VISUL PRIMEI NOPTI DE PRIMAVARA

S-a trezit melcul intr-o dimineata cu ochii scaldati in lacrimi si un miros proaspat, plin de viata ii gadila narile. Nu era trist, nu, chiar deloc ci lacrimile lui erau lacrimi de bucurie pentru ca in sfarsit a venit primavara si sufletul melcului salta de bucurie. A iesit din cochilie si a ramas incremenit in fata minunilor pe care le vedea. MELCUL ADORA PRIMAVARA!!! El sta incremenit ca sa nu deranjeze sau sa murdareasca nici macar un milimetru din acest paradis. Nu se misca, dar sufletul lui nu are astampar, alearga de colo colo, de la un pom la altul, zboara impreuna cu fluturii si cu pasarile, zboara spre soare, spre lumina, spre caldura.
Ziua asta si-o rezerva pentru sine. E prima zi de primavara, e Ziua Melcului, e Primavara Melcului. Acum vede toata frumusetea pe care si-o doreste, o inchide in suflet si spera sa i se imprime in intreaga fiinta aceasta frumusete, ca sa nu mai fie asa urat. Acum nu e trist, sentimentul pe care il incearca este duiosia. Melcul vrea ca in ziua asta sa se bucure, vrea sa nu-l deranjeze nimeni. Sta la gura cochiliei si admira peisajul, e inca racoare, dar parfumul de primavara ii linisteste si incalzeste sufletul, mana cereasca. Toata dimineata si-o petrece astfel, cu sufletul suspendat in contemplare.
Azi si-a luat liber de la orice altceva, de la viata sociala, azi nu mai exista nimic in afara de el si primavara. Pana si soarele e bun primavara, nici prea cald, nici prea rece. Melcul simte fiorul unei amintiri si nu mai poate sta, trebuie sa iasa, sa se plimbe, prima plimbare din primavara asta. Nu are un scop anume, se lasa in voia picioarelor, sa-l duca ele unde vor, isi amintesc ele mai bine drumul, el doar soarbe acest parfum proaspat si-si limpezeste ochii cu toate aceste minunatii. Merge, nu stie unde, nu-i pasa unde, viseaza cu ochii larg deschisi, vise frumoase, si merge. Parca il cuprinde somnolenta, inchide ochii si isi deschide aripile sufletului pentru zbor.
Cat a stat asa? N-ar putea sa spuna, s-a trezit din reverie in momentul in care picioarele i s-au oprit din mers. A deschis ochii si a recunoscut cu fiecare particica din trup si din suflet locul acesta demult uitat intr-un vis. Da, a mai fost aici intr-un vis frumos pe care acum il vedea derulandu-se aievea in fata ochilor. Era o livada cu meri in floare, tot intr-o zi de primavara, iar alaturi de el era Steaua aceea minuata, se jucau, se jucau, se imbratisau, erau fericiti, iar la orice adiere a vantului petalele florilor se scuturau si parca ningea cu petalele bucuriei. Melcul era imbatat de atata frumusete si bucurie. Si acum se vedea dansand prin ploaia de petale mici si albe, pure ce ascund toata tristetea si bucuria din sufletul melcului.
Melcul, uitucul, nu mai stie daca a fost un vis sau a fost aievea, dar isi doreste sa impartaseasca aceasta bucurie cu aceasta Stea. S-au intalnit in acel vis, au dansat impreuna, au ras impreuna, melcul zambeste acestui vis, il inchide in suflet si se intoarce sa caute Steaua, sa priveasca Primavara impreuna. A pierdut atata timp in contemplare incat seara l-a prins pe drum. Dar asta nu l-a oprit sa mearga sa bata la usa Stelei.
Primavara, fiecare noapte este magica, florile si stelele sunt printesele noptii, iar melcul iubeste Stelele si Florile. Iar el cu Steaua de Argint au iesit in livada cu meri sa contemple florile si stelele primaverii. Zambesc si se imbratiseaza, iar Steaua il mangaie cu acea aripa din suflet. Toata acea noapte e a lor, prima noapte de primavara e noaptea lor, o petrec in livada, intinsi pe iarba, privind cerul si pomii, privindu-se unul pe altul, adormind imbratisati, visand impreuna acelasi vis de primavara.

