INGER PE PAMANT

M-am pierdut intr-o noapte, intr-un vis, intr-o padure. O padure fara drum, plina de chipuri scortoase si brate multe indreptate in toate directiile. Freamatul bratelor, adierea vantului prin iarba si pasul animalelor sunt melodia care ma insoteste. Incerc sa imi regasesc cararea.

Rasare luna sa-I lumineze pe cei rataciti, ca mine. Freamatul se opreste, pasii inceteaza. Se cutremura linistea peste padure. Aud inima pamantului batand sub pasii mei. E ora sacra. Ma aplec si imbratisez pamantul, ma inchin Mamei Natura si ii cer ajutorul sa ajung inapoi cu bine. Inapoi unde?

Cad in inconstienta. Vad totul ca printr-un val, nimic nu mai e clar, nici macar lumina. Oare sunt jertfa pentru Mama Natura? Vad pe razele Lunii coborand o silueta, iar brate ca de Zeu ma ridica si ma aseaza pe un pat de frunze, iar o soapta ispititoare ma indeamna sa adorm…

Somnul fara vise, fara framantare se curma. Luna straluceste puternic in mijlocul cerului. In fata patului de frunze sta o creatura minunata, are pielea fina, brate puternice, parul intunecat, ochii verzi patrund pana in adancul constiintei, iar aripile negre, mari, stau deschise gata pentru zbor. Miroase a moarte proaspata, a garoafe si crini.

Ma ridica din patul meu de frunze si ma invaluie cu aripile intunecate… ma patrunde acel miros narcotic si simt cum cresc in mine. Imi sopteste, e demonul padurii, mireasma ma patrunde tot mai adanc, ca o durere care iti provoaca dependenta, in trup si suflet. E cea mai rece imbratisare calda, apoi isi deschide aripile si lasam pamantul in urma.

Lumi care au murit, lumi care se vor naste, lumi care sunt, toate raman in urma. Simt imbratisarea tot mai larga, ma cuprinde teama. Doar o mana ma desparte de cadere. Imi sopteste: “Devino ceea ce esti!” si mana se desprinde.

