luni, 2 martie 2009

VIZITA STELEI

Era o dimineata frumoasa cand melcul s-a trezit cu fata scaldata in razele soarelui. A deschis incet ochii si a zambit diminetii. Melcul e fericit. Asteapta o vizita si e nerabdator. De multa vreme asteapta ca Steaua s vina in vizita si in sfarsit dorinta aceasta se va implini. Timpul pe care l-au petrecut departe unul de altul il face pe melc sa se simta intimidat si tremura cu gandul la vizita care urmeaza.
Isi doreste atat de mult ca Steaua sa se simta bine. Totul va fi pt ea si melcul e dispus sa faca sacrificii ca Steaua sa nu fie dezamagita, dar melcul se teme ca, oricat ar incerca el, s-ar putea ca lucrurile sa nu decurga cum trebuie si sa dezamageasca. Steaua e ultima fiinta pe care ar vrea s-o dezamageasca, dar stie ca prin natura lui va face ceva ce o va intrista.
Melcul e cuprins de nerabdare. Asteptarea il sufoca si nu are astampar. E fericit si speriat. Nici nu stie cum a trecut ziua aceea si a venit seara, cand trebuia sa mearga in intampinarea Stelei. Ii vine sa alerge, nu poate sa pastreze un ritm constant; incearca sa se stapaneasca, dar nu prea poate, poate ca nici nu isi doreste suficient de mult.
A ajuns, asteapta. Steaua coboara pe o raza timisa din tara acesteia. E lume multa in jur si melcul se simte intimidat. Si-a imaginat mult acest moment cand va imbratisa Steaua, dar s-a si temut de gheara aceea din aripa. Acum e momentul in care melcul zambeste timid si ofera o imbratisare la fel de timida, fara zgomot, imperceptibila de cei din jurul lor. Doar ei o simt. Gheara doarme. Melcul zambeste. Urmeaza stat de povesti pana in zori, plimbari. Timpul petrecut impreuna cu Steaua pentru melc e nepretuit.
Ziua urmatoare nu decurge asa cum isi dorea melcul, apar mici complicatii si indatoriri, dar se conformeaza. Nu poate sa faca nimic sa fie stabil. Dar toata ziua aceea e dedicata Stelei. Iar aceasta e minunata, asa o vede melcul, perfecta. Uneori se retrage in umbra, in intuneric unde sta si priveste zambind ca exista ceva asa frumos pe lumea asta precum e Steaua.
O zi plina pe care au petrecut-o impreuna, iar acum urmeaza plimbarea de seara, ultima, fiindca maine Steaua trebuie sa se intoarca in tara ei, dar melcul asteapta cu nerabdare aceasta plimbare. Steaua a hotarat ca aceasta plimbare sa nu fie numai a lor, ci sa o imparta si cu alti prieteni. Melcul e putin dezamagit, dar Steaua i-a cerut sa fie prieten cu prietenii ei. O va face, chiar daca nu e bun la asa ceva, nu stie sa socializeze, sa se imprieteneasca si stie ca Steaua va fi dezamagita. Gheara s-a trezit, iar melcul suspina, dar continua sa zambeasca.
Steaua e fericita, dar melcul isi da seama ca iar a dar gres. Nu a fost capabil sa implineasca asteptarile Stelei, iar aceasta se indeparteaza. Melcul stie ca e imposibil ca cineva sa il placa si sa il accepte la nesfarsit. Asa e el, urat si rau. Doar ca Steaua se incapataneaza sa creada ca se poate schimba si incapatanarea aceasta l-a molipsit si pe melc, uneori si el crede ca poate sa fie altfel, iar cand esueaza el e cel mai dezamagit de sine insusi, doar el trebuie sa traiasca impreuna cu sine.
A doua zi isi ia ramas bun de la Stea si intra in rutina zilnica. Steaua e distanta si melcului i se pare ca nici nu vrea sa il imbratiseze. Totul se intampla asa rapid ca melcul nici nu reuseste sa isi ia ramas bun si asta il doare enorm. Dar si-a dat seama de un lucru foarte important. Gheara aceea nu era crescuta din aripa Stelei, ci e crescuta invers in sufletul lui. El e cel care isi raneste in permanenta sufletul, dar se intreaba din ce oare a crescut acea gheara. Poate din sufletul lui intunecat si rau. Poate ca e un semn ca nu se va schimba niciodata, poate ca e un semn ca acea calatorie va esua, doar e in natura melcului sa esueze aproape tot ce face.
Cu asta s-a ales melcul din viata asta: o gheara crescuta in suflet, crescuta invers ca sa nu raneasca pe altii ci numai pe el atunci cand incearca sa imbratiseze pe cineva drag. Ii e clar acum ca nu va putea sa indure la nesfarsit si sa se lupte cu gheara. Acum stie ca nu se va putea apropia de nimeni mai mult decat ii va permite aceasta si stie ca nu ii va permite o foarte mare apropiere. Dar melcul spera ca atunci cand gheara va dormi se va putea bucura de caldura unor imbratisari ale celor pe care ii iubeste.