UN MOMENT DE REPAOS LA IN CEPUT DE PRIMAVARA

Inca nu e gata iarna, dar se simte un usor parfum de primavera, ca o iluzie. Poate acest parfum e doar in imaginatia melcului, poate e doar ceea ce simte el si iese inafara. El, melcul, e cetrul unui mic univers in jurul caruia graviteaza corpuri ceresti nevazute din lipsa de lumina. I-au adormit adormit si soarele si luna si stelele care luminau. Dar sunt acolo si melcul le simte, le simte sufletele, al Stelei de Aur, al Florii, al Fluturelui, al Stelei de Argint. Uneori simte mangaierea acelei aripi din sufletul micutei Stele de Argit.
Melcul nu mai credea ca poate sa aiba, sa intre in relatie cu alte creature. Si iata ca incapatanarea Stelei de a nu renunta la melc, indarjirea si rabdarea ei, intelepciunea ei, toate astea l-au facut pe melc sa tresara, i-au trezit o parte din sufletul lui amortit. Acum melcul e coplesit, atata bunatate intr-un singur suflet, iar melcul se teme ca intr-o zi aceasta pur si simplu nu va mai fii. Oare chiar e real ceea ce I se intampla, sau s-a ratacit intr-un vis frumos de sfarsit de iarna? Acum se teme melcul sa se trezeasca din visul acesta de basm. A invatat, saracul, dupa atata truda ce inseamna prietenia adevarata si se teme ca e doar un vis frumos. Si totusi a iesit din singuratate. Nu de tot, si acum se inchide uneori la gura cochiliei si-si rumega durerile si gandurile, dar acum e cine s ail scoata de acolo si sa ii readuca zambetul pe buze. Inca nu stie bine sa zambeasca si arata ca o caricature de melc, dar incet incet invata, se lasa invatat.
Cum a ajuns melcul aici? Isi da si el seama ca nu e meritul lui nici macar un pic, e doar Steaua, doar meritul ei. Melcul a stat incremenit de spaima, cu ochii lungiti si larg deschisi de curiozitate. El doar a stat, iar Steaua, incet incet s-a apropiat, atat de incet incat melcul nu a reusit sa is idea seama ce se intampla, doar s-a trezit cu Steaua in suflet, iar acum nu stie cum ar putea s-o scoata de acolo, dar nici nu vrea. Ii zambeste cand ii vine in gand, ii zambeste cand o intalneste in vis, ii zambeste cand aceasta e aievea in fata lui. A invatat sa zambeasca, sa se bucure, sa alinte, sa imbratiseze si sa primeasca zambete si imbratisari.
O mica speranta incepe sa incolteasca in sufletul melcului si el nu isi da seama ca ii creste odata cu zambetul. Cnd nu ii e aproape, o simte mereu in suflet si o imbratiseaza acolo in…. cu sufletul, dar melcul nu isi da seama ca daca speranta aceasta e inutila si ca dupa ce se va trezi din aceasta iluzie frumoasa, sufletul lui va ramane asa de mutilate incat nu se va mai putea recunoaste niciodata.
Pentru moment melcului cu sufletul suspendat i-a fost starnita puternic curiozitatea, macar de si-ar gasi asa linistea.

