SUFLETUL GEAMAN

Totusi, cand melcul a crezut ca se sfarseste totul si ca nu mai are de ales decat sa deschida usa aceea, a simtit un fior in spate si un sentiment de mult uitat s-a trezit in sufletul melcului. A simtit ca si cum un suflet infratit lui s-ar fi intors.

Dar nu era cineva care isi facea apatitia dupa o perioada de absenta, era cineva complet nou, dar parca din depararile in care au fost s-au cautat unul pe altul si s-au gasit in sfarsit. Ca doua luminite mici ratacind in lume, incercand sa isi gaseasca drumul inapoi inspre origini.

Si-a deschis melcul urechile sa auda cantecul si sa-l urmeze, si melcul si-a dat seama ca nu trebuie sa se mai chinuie sa cante cu vocea lui sparta, caci melodia din sufletul lui e de ajuns ca sa fie auzita doar de cine trebuie. Si cantecul din inima melcului e nespus de frumos pentru cei care reusesc sa il auda.

In felul acesta melcul intra in anul nou avand doua stari. E nespus de trist si nespus de fericit. Pierde ceva ce a iubit si regaseste ceva ce nu a pierdut niciodata. E ca si cum s-ar redescoperi pe sine in persoana altuia, fratele cel bun, prietenul adevarat, acela care nu se foloseste de slabiciunile lui pentru a-l face sa sufere. In sfarsit o imbratisare sincera dupa care melcul a tanjit mult timp.

Un alt suflet ratacitor ca al melcului. Asa s-au intalnit, si asa s-a nascut prietenia adevarata si sincera. Melcul stie ca nu va fi usor, dar stie ca va fi frumos. Drumurile nu se separa pentru totdeauna, numai se indeparteaza ca sa se reapropie.

Totusi, melcul o ia incet. Nu se apropie din prima. E prea salbaticit ca sa se poarte domestic. Melcul ca sa ti-l apropii trebuie sa il momesti. Si se pare ca acest cantec e momeala perfecta.

Doua luminite cautandu-si drumul si gasindu-se prin cantec. Melcul isi da seama ca exteriorul e o forma care nu prea conteaza. Ceea ce e in aceasta forma e mult mai important. Iar melcul in forma lui imperfecta si hidoasa ascunde cel mai frumos dans si cel mai frumos cantec, cel mai frumos apus de soare si cea mai frumoasa luna plina.

GHEARA RENASCUTA

Vara s-a terminat si melcul a facut cel mai trist lucru al vietii lui.

Si-a dat seama melcul ce profanare ar fi ca o Stea, creatura perfecta din toate timpurile si spatiile si un melc, creatura cea mai hidoasa din univers. Asa ceva nu e permis. Si Steaua a realizat acelasi lucru si l-a facut constient si pe melc de asta. Acum melcul sufera, dar nu degeaba. Isi creste gheara inapoi, dar mai ascutita si mai taioasa, mult mai mare decat era inainte. Suficienta pentru a putea taia legatura cu Steaua.

Dar de fiecare data cand incearca, gheara nu e suficient de ascutita si puternica. Legatura se reface mereu si mereu, ca o pasare phoenix.

Va dati seama ce toamna a avut melcul. Dupa acea vizita in tara aceea frumoasa de unde vine Steaua, melcul a inceput sa realizeze toate acestea. Mult s-a chinuit in el. Si in chinul acesta l-au prins sarbatorile de iarna. Nu a putut sa asculte nici un colind sau sa se bucure de vreun cadou. A intrat in amorteala mai grea decat gerul de afara.

Stie ce trebuie sa faca, dar nu poate nicicum, oricat incearca. Poate inca nu e timpul, dar gheara creste. Si creste si in interior, iar sufletul melcului sangereaza, nu mai apuca sa se vindece.

Ca sa uite de durere, melcul se pregateste pentru marea calatorie pe care vrea sa o faca spre interior. Stie ca va trebui sa deschida usa aceea, nu stie cum, dar o va deschide si va pasi dincolo, in interior. Are melcul o presimtire, oricat ar amana aceasta calatorie, finalul ei nu va fi bun, si melcul se teme, dar uneori, in momentele de nesabuinta se gandeste ca se va termina mai repede daca porneste mai repede. Nu mai are stare, durerea il chinuie si Steaua nu ii mai potoleste suferinta, numai o amplifica.