RITMUL VIETII SOLARE

Se incalzeste afara… Soarele e din ce in ce mai puternic. Incalzeste pamantul si toate ii zambesc si parca totul incepe sa se miste, sa prinda viata, sa capete ritm. La inceput mai lent, dar creste pe masura ce soarele isi intinde tot mai mult bratele si cuprinde sufletele cu caldura.
Pe melc il moleseste aceasta imbratisare, dar simte si el ritmul viu al pamantului si stie ca nu are voie sa se lase coplesit de melancolie. Stie ca trebuie sa iasa si el si sa intre in ritmul vietii, care de altfel nu e chiar asa de rau, dar melcul se obisnuieste greu. Se autoeduca si isi face planuri de calatorie. O vizita scurta in poiana melcilor, sau i-ar placea sa plece sa vada muntii. Important e sa plece, nu conteaza unde.
De cum a dat soarele, Steaua a trebuit sa plece in tara ei. Melcul s-a simtit abandonat, dar a zambit si nu a ripostat in nici un fel. Stie ca oricati ar fi in jurul lui, tot singur e pe lumea asta si tot va trebui sa porneasca in calatoria aceea mare. Dar pana va veni momentul potrivit melcul incearca sa isi faca viata de aici cat mai usoara si simpla.
S-a hotarat, va face o vizita in poiana melcilor. Vizitele acestea sunt ca un fel de obligatie placuta. Nu e chiar asa frumos acolo si asta pentruca acolo sunt amintiri intunecate de care melcul nu poate scapa, acolo melcul a pierdut tot ce avea mai scump pe lumea asta. Si-a revenit greu si nu pe deplin. Pe deplin nu isi va reveni niciodata. Melcul mai zambeste din cand in cand gandindu-se la cei care inca sunt acolo si ii imbrasiseaza in suflet, de la distanta. Poate ca si ei simt imbratisarea melcului si ii zambesc la randul lor.
Tot mai putin e legat melcul de lumea asta si lucrul asta e bun. Va pleca in curand in cautarea locului din care provine. Trebuie sa gaseasca iesirea din lumea asta si harta care sa il duca pe drumul cel bun. Sau poate trebuie doar sa isi aminteasca.
A gasit poiana melcilor scaldata in razele soarelui si acelasi ritm. Probabil e ritmul luminii si caldurii. Ritmul vietii lumii acesteia. Melcul le zambeste si intra in casa copilariei lui. Are un fior si isi doreste sa traiasca intens zilele acestea ca sa nu regrete mai tarziu. Melcul isi da seama ca aici aceasta e viata normala a melcilor, ritmul vietii solare se simte atat de puternic incat melcul se simte coplesit, dar stie ca el nu apartine aici, ii e clar. In general ii place soarele, dar sunt moment in care il uraste si nici macar el nu stie de ce. Doar nu i-a facut nimic rau. Poate ca singura problema e ca e prea multa lumina si ochii melcui sunt fragili si nu suporta lumina asa puternica. Poate din aceasta cauza stand in mijlocul poienii, melcul inchide ochii si simte mai intens decat oricand ritmul solar si il intelege, pricepe cum acest ritm influenteaza viata melcilor de aici din poiana, dar el nu se poate conforma. Poate ar trebui doar sa il simta si sa il urmeze fara sa il inteleaga, fara sa stea sa il asculte, asa cum fac ceilalti melci, care sunt fericiti. Dar nu asta e natura lui, el nu poate sa nu se opreasca si sa inspire adanc acest ritm, sa il inchida in el si sa mearga mai departe.
Cateva zile sta numai, nu prea mult, ca trebuie sa se intoarca acolo unde si-a facut un pic de loc in care sa se simta bine cu sine insusi, unde nu are nici o obligatie fata de nimeni si nimeni nu il poate constringe. Acolo unde poate sa fie cu el si sa nu trebuiasca sa fie altcineva.
Zambeste melcul, nici el nu stie de ce. Asa ii vine, nu se mai forteaza sa zambeasca. Poate ca nu-l prinde bine, dar nu-i mai pasa de nimic. Ii porneste din inima, deci nu se opreste numai de dragul esteticii. Nu, melcul nu face gesture estetice, ci face ce ii dicteaza inima. Sunt altii care le fac. Care le-au facut fata de melc, dar melcul si-a dat seama ca oricat de estetice ar fi, sunt prea dureroase daca nu pornesc din inima. De-aia isi urmeaza inima, chiar daca ceea ce vine de acolo revolta pe altii. El zambeste.
Se intoarce din poiana melcilor. Se intoarce la cochilia lui, pe care, de fapt, nu a lasat-o niciodata din spate, chiar daca uneori nu se vede ea e mereu acolo in sufletu lui. Povara de care nu s-ar putea lipsi niciodata fiindca e insusi sufletul lui.