miercuri, 3 octombrie 2007

PE TIMP DE TOAMNĂ

S-a făcut vreme bună, iar melcul s-a hotărât să iasă din rutină pentru o vreme. Aşa că s-a trezit de dimineaţă, şi-a băut cafeaua, şi-a pregătit micul dejun şi l-a servit pe un fond muzical plăcut – micile lui plăceri care-i aduc zâmbetul pe buze şi buna dispoziţie. Apoi a ieşit în oraş, trebuia să cumpere nişte cadouri. Întors acasă şi-a făcut bagajul.
Aşa că acum e iar pe drum. Cum se arată câteva zile vreme mai bună, pe melc îl apucă dorul de ducă. E destul de liniştit acum. I-a mers bine de dimineaţă. Un soare minunat, lenevitul în pat dimineaţa, muzica bună, toate astea l-au binedispus. Iar ieşirea după cadouri i-a adus zâmbetul pe buze şi lumină în ochi. S-a simţit fericit şi de data asta nimeni nu i-a putut lua bucuria. S-a simţit liber, a zâmbit de fericirire fără să-i pese de cei din jur.
E toamnă, aşa că în parc era plin de frunze uscate ce-i foşneau sub picioare. Şi-a luat o castană şi a dus-o cu el. Vântul adie, frunzele cad, iar una se opreşte o secundă pe umărul lui apoi cade. Melcul o ridică şi merge mai departe. E prea plin de bucurie şi-i vine să alerge, să zburde, dar a văzut o floare, mititică şi galbenă. N-a putut s-o lase acolo, a iubit-o din prima clipă.
Ajuns acasă, melcul dansează de bucurie, râde, cântă şi bate din palme. Îşi pregăteşte bagajul, iar acum, iată-l din nou în tren, din nou printre oameni, din nou cu ochii lipiţi de fereastra trenului. Toamna a schimbat peisajul: verde cu galben şi roşu aprins, cărămiziu. Culori puternice, intense ce-i plac nespus melcului. Floarea a lăsat-o acasă, să se odihnească. După toate prin câte a trecut acum e foarte obosită.
Aceasta nu e cea din urmă călătorie a melcului. Dar acum dau ploile şi pentru câteva zile melcul trebuie să se închidă în cochilie.
Plouă, nu ştiu dacă e prima ploaie, dar pentru mine parcă aşa e. Până acum nu am simţit atingerea toamnei, dar acum o simt şi eu cu sufletul meu de melc. Ma întristează, dar nu îmi vine să plâng; de mult nu-mi mai vine să plâng deşi mi-aş dori uneori, dar nu mai contează acum. Singurul lucru cu adevarat important acum e ca plouă. Nu pentru că aş iubi ploaia, nu, n-o iubesc, nici nu o urasc, nici indiferentă nu-mi e. E ca şi cum ar face parte din mine sau ca şi cum aş fi eu pe de o parte, dar pe de altă parte încă nu mă ştiu.
Nu mă deranjează că plouă, nu mă bucură, dar e ca şi cum aş sufla uşurat în sensul lui:"s-a isprăvit". Simt că nu mai pot. Simt că nu am nici un scop. Vreau să mă termin şi eu în sensul lui "s-a isprăvit".

ÎNGERUL MORŢII

În negura vremii, pierdut în netimp,
Dansând peste timpuri în umbra luminii,
Zburdalnică rază a omenirii,
Fiară sălbatică, venită din veci,
Se-ndreaptă spre ceea ce numai se vrea,
Tânăr cumplit, sălbatic de ură
Se luptă cu luna şi vrea s-o străpungă
În dans nebunesc,
Iubindu-i doar umbra, ferindu-i lumina.
El vine din întunecata zi,
Cu sine aduce trecutul,
Omoară în noapte scumpă nefiinţa

Azi încă dansează spre-a lumii pieire
Dar nimeni nu ştie că-n inima sălbăticiei,
El singur încă străbate veacul
Şoptind obsedante adevăruri
În umbra lunii
Pierdut în netimpuri