Asa ii trece inca o iarna si melcul se teme ca tot ce a facut Steaua frumos in el va fi mutilat. La asta renunta greu. In cele din urma asta trebuie el sa faca, sa renunte. Cad frunze peste sufletul melcului, dar nu-l incalzesc, cad fulgi de nea si nu ii mai simte. Mai trece un an, melcul priveste in gol.

Isi da seama ca se va termina curand suferinta asta, poate nici un an nu va mai dura. Dar ce va mai ramane apoi din el? Sau va mai ramane ceva?

CALATORIA PERFECTA A MELCULUI

Melcul e trist, e trist ca nu a mai primit nici o veste de la Stea de mult timp. De cand a plecat de la el Steaua parca e tot mai distata. Zilele trec si se confunda unele cu altele, melcul isi pierde speranta, dar incearca sa se resemneze, incearca sa se bucure cat poate de zilele acestea de vara, dar sunt monotone si sufletul melcului amorteste in absenta Stelei. Isi da seama ca fara ea, sufletul lui nu valoreaza cine stie ce.

A primit o veste dureroasa, Steaua s-a imprietenit cu un sarpe, si isi da seama melcul ca de aceea Steaua incepe sa il uite, fascinata de noua prietenie. Dar serpii sunt creaturi periculoase si Steaua ar putea fi ranita. Desi melcul stie ca are Steaua un farmec aparte care nu ar lasa pe nimeni sa ii faca rau, si chiar si cea mai josnica fiinta in preajma lui ar fi schimbata... si asta o stie melcul de pe propria piele.

Melcul sufera in tacere, nu se arata in afara. Dar in cele din urma Steaua isi aminteste de el. Melcul credea ca e totul pierdut, dar Steaua intr-o scrisoare deosebita i-a trimis o invitatie in tara sa. Melcul e luat prin surprindere, si ca de obicei se intimideaza. DA, va merge acolo, isi doreste atat de mult lucrul asta incat nu poate sa il refuze. S-a intimidat, deci se face mic, se aduna in el si isi pregateste bagajele. Va sta numai cateva zile, dar se teme... ca de obicei, melcul se teme ca ceva nu va fi bine, ca distanta dintre ei se va mari.

Temator porneste la drum, un drum oare lung? sau prea scurt? Melcul nu isi da seama, prea multe ganduri trecute si viitoare ii trec prin minte. Dormiteaza si vede ceea ce urmeaza sa se intample, viseaza mereu lucrurile care inca nu s-au intamplat, dar pacat ca nu si le amninteste atunci cand se trezeste, ar sti de ce sa se fereasca. Inima melcului bate cu putere, centrul visarilor lui e acum Steaua. Peisajul e intotdeauna frumos, iti da parca speranta, melcul se lasa amagit...

Steaua il asteapta peste drum, trece la el, il imbratiseaza si ii zambeste, totul pare atat de natural, iar melcul se simte in siguranta, se simte la locul lui. E pentru prima data cand are sentimentul acesta si e coplesit. Si astfel, melcul paseste in lumea Stelei, o lume de vis, o lume perfecta, pe care melcul pana acum numai a visat-o. Da, asta a indraznit, e singurul lucru pe care inca mai indrazneste sa il faca, sa viseze. Poate lumea aceea nu e perfecta, dar simplul fapt ca acolo exista Steaua, pe melc il face sa o vada perfecta.

Zilele care au urmat, pentru melc au fost zile de vis, cele mai perfecte zile ale vietii lui. Melcul simte ca ar putea muri acum si ar muri fericit. Steaua e centrul unei lumi minunate, Steaua a devenit centrul lumii melcului, si el stie ca de aici urmeaza sa sufere cum probabil nu a suferit niciodata in viata lui, dar merita. E singura sansa de fericire, iar melcul vrea sa incerce, ultima incercare.