NINSOAREA

“Ninge cantr-un basm, intr-un vechi oras
Ninge-n toata lumea si timpul s-a oprit”
Sunt versurile unui colind ce rasuna acum in mintea micului melc. Si-a amintit de el in dimineata asta pentru ca atunci cand a deschis ochii a vazut minunea, ingerasi albi cadeau din cer. Nu a mia vazut ninsoare pana acum. Auzise despre asta de la copiii cu coindul, dar pana acum n-a mai vazut. Ingerasi pufosi, dar reci se asterneau pe ochii mirati ai melcului si fara voia lui doi stropi mari, sarati s-au rostogolit, cazand pe covorasul acela moale, dar rece. Si totodata o teama i-a patruns in suflet, ca o ghiara si I l-a sfasiat, o neliniste si o tristete, o emotie ca dinaintea mortii. Ii prevestesc oare acesti ingerasi sfarsitul? Parca da.
I se pare frumusetea suprema! A mai trait ceva asemanator intr-o primavera. S-a pierdut atunci intr-o livada cu meri. Era soare, era frumos si pomii erau in floare. Privea uimit, cand de-odata vantul a inceput sa adie, iar petalele florilor se scuturau peste tot. Si acum, ca atunci, se scuturau din ceruri ingersi, dar niciunul nu cadea pentru el. Niciunul nu vine sa il imbratiseze si sa il aline. Ii aminteste de ceva, parca de un vis in care aparea ceva de argint, dar nu mai stie sigur ce era. Melcul e uituc, nu are memorie prea buna, dar sufletul lui nu uita niciun detaliu. Isi aminteste senzatiile pe care le-a mai avut, dar nu mai stie cu cine, isi amnteste ca a mai fost aici, dar numai cu sufletul, mintea lui a lasat orice amintire in urma.
In momente ca acestea melcul isi doreste sa nu mai fie singur, sa-si imparta viata cu cineva, dar cine si-ar imparti viata cu el? In astfel de moment isi doreste sa aiba si el un loc al lui de unde sa nu il alunge nimeni si unde sa se poata retrage, dar nu are decat cochilia lui cea mica si inghiesuita si grea, cumplit de grea.
S-au oprit si ingerasii, nu mai cad si dispar pe rand in pamant, in asphalt. Oare unde se duc? Undeva dincolo de pa,amt, sub pamant. Melcul ar vrea sa-I urmeze, dar nu il primeste nici pamantul. Trebuie sa mearga mai departe, vor veni alti ingeri poate. A iesit putin soarele, dar nu mai vrea sa incalzeasca, doar sa lumineze. Melcului ii e frig, dar s-a pornit intr-o mica plimbare, poate va gasi ceea ce cauta, poate-si va aminti ce cauta.

GANDURI LA INTOARCEREA ACASA

A trecut noaptea de anul nou si melcul trebuie sa se intoarca acasa. Tot cu trenul. Ii imbratiseaza pe toti, le face cu mana, le zambeste si cu durere trenul porneste. Melcul isi sprijina capul de geam si priveste pierdut peisajul. Se inchide iar in sine, isi lasa doar ochii afara sa priveasca. E plin de zapada in privirea melcului si mici ingerasi albi joaca pe dinaintea ochilor lui. Melcul ii priveste uimit si incepe sa se joace cu ei in suflet.

Dar melcul e putin absent de la realitate asa ca peisajul incepe sa dispara treptat din fata ochilor lui. Vede poiana melcilor ca atunci cand abia era iesit din cochilie. Atatia melci fascinanti si mari, iar el se uita ca la niste titani. Erau cativa mai special, pe care sufletul melcului i-a indragit in mod deosebit, dar pe toti i-a pierdut. Isi aminteste de un melc foarte intelept cu care ii placea sa isi petreaca timpul pentru ca mereu ii canta, parca si acum il vede in plibarile pe care le faceau printre flori. I-a spus acesta ca fiecare melc e destinat sa devina ceva, altceva, sa-si depaseasca conditia, asta e una din legile lot nescrise, dar pe care multi melci au uitat-o. Dar melcul o simte pe propria piele, nu se simte bine cu el, stie ca va trebui sa devina altceva. I-a mai spus melcul acesta intelept ca in interior trebuie sa gaseasca ceea ce trebuie sa devina, si nu in afara. Dar multi melci nu mai cauta, e parca un blestem acesta, si-au uitat menirea. Ii era asa de apropiat de suflet acest melc, mereu stia ce sa ii zica, dar nu intelegea pe vremea aia. Acum intelege si ar avea multe intrebari sa ii puna, dar nu-l mai gaseste.

Melcul acesta i-a spus intr-o zi ca el se pregateste pentu marea calatorie interioara. Melcul n-a inteles ce inseamna aceasta calatorie interioara. Numai ce daduse vremea buna si melcii erau veseli. S-a dus melcul acesta pe malul unui lac, si-a luat ramas bun atunci de la toti si apoi s-a retras in cochilia lui si n-a mai iesit. Vara a trecut si a venit toamna. Melcul mergea in fiecare zi sa vada cochilia aceea, o asculta si parca din interiorul ei se auzea un zgomot nedeslusit. Iarna se apropia si melcul inca nu iesise din cochilia lui. Dar nu-l puteau muta de-acolo. Asa ca fiecare s-a retras in casuta lui calduta si asteptau primavara ca sa vada daca va iesi acest melc din cochilie, caci toti erau curiosi ce va descoperi acolo. Dar cand a dat iarasi primavara si toate au inceput sa se dezmorteasca, s-au dus la locul in care l-au lasat la inceputul iernii, dar nu l-au mai gasit, doar niste faramite de cochilie, iar in locul in care a stat el, prin zapada a rasarit o floare frumoasa, alba, ca un clopotel ce canta atat de frumos. Un inger de floare care parca pazea colonia melcilor. Melcul a ramas multa vreme langa acea floare si ii zambea, dar sufletul ii era asa trist, gata sa se rupa de durere. Dar a indragit acea floare foarte mult, probabil era ultima care-l vazuse pe melcul intelept.