FÂNTÂNA CU LUMINĂ

A venit la mine lumina de departe
O lumină palidă şi obosită
Ce-avea nevoie de puţină apă
Să lumineze-un pic mai tare.
Iar strop cu strop umplându-se fântâna
Lumina izvora din propriu-mi trup.
Pierdusem din vedere îngerul ce îmi aduse
Şi sădi în mine fântâna cu lumină

ÎN URMA TA

Aş vrea s-arunc în urma ta cu pietre,
Dar pietrele în mâini mi se transformă-n flori,
În flori cu spini ce-mi sângerează mâna
Dar fac plecarea ta frumoasă, demnă
Ca a unui mare-nvingător

Dar nu te uiţi-napoi
Să vezi ce laşi în urmă-ţi
Să-mi vezi mâinile-nsângerate şi...
Ochii-nlăcrimaţi şi...
Sufletul pierdut

Am să te-aştept cu flori în mână,
Sperând că poate-ai să revi
Sperând că visu-mi se va împlini

...dar... n-ai să vii
Şi-am să te-aştept o viaţă
Până când moartea de mine
Mă va despărţi

ŞTII CĂ

Ştii că doar privind la stele poţi să mori
Şi că... ochii tăi-s ca două stele
Ştii că... sufletu-mi
Se-absoarbe-n vid
Ca pământul
Ce se-mbată-atunci când plouă...
...şi că... doar iubind te pustieşti...

PUI DE GÂND

Claudiei


Mă chinuie un pui de gând
Ce nu ştie singur să se nască
Îi trebuie cuvinte să răsară
Mai vrea şi un apus de soare ca decor
Fără să ştie că l-apus se moare

IZVORUL

(Mi-) e secată fântâna,
Căci izvorul se întoarce-napoi,
Grăbit, spre matca-i albă,
Însetat de trecut,
Cuprins de durerea viitorului,
Supărat de îngeri,
Iubit de demoni
Sfărmându-şi amintirea în mii de pietre
Preţioase.

(D)IN CUVINTE

m-am născut din cuvinte
în nopţi de lună clară
din chinul pământului sterp
ce râde de durere şi-apoi... iară...

să vântul mă tremură
iar luna mă argintă
stelele-mi ţes haină de apă
iar cerul îmi cântă cântece de somn

aud cum creşte iarba crudă în pământ
şi sorb din stropi de stele-albastre
îmi joacă viitorul pe aripi de înger cuminte
(Primăvara,)
m-am născut în cuvinte.

CVADRIDIMENSIONAL

s-a spart în mii de cioburi
imaginea demult uitată-ntr-un ungher
s-a risipit... se-ntoarce în oglindă
şi-mi rânjeşte... demon nebun...
mă-mpresoară şi-ncerc să m-ascund
dar sfera mea e goală, lipsită de curburi
şi mă priveşte din oglindă un nebun.
Palmele mi-s prea mici să mă ascund
Şi strigă, iar strigătul lui mă străpunge
Mă sfâşie, mă-nconjoară şi mă umple
Mă-nspăimântă şi mă sparge...
... azi privesc un altul...
Carre priveşte trist şi-nspăimântat înspre oglindă
Privindu-l din oglindă, recunosc.