Nici o gheara nu si-a facut simtita prezenta, ca si cum nici nu ar fi existat vreodata. Melcul a avut parte de armonia perfecta, melcul si-a gasit inima, stie acum unde si-a lasat-o... sau poate s-a intrupat acolo, dar n-o s-o mai ia, va ramane acolo pentru totdeauna si cel care o are poate sa-i faca orice doreste. Melcul nebunul, s-a expus, dar in numele fericirii supreme. Oare e si asta o iluzie? Oare greseste iar? Va fi oricum ultima incercare, ultima sansa, ce urmeaza apoi nu mai conteaza. De aici incolo mai sunt doar doua posibilitati al caror drum deocamdata e unit. Cand se vor separa aceste drumuri, decizia nu-i va apartine melcului, doar deciziile ce vor urma dupa aceasta separare. Oare a visat despre asta melcul in perioadele lui de reverie?

Acum se bucura de cele mai frumoase zile ale vietii lui. Steaua il face sa se simta fericit, atat de fericit incat ii vine sa planga. Atata perfectiune in jurul lui incat cuvintele nu-i ajung, nici imbratisarile, nici un act fizic nu e destul sa descrie ceea ce simte melcul. Dar privirile sale sunt mai mult decat suficiente, fiindca Steaua astfel, privindu-l in ochi il intelege si se face inteleasa. Cu sufletul comunica mult mai usor, cuvintele le sunt prea putin.

Cat timp a petrecut acolo, melcul nu stie, parca a fost o viata intreaga. Parca viata lui abia acum a inceput. Melcul isi da seama cate schimbari a facut Steaua in el, schimbari in bine, l-a modelat frumos. Mai e o sansa pentru melc sa fie frumos, si daca asta se va intampla va fi numai meritul Stelei.

Isi da seama melcul ca orice alta creatura, fie Sarpe sau orice altceva, nu va putea sa indeparteze Steaua, singurul care poate e el, melcul, dar el nu mai vrea lucrul asta. Tristetea e ca, tocmai acum, cand nu isi doreste sa mai indeparteze Steaua, va gresi si o va indeparta... asa e melcul, mereu greseste si toate ii ies pe dos... mai putin calatoria aceasta, a fost calatoria perfecta a melcului.

Trebuie sa se intoarca la lumea lui, dar melcul inchide in inima toata afectiunea pe care a primit-o din partea Stelei, toata amintirea acelui univers si minunatul sentiment pe care i l-a creat Steaua, ca toate acelea sunt pentru el, si pentru cateva zile, asa cum cu ceva vreme in urma melcul a facut tot posibilul ca Steaua sa fie fericita, acum si Steaua a facut la fel.

Cea mai mare bucurie a melcului a fost ca i-a vazut casa, i-a cunoscut familia, prietenii... tot ce a fost, a crescut in inima melcului aprecierea si simpatia pe care le avea fata de Stea si si-a dat seama ca e cea mai de pret prietenie din toata lumea asta.

Melcul se intoarce din aceasta calatorie fericit, rememoreaza fiecare cuvant, fiecare loc pe care l-a vizitat, imbratieseaza fiecare persoana pe care a cunoscut-o, fiecare clipa petrecuta alaturi de Stea si o imbratiseaza fiindu-i recunoscator ca i-a aratat cum se simte fericirea.