De atunci melcul a inceput sa nu se mai simta foarte bine in locul acela, simtea ca nu mai apartine acelui loc si incepea sa se gandeasca serios la plecare. Dar s-a intamplat ceva ce a amanat foarte mult plecarea melcului. Intr-o noapte statea si privea cerul, melcul intelept il invatase cate ceva despre stele. Si atunci a vazut o lumina care a taiat ca un fulger cerul si ceva s-a prabusit undeva aproapte de colonia melcilor. Melcul, curios dintotdeauna, s-a pornit intr-acolo sa vada ce a cazut din cer, poate era un inger. Melcul intelept i-a spus ca mai sunt ingeri care cad, iar melcul isi dorea foarte mult sa intalneasca un inger. Dar in loc de inger a gasit o Stea de aur. Din prima privire sufletele lor s-au unit si melcul nu putea intelege cum acea Stea asa luminoasa si atat de frumoasa putea sa-l iubeasca pe el, un biet melc ce abia isi taraste cochilia. S-a speriat melcul de toate acele sentimente puternice pe care le simtea din partea Stelei de aur, si mai ales s-a speriat de sentimentele care se nasteau in sufletul lui. La un moment dat, Steaua a trebuit s plece, dar nu vroia in ruptul capului sa renunte la melc. Era in preajma sarbatorilor de iarna, mai precis de anul nou cand Steaua a venit de departe sa il vada, in loc sa mearga la ceilalti ai lui. A venit sa il vada pe el, iar el i-a spus in cel mai urat mod cu putinta ca nu mai vrea sa vada niciodata Steaua, si ca vrea ca aceasta sa plece si sa nu se mai intoarca. Nu e ceea ce dorea de fapt melcul, dar s-a speriat atat de tare incat in loc sa isi infrunte temerile a preferat sa alunge Steaua. Si steaua a plecat si nu s-a mai intors niciodata, iar asta a ramas o mare rana in sufletul melcului. Si iar gandurile de duca i-au venit in minte.

Dar intr-o toamna s-a ratacit prin padure o Zanuta Rozalie. Si neavand unde sa stea peste iarna, a fost bineprimita in casa melcului. Au ingrijit-o acolo ca si cum ar fi fost a lor si ea s-a lipit in special de melc. Au devenit nedespartiti si au ramas impreuna mai multe primaveri, dar in cele din urma familia Zanutei a revenit in padure, s-au regasit in poienita melcilor si ea a trebuit sa mearga cu ai ei. S-au mai intalnit de atunci, dar nu foarte des, iar melcul a suferit mult dupa plecarea ei, credea ca va ramane acolo pentru totdeauna. Era a treia persoana pe care o pierdea si o alta rana care nu se putea vindeca.

In aceste momente, cand suferea mai tare s-a oprit in poienita o piatra pretioasa, era verde si sclipea atat de frumos in soare, dar melcul n-a mai fost curios. Dar aceasta piatra pretioasa era ea foarte curioasa, dar toti se fereau de ea, ziceau ca e foarte rautacioasa. Si piatra aceasta pretioasa s-a apropiat de melc si cata vreme s-au insotit, toata lumea a vazut o schimbare in bine in aceasta piatra pretioasa. Dar melcul a inceput sa faca mici drumetii, a inceput sa lipseasca tot mai mult, dar mereu se intorcea fiindca s-a atasat in timp de acea piatra pretioasa, si in timp melcul si-a deschis sufletul si a daruit mult din el. Dar melcul pleca tot mai mult si mai des, si in lipsa lui piatra pretioasa si-a gasit prieteni prin padure, creaturi pe care nu le agrea nimeni si a inceput sa se poarte ca si ele. Degeaba ii zicea melcul ca isi va pierde stralucirea, ea continua cu rautatile ei. Si daca inaite nu era privita cu ochi buni, acum era dispretuita de toti si in cele din urma melcul a abandonat-o. Atunci si-a dat seama si piatra ca a gresit, dar melcul nu a mai vrut sa se intoarca, credea ca in felul acesta o va face sa se schimbe in ceea ce cunostea el, in ceea ce iubea el, dar refuzul melcului a starnit si mai tare piatra. In scurt timp aceasta a inceput sa isi piarda stralucirea, i-a spus cuvinte grele melcului, a ajuns o piatra ordinara si a plecat. Melcul a esutat si se simte vinovat pentru ceea ce a ajuns piatra. Se simte foarte vinovat si nu se poate ierta.

