afara mea. Le-aş vrea aici înăuntru, să nu-mi mai fie singur. A... da! Călătoresc singur! Nu-mi permit pe alţii în compania mea, din motive sentimental- financiare. În jurul meu sunt tot felul, oameni, îngeri, demoni, dar nu-i recunosc nici pe unii nici pe alţii. Seamănă prea tare între ei.
Călătoresc de-o viaţă tot cu cochilia în spinare. Mă opresc din când în când... din gând în gând..., să poposesc, să trag o gură de aer, să-mi odihnesc sufletul. Dar nu rămân niciodată într-un loc, nimic nu mă poate lega, nici măcar de mine!
M-am pornit iar la drum! Of! De-aş ajunge-odată! Nu, nu unde merg acum, ci acolo, adânc în mine, în centrul labirintului. Oare să mă fii pierdut? Au trecut atâţia ani de ieri... De unde am pornit şi unde merg?

PERSONALUL

Am pornit în viaţă cu...personalul
E ca şi cum ai zice: "am pornit cu stângul". Cam aşa şi e. Dar, când am ieşit la lumină din casa mea şchioapă de-un suflet, n-am mai prins decât personalul. Şi pe ăsta din cauză că întârziase. Nici n-am apucat să-mi iau rămas bun (oricum mi-l luam de-o viaţă). Şi de la cine? De la cei pe care nu i-am avut niciodată? De la cei pe care, oricum, îi duc cu mine?
Am urcat deja de-o vreme. Mă acomodez greu cu ceilalţi călători: unul vrea prea mult loc, altul se fereşte de mine... un copilaş face gălăgie... unul oftează enerva(n)t.
Într-un compartiment, în alt tren (personal şi el) văd nişte oameni (ţigani, să zicem...nu, nu din ăia răi, doar săraci) ce mănâcă, beau, fumează şi vorbesc. Se vede pe ei că vorbesc. Mi se pare că aduce a Bacovia şi Dostoievski. (A mai făcut cineva paralela asta?) Şi mă gândesc ce "mare avantaj" să umbli cu personalul: întâlneşti tot felul de oameni (Şi poate îngeri, că îngerii nu prea umblă cu acceleratul, ca ăia nu prea au nevoie de protecţie. Îi protejează sistemul).
E rau cu personalul că se înserează repede şi nu mai vezi nimic afară. Şi multă vreme trebuie să priveşti înăuntru. E dureros... că e mic şi murdar... Parcă am prins ce-i mai rău în viaţă: un personal, pe timp de iarnă, pe înserate... A! Şi uit să spun lucrul bun: am prin loc la fereastră!!! Pot să văd şi înăuntru şi în afară. Pot???
Când am pornit, vremea era mai blăndă, părea că vrea să vină primăvara. Acum sunt nămeţi mari şi viscoleşte. După calendarul meu ştiam că după iarnă vine primăvara. Acum mă tot socotesc: oare după iarnă vine iarna?
...Un cap moale se odihneşte pe umărul meu. O cuprind cu braţul sufletului, ca să n-o deranjez cu mişcări bruşte. Bărbatul din faţa mea doarme cu gura deschisă. Mă gândesc: "săracul..."; are un ochi pansat... "Mama...tata..." îngâna copilaşul din stânga, care aţipeşte în braţele bunicii.
...Mă trezesc... acelaşi personal... Dormisem un pic pe umărul ei. Şi îmi e cald. Cred că mă învelise cu ceva. Bărbatul din faţă nu mai e... Bălăriile sunt tot acolo: pe marginea drumului şi în adâncul sufletului. A! Pentru informare generală: cel mai adesea, din personal se văd bălării pe marginea drumului. Sau sunt doar la marginea ochilor?
Doamne, ce încet merge! Călătoresc deja de-o viaţă... vreme, am vrut să spun... Mă gândesc să cobor la prima. Poate prind vreun accelerat. Demult am vrut să cobor la prima, să iau acceleratul ăla. Sau zicea cineva că nu mai vine? Cred că aş deranja prea mult să cobor acum, probabil bunul mers al lucrurilor.