IN MONOTONIA VIETII

Melcul s-a oprit. E obosit, aşa că poposeşte o vreme. A găsit o chirie modestă, o slujbă prost plătită, dar care-i oferă mai multe posibilităţi. Se trezeşte devreme, aşa trebuie. Îi e greu, dar dimineaţa e frumoasă de fiecare dată. Mersul pe jos îi face bine. Se simte bine. Soarele a răsărit frumos şi-i mângâie faţa blând. E rece afară, dar lumina soarelui îi dă senzaţia de căldură. Răsăritul îl împiedică să vadă înaintea lui, dar îi place aşa. Măcar nu vede toate feţele răutăcioase care-i ies în cale, vede numai lumina soarelui şi asta îl face aproape fericit.
A fost foarte trist melcul în ultima vreme, dar începe să-şi revină sau aşa crede el, dar iluzia că-şi revine trece cel mai repede. Aceasta se risipeşte, cei pe care îi îndrăgeşte îl rănesc, îl tratează urât ca şi cum n-ar conta, ca şi cum le-ar fi străin şi aşa i se stinge lumina soarelui în fiecare zi. În fiecare zi când începe să se simtă mai bine se găseşte cineva care să-l rănească. Oare cât o să mai poată îndura? Aproape a ajuns la capăt, la capătul puterilor. Poate că în cele din urmă o să facă aşa cum a zis demonul acela pe care l-a întâlnit într-un vis. Poate că în cele din urmă, dacă nu-l ajunge sfârşitul şi-l va aduce el. La câte poveri a purtat, asta i-ar fi o uşurare şi poate aşa ar fi cel mai corect pentru bietul melc. Prea multe a îndurat şi nimeni nu ţine seama de durerea lui. Prea multe duce în spate şi e prea obosit. Are nevoie să dispară, pur şi simplu, dar nu-i garantează nimeni că aşa se sfârşeşte totul. Melcul vrea să nu mai existe, dar e posibil aşa ceva?
Degeaba s-a simţit bine de dimineaţă. Acum e iarăşi trist. Abia a început să spere că va fi o zi frumoasă, dar un trandafir l-a împuns cu un ghimpe otrăvit, direct în suflet şi acum se zbate ca o biată făptură pedepsită pentru că există. Si asta e singura lui vină şi asta nu i se va ierta niciodată.

CÂTE CEVA DESPRE MELC

Melcul îşi vede de viaţă. S-a oprit pentru o vreme într-un loc, să zicem un popas mai lung. Uneori aici se simte bine şi are impresia că e fericit. Bineînţeles că e doar o iluzie – şi el o ştie –, dar e o gură de repaos pentru sufletul bietului melc.
Ştie şi el, melcul, că şi-a ratat şansa fericirii. Asta a fost acum multă vreme o acţiune deliberată a melcului şi pentru care îşi asumă toată responsabilitatea. Atunci a început melcul să călătorească. De atunci tot aleargă, aleargă melcul dintr-un loc în altul, ca să uite, ca să nu-l copleşească amintirile.
Acum melcul e trist. Îi e iarăşi frig. E început de toamnă. Totdeauna toamna melcul e trist. De aceea a şi luat o pauză de la îndeletnicirea sa de bază – o vreme se va ocupa de lucruri mărunte. Vine iarna şi melcul trebuie să intre în hibernare, dar numai cu sufletul. Mici drumeţii o să mai facă în jurul casei, ca să nu se plafoneze, să nu moară în timpul hibernării.
Şi iarna asta o să călătorească, dar numai în visele sale. Melcul e firav, frigul îl poate ucide, dar e nesăbuit de curajos.
Iarna asta melcul trebuie să se odihnească. A fost o vară lungă şi grea, iar toamna se anunţă şi mai grea. Săracul melc e singur şi se mişcă aşa de încet, n-are pe nimeni să-l mobilizeze. Oare de ce mai trăieşte melcul, vă întrebaţi? Vă spun eu – am aflat-o chiar el –: trăieşte din curiozitate, să vadă cât de rău poate să fie sau dacă poate să fie mai rău decât acum, dar e optimist, mai bine zis prostuţ şi naiv. Dar nu-l condamn. Când treci prin ce a trecut melcul pierzi simţul realităţii şi nu-ţi mai pasă, trăieşti din curiozitate, trăieşti ca melcul, întrebându-te şi aşteptând să vezi dacă poate fi mai rău, oricum nu mai ai nimic de pierdut. Devi atent la ce se întâmplă în jur, observi, dar fără a mai trăi cu adevărat, aşa, ca melcul.
Cum a fost el înainte de asta? El nu-şi aduce aminte şi nimeni nu şi-l aminteşte. Dar nu contează – la ce bun să răscolim trecutul? L-ar răni pe bietul melc.
Mie personal îmi place melcul, îmi place pentru că şi-a făcut existenţa atât de simplă, nu-i place să se complice, e sincer. E drept că asta-l dezavantajează uneori, dar lui nu-i pasă. Nimic nu-l mai afectează, nu mai acumulează suferinţă, nu mai are unde, e deja plin de suferinţele vechi pe care le duce cu el, în labirintul cochiliei.
Dacă-l vedeţi, vă rog să nu-l judecaţi. E drept că e ciudat, dar a ajuns aşa din motive bine întemeiate. Aşa că, vă rog, mai bine nu-i spuneţi nimic. Decât să-l criticaţi, uraţi-i drum bun şi o să vă zâmbească trist, dar va zâmbi. Ştie şi el că drumul lui nu va fi bun şi nici uşor. În cele din urmă îşi va aduce aminte de unde a pornit şi unde merge, poate chiar va ajunge acolo.
Drum bun, melcule!