A plecat si melcul, a plecat de tot, prea multe amintiri dureroase avea acolo si nu le mai putea suporta asa ca a preferat sa fuga de ele. Si-a inceput o alta viata in alta parte, in alta poiana si aici nu prea cunoate pe nimeni, dar are o viata mai linistita. Se simte cat de cat bine aici ca, surprinzator si pentru el, dar si-a facut cativa prieteni, dar inca se teme sa se deschida. Este o singura Floare care il cunoaste bine, caci si ea tot din poienita vine, si acolo erau prieteni buni. Aici a intalnit melcul Steaua de argint si aici melcul incearca sa se refaca si sa poata porni in calatoria spre interior.

Dureros acest drum de intoarcere acasa, si lung, caci iar si-a amintit greselile din trecut, iar s-a lasat in voia gandurilor. Si mult va dura pana melcul isi va reveni din aceste amintiri. Il chinuie atat de mult incat nu poate sa doarma. Din nou in viata aceasta noua in care vrea sa scape de trecut si nu poate. Trenul s-a oprit in statia melcului.

CALATORIE PE TIMP DE IARNA

IMPRESII SI DORINTE DE ANUL NOU

De cand a intalnit Steaua, melcul e parca mai activ, sau poate doar cursul vietii il determina sa fie asa. De cand a intalnit Steaua, melcul e cuprins de neastampar, simte in sfarsit un puls de viata si o forfota interioara. Si parca se aprinde in el dorul de duca. Da, vrea sa plece iar in calatorie. E frig afara, dar melcului nu-i mai pasa. Daca nu l-a omorat iarna din suflet, cu siguranta nu-l va omori cea de afara.

Asa ca melcul e pregatit sa plece din nou, asa pe timp de iarna. Trebuie sa recunoasca, mereu si-a dorit sa calatoreasca pe zapada. Atatea pregatiri, sa-si ia ramas bun, sa-si pregateasca plecarea. Si unde sa se duca pe timp de iarna daca nu intr-un loc in care, oricat de frig ar fi afara, inauntru e cald, e mereu o vorba buna si multa veselie. Se va duce intre ceilalti melci pe care i-a lasat in urma cand a inceput sa calatoreasca. Acolo e mereu binevenit, bineprimit. Acolo uneori i se duce dorul, acolo cineva drag se gandeste la el si il protejeaza asa cu gandul. Acolo vrea sa mearga pentru ca acolo isi gaseste si sufletul lui un pic de alinare.

Merge tot cu trenul ca distanta e prea mare sa o strabata pe jos si e frig. E aglomerat, asa e de obicei iarna in perioada asta. Toata lumea se grabeste, se impinge. Nu suporta sa-i vada pe ceilalti in jurul lui. Nu-i place in special ca ei sa-l vada, nu suporta sa fie privit, asa ca melcul se retrage in sine si incearca sa doarma pe toata durata drumului. Ce altceva ar putea sa faca? Isi inchide ochii si spera ca nu-l observa nimeni. E cuprins de neastampar, dar e trist. Amintiri, trecutul incepe sa-i bata in cochilie. Dar trecutul lui e trist si cand ii revine in amintire se intristeaza. Ce mult isi doreste sa poata schimba trecutul, dar nu poate. Isi musca buzele de neputinta si incearca sa mearga mai departe. Incearca sa nu se gandeasca prea mult la trecut, ii e teama sa nu se repete. Cu atat mai mult simturile melcului se ascut in perioada asta, caci, pe o vreme ca asta melcul a pierdut singurul lucru de pret din viata lui, Steaua cea de aur, care si acum, dupa atata timp, ii bantuie visele. Plange melcul, plange, dar nu-l tradeaza nicio lacrima. Ce sa faca el saracul, nu-si permite sa planga inafara.