A! Nu ştiam de ce stăm atât în staţia asta. Să treaca trenul ce tocmai a trecut. Nu ştiu ce era, dar mergea foarte repede. Se grăbea undeva. Obositor! Eu nu-mi aduc aminte să mă grăbesc undeva...O mai fi venind vreunul? Se aude un fluierat...A, nu... Porneşte personalul...
De-acum e noapte-afară. Înăuntru nu: aici luminează un neon chior de-o lumină. Insist totuşi să privesc pe fereastră: văd doar ca-n oglindă chipurile persoanelor din compartiment: sunt mai străvezii aşa, mai frumoşi parcă... în afara mea... lor...
Nu ştiu de ce, de la început mă însoţeşte un dor, ca un miros din copilărie. Nu poate prinde contur... Mă întreb unde o fi locul în care să se întâlnească ce am pierdut cu ce n-am găsit încă. Voi fi ajuns atunci la fericire sau voi plânge doar că mi-am pierdut dorul?
Of, ce încet merge... mă tem să nu mă rătăcesc pe aici la cât mă plimb, ba înainte, ba înapoi. Nu contează. Mă bazez că se va găsi cineva să mă găsească...
Unde mergeam?
Posted by Puddleglum
(mai poate fi vazut la: http://recitirea.blogspot.com/2007/08/personalul.html)

SUNĂ CUNOSCUT?

Când pomeneşti de Tolkien, majoritatea merg cu gândul la filmul ‘Stăpânul Inelelor’. Se ştie, probabil, că la baza filmului se află cartea cu acelaşi titlu. Lumea pe care o prezintă autorul e deja o lume bine conturată, nu chiar tânără, ajunsă la al treilea ev al existenţei. Cartea oferă începutul sfârşitului unui conflict care există dinaintea primului ev.
Deşi nu este deloc lipsit de interes, nu cred să fie foarte mulţi cei care au avut curiozitatea să afle unde, când şi cum a început totul. Originea conflictului şi dezvoltarea lui, Tolkien le oferă în altă carte: Silmarillion.
‘Şi a fost Eru, Unul, numit Ilúvatar în Arda; şi mai întâi i-a făcut pe Ainurii, cei Sfinţi, vlăstare ale gândului său.’ Aşa începe Silmarillion, cu crearea Ainurilor prin muzică, iar apoi ei propagă mai departe muzica aceasta ce îşi are originea în Unul. Între ei, cel mai puternic este Melkor, hărăzit ‘cu darurile cele mai de soi, cel al puterii şi cel al cunoaşterii.’
Pe măsură ce se împlinea tema muzicală sădită de Ilúvatar în inimile Ainurilor ‘în sufletul lui Melkor s-a stârnit dorinţa de a adăugi cu de la sine putere scorniri ale închipuirii sale ce nu se potriveau temei lui Ilúvatar’, dorind să ridice mai presus de a tuturor tema ce îi fusese încredinţată. Pornit să găsească Flacăra Nepieritoare de unul singur, s-a aprins în el dorinţa de a crea el însuşi gânduri pe care a început să le arate şi în muzica pe care o cânta, atrăgându-i şi pe alţii.
În continuare au loc trei confruntări între Ilúvatar şi Melkor. Lupta lor se duce în teme muzicale. La prima confruntare, Eru e senin, potolind muzica lui Melkor. Răzvrătirea acestuia din urmă revine, iar la a doua confruntare Ilúvatar e încruntat, însă şi acum tema sa iese din nou triumfătoare. La a treia confruntare, Ilúvatar şi-a ridicat mainile şi, ‘cu un singur acord, mai adânc decât Abisul, mai înalt decât Bolta Cerească, străpungând precum lumina din ochiul lui Ilúvatar, Muzica a încetat, iar Ilúvatar îi arată lui Melkor că nici o altă temă nu poate fi cântată dacă nu îşi are originea în gândul Lui, ‘iar Melkor s-a ruşinat şi din ruşinea aceasta s-a înfiripat în taină mânia.’
Ilúvatar le arată Ainurilor, într-o viziune, ceea ce crea muzica lor şi, cunoscându-le dorinţa inimii, porunceşte, iar lumea din viziunea muzicii se înfăptuieşte. Astfel se naşte Eä, Lumea care Este, iar Ainurii care doresc, primesc libertatea de a coborî şi îngriji această lume, ca s-o pregătească pentru venirea Copiilor lui Ilúvatar, elfii, Întâii Născuţi, şi oamenii, Născuţii După. Cel mai dornic să coboare era Melkor, dar el dorea pentru sine acestă lume şi voia să facă din Copiii lui Ilúvatar sclavii săi.