VIZITA STELEI

Era o dimineata frumoasa cand melcul s-a trezit cu fata scaldata in razele soarelui. A deschis incet ochii si a zambit diminetii. Melcul e fericit. Asteapta o vizita si e nerabdator. De multa vreme asteapta ca Steaua s vina in vizita si in sfarsit dorinta aceasta se va implini. Timpul pe care l-au petrecut departe unul de altul il face pe melc sa se simta intimidat si tremura cu gandul la vizita care urmeaza.
Isi doreste atat de mult ca Steaua sa se simta bine. Totul va fi pt ea si melcul e dispus sa faca sacrificii ca Steaua sa nu fie dezamagita, dar melcul se teme ca, oricat ar incerca el, s-ar putea ca lucrurile sa nu decurga cum trebuie si sa dezamageasca. Steaua e ultima fiinta pe care ar vrea s-o dezamageasca, dar stie ca prin natura lui va face ceva ce o va intrista.
Melcul e cuprins de nerabdare. Asteptarea il sufoca si nu are astampar. E fericit si speriat. Nici nu stie cum a trecut ziua aceea si a venit seara, cand trebuia sa mearga in intampinarea Stelei. Ii vine sa alerge, nu poate sa pastreze un ritm constant; incearca sa se stapaneasca, dar nu prea poate, poate ca nici nu isi doreste suficient de mult.
A ajuns, asteapta. Steaua coboara pe o raza timisa din tara acesteia. E lume multa in jur si melcul se simte intimidat. Si-a imaginat mult acest moment cand va imbratisa Steaua, dar s-a si temut de gheara aceea din aripa. Acum e momentul in care melcul zambeste timid si ofera o imbratisare la fel de timida, fara zgomot, imperceptibila de cei din jurul lor. Doar ei o simt. Gheara doarme. Melcul zambeste. Urmeaza stat de povesti pana in zori, plimbari. Timpul petrecut impreuna cu Steaua pentru melc e nepretuit.
Ziua urmatoare nu decurge asa cum isi dorea melcul, apar mici complicatii si indatoriri, dar se conformeaza. Nu poate sa faca nimic sa fie stabil. Dar toata ziua aceea e dedicata Stelei. Iar aceasta e minunata, asa o vede melcul, perfecta. Uneori se retrage in umbra, in intuneric unde sta si priveste zambind ca exista ceva asa frumos pe lumea asta precum e Steaua.
O zi plina pe care au petrecut-o impreuna, iar acum urmeaza plimbarea de seara, ultima, fiindca maine Steaua trebuie sa se intoarca in tara ei, dar melcul asteapta cu nerabdare aceasta plimbare. Steaua a hotarat ca aceasta plimbare sa nu fie numai a lor, ci sa o imparta si cu alti prieteni. Melcul e putin dezamagit, dar Steaua i-a cerut sa fie prieten cu prietenii ei. O va face, chiar daca nu e bun la asa ceva, nu stie sa socializeze, sa se imprieteneasca si stie ca Steaua va fi dezamagita. Gheara s-a trezit, iar melcul suspina, dar continua sa zambeasca.
Steaua e fericita, dar melcul isi da seama ca iar a dar gres. Nu a fost capabil sa implineasca asteptarile Stelei, iar aceasta se indeparteaza. Melcul stie ca e imposibil ca cineva sa il placa si sa il accepte la nesfarsit. Asa e el, urat si rau. Doar ca Steaua se incapataneaza sa creada ca se poate schimba si incapatanarea aceasta l-a molipsit si pe melc, uneori si el crede ca poate sa fie altfel, iar cand esueaza el e cel mai dezamagit de sine insusi, doar el trebuie sa traiasca impreuna cu sine.
A doua zi isi ia ramas bun de la Stea si intra in rutina zilnica. Steaua e distanta si melcului i se pare ca nici nu vrea sa il imbratiseze. Totul se intampla asa rapid ca melcul nici nu reuseste sa isi ia ramas bun si asta il doare enorm. Dar si-a dat seama de un lucru foarte important. Gheara aceea nu era crescuta din aripa Stelei, ci e crescuta invers in sufletul lui. El e cel care isi raneste in permanenta sufletul, dar se intreaba din ce oare a crescut acea gheara. Poate din sufletul lui intunecat si rau. Poate ca e un semn ca nu se va schimba niciodata, poate ca e un semn ca acea calatorie va esua, doar e in natura melcului sa esueze aproape tot ce face.
Cu asta s-a ales melcul din viata asta: o gheara crescuta in suflet, crescuta invers ca sa nu raneasca pe altii ci numai pe el atunci cand incearca sa imbratiseze pe cineva drag. Ii e clar acum ca nu va putea sa indure la nesfarsit si sa se lupte cu gheara. Acum stie ca nu se va putea apropia de nimeni mai mult decat ii va permite aceasta si stie ca nu ii va permite o foarte mare apropiere. Dar melcul spera ca atunci cand gheara va dormi se va putea bucura de caldura unor imbratisari ale celor pe care ii iubeste.