E bineprimit si de multa vreme asteptat in poiana aceea si toti sunt bucurosi de sosirea melcului. Se bucura si melcul si se simte cuprins de duiosie, dar este un ghimpe care ii sta in suflet si nu-l poate scoate de-acolo. Nu ramane multa vreme, doar cateva zile, obligatiile sociale il determina sa se intoarca. Dar se apropie sfarsitul anului si melcul se teme sa ramana singur. Se teme pentru ca stie ca va fi coplesit de amintiri, stie ca nu poate face fata singur noptii de anul nou. Era tot o noa[te de anul nou cand Steaua lui de aur a plecat pentru totdeauna. De aceea melcul nu poate suferi atata bucurie in perioada aceasta. S-a intors in poiana fiind ca aici tot neamul melcilor petrece impreuna, stie ca acolo e imposibil sa fie singur, cel putin fizic, dar in adancul sufletului tot singur va fi.

Micile bucurii i-au facut perioada asta suportabila. Cadouri multe oferite si primite, gingasia si protectia celor din jurul lui, toate acestea l-au facut pe melc sa zambeasca trist si duios. Nu-i vorba, a plans melcul, imediat dupa anul nou, a plans ca era prea dureroasa amintirea, dar totusi, ca de fiecare data, isi face curaj sa mearga mai departe. Mai spera inca sa isi (re)gaseasca Steaua, asta e dorinta lui de anul nou, ca asa e traditia, sa iti pui o dorinta de anul nou.

GÂNDURI IERNATICE ÎN SINGURĂTATEA COCHILIEI

Melcul se teme, şi-a făcut nişte prieteni şi acum e pe cale să-i piardă! Dar aşa e el, când işi dă seama că înccepe să ţină la cineva şi să-i pese, se sperie şi dă înapoi, încearcă să-i îndepărteze. E nesigur melcul, nu prea ştie ce vrea. Ar vrea să le dea drumul în cochilia sufletului, dar se teme să deschidă uşile mai tare. Intraţi, nu-i va mai putea scoate, şi cine ştie ce vor găsi ei acolo şi dacă atunci vor mai vrea să rămână. Melcul se teme că nu. Dar dacă ei pleacă... rămâne în urmă parfumul lor şi din cauza aceasta melcul nu-i va putea uita. N-a uitat nici de prima lui Stea, nici de Zânuţa rozalie, nici de ceilalţi melci pe care-i viziteaza din când în când. N-a uitat de Floare şi nici de Fluture. Parfumul lor e la fel de viu ca atunci demult.

E singur melcul în cochilia lui, si de ceva vreme s-a retras, iar în singurătate îi apar tot felul de gânduri, e pesimist. Dar are motiv, e greu să mai spere la o minune, să mai spere că ii va fi şi lui bine. Nu, nu mai speră, dar nici nu disperă, nu are motiv, e calm melcul chiar şi atunci când suferă mult sau se bucură mult. El altfel percepe, el altfel trăişte la maxim tot ce i se întâmplă. Cât îi place melcului în singurătatea aceea, deşi îl apasa, dar e singura lui alinare, singura lui portiţă de scăpare din tumultul exerior lui.

Steaua aceea care-i e atât de dragă melcului a făcut o călătorie, de fapt şi melcul, dar aia e altă poveste. A fost plecată Steaua o vreme, multă vreme şi parcă depărtarea trupurilor s-a pus şi între suflete. Legătura nu a fost ruptă de tot, şi-au vorbit în vis, în suflet, dar melcul e sensibil şi percepe distanţele în alt fel. Urmează acum reîntâlnirea şi melcul se teme, se teme că distanţa va rămâne şi că nu va putea fi umplută sau micşorată. E paradoxal melcul în gândire, pe de o parte se teme să nu piardă Steaua, pe de altă parte o îndepărtează.