Ainurii – sau Valarii cum îi vor numi mai apoi elfii – au adus cu ei alte spirite care să-i slujească. La fel a făcut şi Melkor, care distrugea tot ce făceau Ainurii. Cel pe care acum îl ura Melkor cel mai mult era chiar fratele său, Manwe, care a primit stăpânirea Pământului şi căruia vroia să îi ia domnia.
Lupta aceasta s-a înteţit după venirea Copiilor lui Ilúvatar, iar umbra lui Melkor s-a întins peste aceştia. De aceea, la sfatul lui Ilúvatar, Ainurii au pornit împotriva lui Melkor, au câştigat bătălia, l-au prins şi înlăţuit. A fost judecat în Cercul Destinului şi închis în temniţa lui Mandos pentru trei evuri, dar răul nu a dispărut pentru că pe Sauron, slujitorul cel mai credincios al lui Melkor nu l-au găsit. După ce s-au sfârşit cele trei evuri a fost din nou adus la judecată. Prefăcându-se plin de păreri de rău, a cerut iertare şi a obţinut-o, dar planurile lui erau altele. La început nu a fost lăsat să plece, iar unii valari îl priveau cu suspiciune. Astfel Melkor avea o nouă şansă pentru a-şi îndeplini planurile. S-a apropiat de unii dintre elfi şi îi amăgea, făcându-i să li se pară că sunt prizonieri ai valarilor şi dezbinâdu-i. Iar cel în care sămânţa răului s-a simţit cel mai tare a fost Feänor, făuritorul silmarilliilor – nestemate de o nepreţuită valoare –, dar datorită lui a fost demascat planul mârşav al lui Melkor, care a fugit intrând în umbră pentru o vreme. S-a întors însă tocmai când valarii se aşteptau mai puţin distrugându-le tot ce făcuseră ei mai frumos, inclusiv lumina, apoi furând silmarilliile, s-a retras în vechea sa fortăreaţă pentru a-şi reface forţele.
Mult timp a trecut pe Pământul de Mijloc. Sămânţa răului îşi făcea tot mai tare simţită prezenţa. După venirea oamenilor au mai existat confruntări între elfi şi Melkor, numit Morgoth, şi multe bătălii a câştigat acesta din cauza şiretlicurilor lui, dar şi din cauza trădării oamenilor. În cele din urmă, când trufia i-a crescut atât de mare încât credea că nu mai poate nimeni să-l învingă, atacat pe neaşteptate, a fost înfrânt, înlănţuit încă o dată şi azvârlit de valari ‘prin Poarta Nopţii dincolo de Zidurile Lumii, în Nimicnicia Fără de Timp’.
Dar răul sădit a rămas, la fel şi slujitorul său, iar continuarea o găsiţi în trilogia Stăpânul Inelelor.
Vă aduce aminte de ceva toată povestea asta? Să vă mai spun una! A fost odată o fiinţă mai grandioasă decât toate celelalte. Tot ce făcea era bine şi frumos, de-aceea era foarte iubită. Dar această iscusinţă şi putere a ei au dat naştere unui orgoliu nemăsurat şi, împinsă de acest orgoliu a pornit o răscoală împotriva... Dar mai are sens să continuu? Bănuiesc că ştiţi urmarea şi vă este cunoscut deznodământul.
Se întrezăreşte în spatele acestui 'basm' modern mai mult decât o imaginaţie colosală. Catolicul practicant Tolkien distilează istoriile Scripturii într-o mitologie nouă. Fundamentează, apoi, pornind de la ea, o lume. Cu siguranţă, acest făuritor de poveşti nu vrea doar să transpună creştinismul într-un fantasy impresionant, dar în ciuda acestui lucru, foloseşte în firul poveştii elemente semnificative de sorginte biblică. Şi cred că ceea ce am spus până aici cel puţin conturează nişte argumente ce merită luate în seamă şi explorate.
(se poate vedea si la: http://paltinis.cuvantulscris.org.ro/jdirect.htm#tolkein)