Drag Imaginar Auditoriu,

Vreau să te anunţ de la început că ai în faţă un EŞEC. Poate de aici, ceea ce urmează nici măcar nu mai contează. Nu urmăresc să mă justific, poate încerc doar să mă expun. Toată treaba asta sună destul de periculos. Oricum ce mi se mai poate întâmpla?
DAR sincer, am oboist să mă strădui să fiu perceput în vreun fel anume, am oboist să mă ascund după degetul cel mic (să fie oare degetul justiţiei?), am oboist să mă ascund mereu în spatele vreunei aparenţe. Poate mi-e teamă să nu ajung să seamăn cu odiosul deget. Dar poate că, în fapt, m-am plictisit de vechile-mi măţti şi poate inspiraţia de a le combina am pierdut-o, sau mi-am epuizat posibilităţile. Ce-mi rămâne de făcut? Să construiesc alte măşti. Singura problemă e că am rămas fără material spiritual shi acela nu se mai fabrică în nicio uzină.
În consecinţă, singura opţiune rămasă e să mă demasc şi să arăt ce se ascunde în spatele acestor minunate măşti. Şi o scriu aşa, cu majuscule, ca să ţip la mine-n scris: EŞEC!
Mă confesez în faţa voastră, dragii mei amici imaginary, vouă vă spun pentru că voi nu aveţi nicio reacţie, sunteţi păpuşile mele moarte, voi NU mă PUTEŢI trăda, căci înainte de-a putea sulfa o vorbă, când am să pun punctul final, dacă vreau eu, voi nu veţi mai fi. Apreciez de pe-acum compătimirea şi poate chiar şi empatia voastră, dar nu-I de-ajuns! Faţă de voi nu trebuie să-mi cer scuze, nu trebuie să mă justific sub nicio formă. Şi totuşi o fac, căci dacă nu în faţa voastră, atunci în a cui?
Stau dinainte-vă ca cel mai mare fost avut! Din cauză că, evident, am avut, dar nu mai am. Întâmplarea face că, fiind mai slab în inteligenţă, am pierdut cam tot… rectific: am pierdut TOT!
Dar în cele din urmă ce-am avut? Parcă îmi aduc aminte că aveam nişte OAMENI, care nu erau ai mei, oameni minunaţi, dar atunci nu ştiam asta. De fapt, nu, ştiam, dar nu pot să îmi dau seama de ce, am preferat să ignore lucrul acesta.
Pe primul l-am pierdut din cauza unui gând: “cum ar fi de n-ar mai fii?” şi aşa a fost, mai bine zis n-a mai fost. Aşa s-a împlinit un gând. Dar are o urmare, mai era undeva un gând negândit ce-l continuă pe acest “cum ar fi de n-ar mai fi?”, şi anume: “după ce n-ar mai fi să fie din nou”, dar negânditele nu iau formă.
Pe-al doilea l-am pierdut din întâmplare. A venit la mine cu împrumut, dar am crezut că mi se cuvine, şi nu credeam că îmi va fi luat vreodată. Am crezut că-mi va rămâne pe vecie, dar n-a rămas.
Al treilea, l-am respins, nu i-am dat ceea ce avea nevoie, dar nu mi-am dat seama că de fapt distrug ceea ce ar trebui să îngrijesc. Aşa că l-am distrus, l-am transformat în monstru şi… l-am alungat apoi, l-am alungat în lume să facă rău şi m-am spălat pe mâini de toată treaba asta.
Apoi, cu al patrulea, probabil cu al patrulea aş prefera să păstrez tăcerea.
NU!!! De fapt aici e punctul maxim! Aici e ratarea mea cea mare! Aici mi-am epuizat toate resursele! Am vrut să îndrept greşelile dinainte şi am eşuat în totalitate! Problema e că nu ştiu să-mi exprim durerea, nu pot să ţip şi să eliberez… Nu pot să uit ce a fost frumos şi cum am făcut totul urât. Aş vrea să pot să dau timpul înapoi şi să-l opresc când vreau, să-l opresc în timpul în care acum mă văd cel mai fericit.
De ce mă doare aşa tare? Pentru că era persoana care mă definea, care mă vedea frumos, mă făcea să mă văd frumos şi chiar perfect? Pierzând-o m-am pierdut pe mine, am pierdut muza (ca să-I zic aşa).
Chiar aş vrea să nu se fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat, şi e prima oară când ştiu că nu mai pot primi încă o lovitură. Şi de ce să mai mint? Mă recunosc înfrânt! Nu mai pot să pretend că mi-e bine, că pot să merg mai departe! NU! Nu mai ştiu să merg! Fără mine nu pot merge înainte. Am murit, darn u de tot. Şi acum tot ce fac, fac mecanic. Nu mai sunt viu. Tot ce pot siţi e durerea unei răni adânci.
Cu privire la aceasta mă oresc aici. Trăirea e de mii de ori mai intensă, darn u-mi ajung cuvintele să o exprim. Sau poate că eu nu cunosc atât de bine cuvintele încât să le pot folosi zi de zi.
N-am rămas singur. Mai am prieteni, oameni în jurul meu, dar din păcate, aceştia oricât de minunaţi sunt nu mai pot să umple golul rămas în mine. Sunt oameni minunaţi, darn u-I pot înlocui pe cei pe care i-am pierdut. Nici un altul nu mă poate înlocui pe mine. Căci în final cred că de fapt asta am pierdut în fiecare om ce a plecat din viaţa mea.
Am să mă vindec, ştiu asta, dar n-am să mai pot fi la fel. Ştiu că ori de câte ori am să zâmbesc, bucuria nu va fi deplină, ci undeva, într-un colţ, va exista mereu o amintire tristă. Dar mă pot obişnui.
Aş vrea să nu se fi întâmplat multe care să-mi ia sentimental acela de veşnic copil atotputernic. Dar inocenţa aceea ce ţi-o dă naivitatea, am piardut-o. îmi plâng de milă în faţa voastră, auditoriu imaginar, fiindcă în faţa oamenilor reali n-aş putea fără să atrag dispreţul lor.
Asta e! atât deocamdată! Ştiu că într-un final această proaspătă trăire dureroasă se va estompa, darn u va dispărea niciodată. O să mă chinuie amintirea greşelilor mele, dar sper să num ă înebunească. Îmi rămâne să trăiesc ciobit, fără o parte mare din mine.
Îţi mulţumesc drag prieten imaginar, îmi închei aici patetica-mi pledoarie, măcar tu num ă condamni şi înţelegi. Dispari acum până te convoc data viitoare!

AM ÎNVĂŢAT...