Cu toate acestea, melcul e nerăbdător. Oare va fi pe măsura aşteptărilor. Nu s-a întâlnit de foarte multe ori cu Steaua, dar melcul are impresia că se cunoşteau dinainte, parcă s-au mai întâlnit undeva, probabil într-un vis... un vis în care dansau şi se jucau. Melcul se teme... e conştient şi el că steaua e frumoasă, aproape perfectă, iar el, un biet melc ce se târăşte prin lumea asta ducându-şi cu greu cochilia în spate. Melcul ştie că e urât, se simte urât şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Oare îl va accepta aşa cum e? Oare va avea curajul să se lase cunoscut, sau ca de fiecare dată va fugi?

E plin de teamă melcul, dar cuprins de neastâmpăr şi trist. E urât în cochilia melcului, e pustiu şi întunecos... câteva lucruri îngrămădite într-un colţ, de care oricum nu mai are nevoie: vechi, uzate şi nevaloroase, aşa ca el, aşa ca sufletul lui. Acolo îşi rumegă singuratatea şi n-are curaj să treacă dincolo de camera asta, adânc în cochilie. Deşi de-o vreme încoace îl pune pe jar necunoscutul acela, dar încă n-are curaj destul şi nici lumină suficientă. Fără lumină s-ar putea rătăci in cochilie.

Dorinţa asta a crescut tot mai mult în el după ce a întânit Steaua. Cu cât îşi petrece mai mult timp cu această Stea, cu atât dorinţa lui de a trece dincolo de uşa ce duce spre adâncurile cochiliei va creşte şi se teme de asta. Şi totuşi în ultima vreme se intreabă din ce în ce mai des ce e dincolo. E ca şi cum a prins viaţă uşa aceea şi-l cheamă, il strigă pe numele lui adevărat, pe care l-a uitat chiar şi el, iar acum nu-l desluşeşte bine, e o şoaptă slabă strigătul acesta, vine de departe de dincolo de uşă, din centrul labirintului. E prea slab strigătul, şi de aceea melcul nu-şi recunuoaşte numele, dar are o senzaţie ciudată, ori de câte ori prinde acel zvon tresare ceva în el, ceva necunoscut, dar care îi aduce aminte trecut, dar încă nimic nu e desluşit în mintea melcului. Are nevoie de lumină, multă lumină ca să poată începe drumul prin labirint.

MELCUL SE PREGĂTEŞTE PENTRU SĂRBĂTORI

A prins săracul melc şi zăpadă. Un vechi descântec i-a răsunat în cochilie, de trei ori cântat, de trei voci, din trei părţi ale lumii, din trei părţi ale timplui. Amintiri difuze ca nişte iluzii i-au inundat cochilia şi n-a mai răbdat să stea înăuntru. A ieşit afară în frig, dar măcar aşa şi-a mai răcorit sufletul şi mintea, că inima nu mai ştie pe unde i s-a pierdut. Acum stă în pragul cochiliei şi se uită cum toţi se pregătesc de sărbătoare. Doar el e singur, doar el nu primeşte îmbrăţişări calde, dar el nu are nevoie. Poate că inima i-a înghieţat undeva în piept şi poate o îmbrăţişare caldă i-ar topi-o, şi dacă nu-şi dă seama s-o adune la timp şi-o poate pierde pentru totdeauna. Sau i-o poate aduna un altul şi atunci inima lui va fi a altcuiva, şi acesta e un risc prea mare pentru melc.
În timpul zilei stă şi-i priveşte pe ceilalţi, şi toţi îl cred adormit sau mort, uneori şi el crede asta. Dar noaptea, la adăpostul umbrelor lumii, păşeşte încet de pe o stea pe alta alături de zei şi zeiţe. E şi el un Titan între ei, e mai mare decât toţi pentru că nici nu se bucură nici nu suferă, dar se lasă prins, alături de ei, în vârtejul bucuriei unui dans lent, aşa ca el, încât nici nu ştie dacă îl dnsează numai cu sufletul sau şi cu trupul. Pentru el oricum nu contează. Esenţa dansului în sine, ceea ce înseamnă dansul pentru melc, sau mai bine zis ceea ce melcul îi însuşeşte. Si totuşi, în toată această mulţime, melcul dansează singur, în felul lui, după modul în care el percepe muzica. Aşa se pregăteşte melcul de sărbători.
Acum e calm, nu oscilează, nu manifestă variaţii colosale, totul a devenit linear, poate aşa intră şi el în normal.