O POVESTE CU UN FLUTURE

Melcul stă deja-ntr-un loc de mai multă vreme. Vine iarna, aşa că s-a agăţat aici, dar nu e bine prins, asa ca poate să cadă oricând într-o nouă călătorie. Pentru moment se simte bine. S-a retras în cochilie şi-şi îmbrăţişează trupul, ca să mai alunge din viforul ce a început să-i bată-n suflet, dar nu-şi dă de capăt.
M-am aşezat cu spatele la lume ca să nu mă observe atunci când nu dorm şi să nu mă deranjeze, să nu-mi vadă lacrimile. M-am aşezat undeva, într-un loc ciudat, zice-se c-ar fi centrul pământului, dar mi-e greu să cred. Am trecut prin atâtea centre, dar încă nu reuşesc să le descifrez, nu pe toate. Cele exterioare nu sunt aşa complicate, dar centrul interior, parcă ar fi peste tot şi nicăieri.
Mă sufoc uneori aici în cochilia asta mică şi-mi vine să o sparg şi să ies din ea pentru totdeauna, să zbor departe, dar nu sunt fluture... Aşa parcă-i zicea acelei fiinţe minunate pe care am întâlnit-o odată, într-o călătorie. Frumos fluturele, vesel, colorat, cu aripile atât de vii, dar totuşi, cu ochii trişti şi înlăcrimaţi. Aşa l-am găsit într-o dimineaţă. Încă nu se făcuse chiar aşa de rece.
– Sunt un fluture întârziat. Abia am ieşit la lumină, dar florile sunt puţine deja.
A început să râdă vesel şi zbura de colo, colo. Apoi s-a aşezat pe un fir de iarbă gălbui şi mi-a spus trist că va fi ultima lui noapte şi că nu vrea să fie singur, aşa că am stat toată ziua împreună, iar spre seară era atât de obosit că abia mai putea zbura. L-am luat în spate pe cochilia mea. Atât de uşor, că parcă şi povara mea devenise mai uşoară.
M-a întrebat dacă am o sticluţă. Mi-am scotocit bine buzunarele şi, în cele din urmă, am găsit la pieptul sufletului o sticluţă de parfum goală. Parfumul a fost scump, cu un iz de amintire tristă.
Când am ajuns într-un loc înalt de unde se vedea bine cerul, m-a rugat s-o deschid. Un parfum delicat s-a răspândit şi aerul s-a îmbibat de mirosul acelei amintiri triste. Cu ultim efort, Fluturele s-a înălţat sus, tot mai sus spre stele. Revenind apoi spre pământ, şi-a scuturat aripile deasupra sticluţei mele. Tot praful acela minunat, ca nişte cristale colorate, s-a cuibărit în sticluţa mea. A închis-o repede şi mi-a dat-o:
– Ca amintire. Să o pui acolo de unde ai luat-o şi să nu mă uiţi niciodată. Măcar în amintirea ta să rămân pentru totdeauna.
„Dar când eu voi muri, ce se va alege de amintirea Fluturelui?”, m-am întrebat imediat. Şi multă vreme m-am frământat, întrebându-mă cum l-aş putea face pe Fluture nemuritor.
Am tăcut multă vreme. Nu mai era nevoie să vorbim. În cele din urmă când luna a răsărit sângerândă Fluturele m-a îmbrăţişat. L-am îmbrăţişat şi eu cu mâinile sufletului, că eu altele nu am. L-am simţit tremurând, îi era frig sau frică. Mă ţinea strâns. Îmi era aşa drag Fluturele.
Luna s-a făcut aurie. O priveam muţi de uimire ca şi cum n-am mai fi văzut aşa ceva. Eu mai văzusem, dar parcă era pentru prima dată. Fluturele mi-a mărturisit în şoaptă că el nu mai văzuse aşa ceva. Apoi luna s-a făcut argintie, ca ochii Fluturelui meu şi atunci am ştiut cum îl pot face nemuritor! Puterea cuvintelor! Aşa că i-am spus în şoaptă: „Te iubesc”. Fluturele a zâmbit trist şi cu ochii lui mari în care se odihnea luna îmi mulţumea că am ştiut să fac lucrul acesta.
În câteva minute îmbrăţişarea fluturelui deveni mai slabă, tot mai slabă, până când Luna îşi luă înapoi sufletul Fluturelui. I-am văzut sufletul înălţându-se la Lună, căci acolo – am aflat mult mai târziu asta – locuiesc sufletele Fluturilor nemuritori.
Am ascuns trupul ce a fost al Fluturelui într-o scorbură, pe o floare albă şi l-am lăsat acolo. Am strâns sticluţa tare la piept şi am plâns la capul Fluturelui până s-au arătat zorii. O altă zi frumoasă, dar tristă pentru mine. Chiar şi lumina soarelui mă întrista şi îmi rănea ochii. Pe la amiază m-am hotărât s-o iau din loc şi m-am pornit încet, încet, fără să privesc în urmă, căci imaginea Fluturelui era mereu în faţa ochilor mei, ca o iluzie. Îl vedeam zburdând din floare-n floare şi-i auzeam glasul dulce râzând şi cântând. Astfel eram fericit în tristeţea mea.
Dacă găsiţi mormântul Fluturelui vă rog să nu-l stricaţi. Puneţi o floare şi uitaţi-vă la lună poate-i veţi vedea sufletul zburdând pe-acolo.