Am învăţat că, dacă nu eşti înger, sau pasăre sau fluture, sau orice altă variaţiune pe aceeaşi temă…, nu poţi zbura. Dar … poţi încerca… şi am învăţat că dacă- ncerci cazi şi te frângi… în grade variabile în funcţie de înălţimea dorită pentru zbor.
Am învăţat că stelele nu te ajută să visezi. Credeam că e adevărat că sunt mai mare decât ele doar prin simplul fapt că eu ştiu că ele sunt acolo, iar ele nu ştiu că eu sunt aici. Dar ştiu şi eu câte furnici sunt în iarbă? Ştiu stelele de suferinţa noastră? Iar dacă ştiu, le pasă? Am învăţat că stelele sunt mari, iar eu în comparaţie cu ele sunt doar… un om.
Am învăţat că atunci când cade o stea nu se-mplinesc dorinţe, ci undeva un om se stinge. Cel mai adesea se întâmplă să fie unul la care ţin. De ce cad numai stelele cunoscuţilor mei?
Într-o seară mi-am văzut steaua căzând. Nu sunt sigur că era steaua mea, dar atunci aşa mi s-a părut, atunci aşa am simţit: ca şi cum mi-ar fi căzut steaua… ciudat însă că eu n-am murit…dar am rămas infirm, mai specific, şchiop de-un suflet…
Ce să mai zic? Am avut cel mai bun professor: Viaţa. Dacă vă tentează să-i urmaţi cursurile, cereţi îndrumare înainte şi urmaţi-le pe cele ce se termină cu bine, de preferat cele fără NU în titlu. Eu pe astea le-am urmat. Cum ar fi fost dacă învăţam mai mult? Să-mi pară rău că nu am învăţat mai mult?

SUNĂ CUNOSCUT?