RITMUL VIETII SOLARE

Se incalzeste afara… Soarele e din ce in ce mai puternic. Incalzeste pamantul si toate ii zambesc si parca totul incepe sa se miste, sa prinda viata, sa capete ritm. La inceput mai lent, dar creste pe masura ce soarele isi intinde tot mai mult bratele si cuprinde sufletele cu caldura.
Pe melc il moleseste aceasta imbratisare, dar simte si el ritmul viu al pamantului si stie ca nu are voie sa se lase coplesit de melancolie. Stie ca trebuie sa iasa si el si sa intre in ritmul vietii, care de altfel nu e chiar asa de rau, dar melcul se obisnuieste greu. Se autoeduca si isi face planuri de calatorie. O vizita scurta in poiana melcilor, sau i-ar placea sa plece sa vada muntii. Important e sa plece, nu conteaza unde.
De cum a dat soarele, Steaua a trebuit sa plece in tara ei. Melcul s-a simtit abandonat, dar a zambit si nu a ripostat in nici un fel. Stie ca oricati ar fi in jurul lui, tot singur e pe lumea asta si tot va trebui sa porneasca in calatoria aceea mare. Dar pana va veni momentul potrivit melcul incearca sa isi faca viata de aici cat mai usoara si simpla.
S-a hotarat, va face o vizita in poiana melcilor. Vizitele acestea sunt ca un fel de obligatie placuta. Nu e chiar asa frumos acolo si asta pentruca acolo sunt amintiri intunecate de care melcul nu poate scapa, acolo melcul a pierdut tot ce avea mai scump pe lumea asta. Si-a revenit greu si nu pe deplin. Pe deplin nu isi va reveni niciodata. Melcul mai zambeste din cand in cand gandindu-se la cei care inca sunt acolo si ii imbrasiseaza in suflet, de la distanta. Poate ca si ei simt imbratisarea melcului si ii zambesc la randul lor.
Tot mai putin e legat melcul de lumea asta si lucrul asta e bun. Va pleca in curand in cautarea locului din care provine. Trebuie sa gaseasca iesirea din lumea asta si harta care sa il duca pe drumul cel bun. Sau poate trebuie doar sa isi aminteasca.
A gasit poiana melcilor scaldata in razele soarelui si acelasi ritm. Probabil e ritmul luminii si caldurii. Ritmul vietii lumii acesteia. Melcul le zambeste si intra in casa copilariei lui. Are un fior si isi doreste sa traiasca intens zilele acestea ca sa nu regrete mai tarziu. Melcul isi da seama ca aici aceasta e viata normala a melcilor, ritmul vietii solare se simte atat de puternic incat melcul se simte coplesit, dar stie ca el nu apartine aici, ii e clar. In general ii place soarele, dar sunt moment in care il uraste si nici macar el nu stie de ce. Doar nu i-a facut nimic rau. Poate ca singura problema e ca e prea multa lumina si ochii melcui sunt fragili si nu suporta lumina asa puternica. Poate din aceasta cauza stand in mijlocul poienii, melcul inchide ochii si simte mai intens decat oricand ritmul solar si il intelege, pricepe cum acest ritm influenteaza viata melcilor de aici din poiana, dar el nu se poate conforma. Poate ar trebui doar sa il simta si sa il urmeze fara sa il inteleaga, fara sa stea sa il asculte, asa cum fac ceilalti melci, care sunt fericiti. Dar nu asta e natura lui, el nu poate sa nu se opreasca si sa inspire adanc acest ritm, sa il inchida in el si sa mearga mai departe.
Cateva zile sta numai, nu prea mult, ca trebuie sa se intoarca acolo unde si-a facut un pic de loc in care sa se simta bine cu sine insusi, unde nu are nici o obligatie fata de nimeni si nimeni nu il poate constringe. Acolo unde poate sa fie cu el si sa nu trebuiasca sa fie altcineva.
Zambeste melcul, nici el nu stie de ce. Asa ii vine, nu se mai forteaza sa zambeasca. Poate ca nu-l prinde bine, dar nu-i mai pasa de nimic. Ii porneste din inima, deci nu se opreste numai de dragul esteticii. Nu, melcul nu face gesture estetice, ci face ce ii dicteaza inima. Sunt altii care le fac. Care le-au facut fata de melc, dar melcul si-a dat seama ca oricat de estetice ar fi, sunt prea dureroase daca nu pornesc din inima. De-aia isi urmeaza inima, chiar daca ceea ce vine de acolo revolta pe altii. El zambeste.
Se intoarce din poiana melcilor. Se intoarce la cochilia lui, pe care, de fapt, nu a lasat-o niciodata din spate, chiar daca uneori nu se vede ea e mereu acolo in sufletu lui. Povara de care nu s-ar putea lipsi niciodata fiindca e insusi sufletul lui.