A DOUA CĂLĂTORIE

Din nou m-am pornit! Trâmbiţe, urale, artificii! După câteva zile de popas, iar la drum, tot cu cochilia-n spate, tot cu trenul! De data asta nu sunt oameni în compartiment. Ura! Melcul e din nou pe drum! Stă ca de obicei, cu faţa în direcţia de mers şi cu spatele la ce lasă în urmă. Să stea invers ar fi o tragedie, să aibă mereu în faţă ceea ce lasă în urmă ar fi mult prea dureros.
Dar ce este în faţă? Pe peretele compartimentului e o imagine şifonată a trei nuferi într-o apă neagră. Geamul este deschis şi se face curent. Cerul e mohorât şi cenuşiu. Se pregăteşte... simt adierea în faţă, prin păr. Sufletul stă suspendat, cu respiraţia tăiată. Sunt iar în tren. Iarăşi plec. Sau iarăşi vin? Simt că atârn între cer şi pământ şi mi-e teamă să fac vreo mişcare bruscă ca nu cumva să cad. Poate am să reuşesc un mic zbor, aşa, ca să îmi scurteze drumul. Dar... nu! Nu pot! Casa din spate e mult prea grea şi nu vrea nimeni să mi-o ţină până zbor eu până la capătul vieţii şi-napoi.
Melcul se simte fericit! Melcul se crede fericit! Melcul nu ştie... ce urmează... Ce urmează? Urmează un alt loc şi după o vreme de adăstare o să mă pornesc din nou la drum. Melcul săracul! Melcul prostuţul! Caută o casă, dar melcul nu ştie, a uitat că-şi duce casa în spinare.
Eu, melcul cel mititel, mă plimb cu trenul. Ce ştiu eu? Ce-mi pasă mie de mersul lumii? Eu am propriul meu mers, încet-încet. Am rămas în urmă, dar nu mă grăbesc. Merg încet ca să mă poată ajunge din urmă inima. Uneori am impresia că m-am risipit şi trebuie să mă adun, să mă pun laolaltă, inima, sufletul, mintea, trupul.
Plouă. A început în cele din urmă. Vreau să plâng, să mă scurg în lacrimi, să mă preling şi să dispar. Melcul vrea să plângă! Mă simt singur şi uitat. Ştiu că nu sunt, dar aşa mă simt, aici în compartimentul acesta. E-nnorat şi se-ntunecă repede.
Melc nebun! Melc nebun! Pe vreme de-asta te-ai pornit la drum? Ce să-mi fac dacă nu pot sta într-un loc? Mereu plec şi plec, căci nu mă simt acasă nici măcar cu mine.