Când pomeneşti de Tolkien, majoritatea merg cu gândul la filmul ‘Stăpânul Inelelor’. Se ştie, probabil, că la baza filmului se află cartea cu acelaşi titlu. Lumea pe care o prezintă autorul e deja o lume bine conturată, nu chiar tânără, ajunsă la al treilea ev al existenţei. Cartea oferă începutul sfârşitului unui conflict care există dinaintea primului ev.
Deşi nu este deloc lipsit de interes, nu cred să fie foarte mulţi cei care au avut curiozitatea să afle unde, când şi cum a început totul. Originea conflictului şi dezvoltarea lui, Tolkien le oferă în altă carte: Silmarillion.
‘Şi a fost Eru, Unul, numit Ilúvatar în Arda; şi mai întâi i-a făcut pe Ainurii, cei Sfinţi, vlăstare ale gândului său.’ Aşa începe Silmarillion, cu crearea Ainurilor prin muzică, iar apoi ei propagă mai departe muzica aceasta ce îşi are originea în Unul. Între ei, cel mai puternic este Melkor, hărăzit ‘cu darurile cele mai de soi, cel al puterii şi cel al cunoaşterii.’
Pe măsură ce se împlinea tema muzicală sădită de Ilúvatar în inimile Ainurilor ‘în sufletul lui Melkor s-a stârnit dorinţa de a adăugi cu de la sine putere scorniri ale închipuirii sale ce nu se potriveau temei lui Ilúvatar’, dorind să ridice mai presus de a tuturor tema ce îi fusese încredinţată. Pornit să găsească Flacăra Nepieritoare de unul singur, s-a aprins în el dorinţa de a crea el însuşi gânduri pe care a început să le arate şi în muzica pe care o cânta, atrăgându-i şi pe alţii.
În continuare au loc trei confruntări între Ilúvatar şi Melkor. Lupta lor se duce în teme muzicale. La prima confruntare, Eru e senin, potolind muzica lui Melkor. Răzvrătirea acestuia din urmă revine, iar la a doua confruntare Ilúvatar e încruntat, însă şi acum tema sa iese din nou triumfătoare. La a treia confruntare, Ilúvatar şi-a ridicat mainile şi, ‘cu un singur acord, mai adânc decât Abisul, mai înalt decât Bolta Cerească, străpungând precum lumina din ochiul lui Ilúvatar, Muzica a încetat, iar Ilúvatar îi arată lui Melkor că nici o altă temă nu poate fi cântată dacă nu îşi are originea în gândul Lui, ‘iar Melkor s-a ruşinat şi din ruşinea aceasta s-a înfiripat în taină mânia.’
Ilúvatar le arată Ainurilor, într-o viziune, ceea ce crea muzica lor şi, cunoscându-le dorinţa inimii, porunceşte, iar lumea din viziunea muzicii se înfăptuieşte. Astfel se naşte Eä, Lumea care Este, iar Ainurii care doresc, primesc libertatea de a coborî şi îngriji această lume, ca s-o pregătească pentru venirea Copiilor lui Ilúvatar, elfii, Întâii Născuţi, şi oamenii, Născuţii După. Cel mai dornic să coboare era Melkor, dar el dorea pentru sine acestă lume şi voia să facă din Copiii lui Ilúvatar sclavii săi.
Ainurii – sau Valarii cum îi vor numi mai apoi elfii – au adus cu ei alte spirite care să-i slujească. La fel a făcut şi Melkor, care distrugea tot ce făceau Ainurii. Cel pe care acum îl ura Melkor cel mai mult era chiar fratele său, Manwe, care a primit stăpânirea Pământului şi căruia vroia să îi ia domnia.
Lupta aceasta s-a înteţit după venirea Copiilor lui Ilúvatar, iar umbra lui Melkor s-a întins peste aceştia. De aceea, la sfatul lui Ilúvatar, Ainurii au pornit împotriva lui Melkor, au câştigat bătălia, l-au prins şi înlăţuit. A fost judecat în Cercul Destinului şi închis în temniţa lui Mandos pentru trei evuri, dar răul nu a dispărut pentru că pe Sauron, slujitorul cel mai credincios al lui Melkor nu l-au găsit. După ce s-au sfârşit cele trei evuri a fost din nou adus la judecată. Prefăcându-se plin de păreri de rău, a cerut iertare şi a obţinut-o, dar planurile lui erau altele. La început nu a fost lăsat să plece, iar unii valari îl priveau cu suspiciune. Astfel Melkor avea o nouă şansă pentru a-şi îndeplini planurile. S-a apropiat de unii dintre elfi şi îi amăgea, făcându-i să li se pară că sunt prizonieri ai valarilor şi dezbinâdu-i. Iar cel în care sămânţa răului s-a simţit cel mai tare a fost Feänor, făuritorul silmarilliilor – nestemate de o nepreţuită valoare –, dar datorită lui a fost demascat planul mârşav al lui Melkor, care a fugit intrând în umbră pentru o vreme. S-a întors însă tocmai când valarii se aşteptau mai puţin distrugându-le tot ce făcuseră ei mai frumos, inclusiv lumina, apoi furând silmarilliile, s-a retras în vechea sa fortăreaţă pentru a-şi reface forţele.
Mult timp a trecut pe Pământul de Mijloc. Sămânţa răului îşi făcea tot mai tare simţită prezenţa. După venirea oamenilor au mai existat confruntări între elfi şi Melkor, numit Morgoth, şi multe bătălii a câştigat acesta din cauza şiretlicurilor lui, dar şi din cauza trădării oamenilor. În cele din urmă, când trufia i-a crescut atât de mare încât credea că nu mai poate nimeni să-l învingă, atacat pe neaşteptate, a fost înfrânt, înlănţuit încă o dată şi azvârlit de valari ‘prin Poarta Nopţii dincolo de Zidurile Lumii, în Nimicnicia Fără de Timp’.
Dar răul sădit a rămas, la fel şi slujitorul său, iar continuarea o găsiţi în trilogia Stăpânul Inelelor.
Vă aduce aminte de ceva toată povestea asta? Să vă mai spun una! A fost odată o fiinţă mai grandioasă decât toate celelalte. Tot ce făcea era bine şi frumos, de-aceea era foarte iubită. Dar această iscusinţă şi putere a ei au dat naştere unui orgoliu nemăsurat şi, împinsă de acest orgoliu a pornit o răscoală împotriva... Dar mai are sens să continuu? Bănuiesc că ştiţi urmarea şi vă este cunoscut deznodământul.
Se întrezăreşte în spatele acestui 'basm' modern mai mult decât o imaginaţie colosală. Catolicul practicant Tolkien distilează istoriile Scripturii într-o mitologie nouă. Fundamentează, apoi, pornind de la ea, o lume. Cu siguranţă, acest făuritor de poveşti nu vrea doar să transpună creştinismul într-un fantasy impresionant, dar în ciuda acestui lucru, foloseşte în firul poveştii elemente semnificative de sorginte biblică. Şi cred că ceea ce am spus până aici cel puţin conturează nişte argumente ce merită luate în seamă şi explorate.
(se poate vedea si la: http://paltinis.cuvantulscris.org.ro/jdirect.htm#tolkein)