Melcul se teme, şi-a făcut nişte prieteni şi acum e pe cale să-i piardă! Dar aşa e el, când işi dă seama că înccepe să ţină la cineva şi să-i pese, se sperie şi dă înapoi, încearcă să-i îndepărteze. E nesigur melcul, nu prea ştie ce vrea. Ar vrea să le dea drumul în cochilia sufletului, dar se teme să deschidă uşile mai tare. Intraţi, nu-i va mai putea scoate, şi cine ştie ce vor găsi ei acolo şi dacă atunci vor mai vrea să rămână. Melcul se teme că nu. Dar dacă ei pleacă... rămâne în urmă parfumul lor şi din cauza aceasta melcul nu-i va putea uita. N-a uitat nici de prima lui Stea, nici de Zânuţa rozalie, nici de ceilalţi melci pe care-i viziteaza din când în când. N-a uitat de Floare şi nici de Fluture. Parfumul lor e la fel de viu ca atunci demult.
E singur melcul în cochilia lui, si de ceva vreme s-a retras, iar în singurătate îi apar tot felul de gânduri, e pesimist. Dar are motiv, e greu să mai spere la o minune, să mai spere că ii va fi şi lui bine. Nu, nu mai speră, dar nici nu disperă, nu are motiv, e calm melcul chiar şi atunci când suferă mult sau se bucură mult. El altfel percepe, el altfel trăişte la maxim tot ce i se întâmplă. Cât îi place melcului în singurătatea aceea, deşi îl apasa, dar e singura lui alinare, singura lui portiţă de scăpare din tumultul exerior lui.
Steaua aceea care-i e atât de dragă melcului a făcut o călătorie, de fapt şi melcul, dar aia e altă poveste. A fost plecată Steaua o vreme, multă vreme şi parcă depărtarea trupurilor s-a pus şi între suflete. Legătura nu a fost ruptă de tot, şi-au vorbit în vis, în suflet, dar melcul e sensibil şi percepe distanţele în alt fel. Urmează acum reîntâlnirea şi melcul se teme, se teme că distanţa va rămâne şi că nu va putea fi umplută sau micşorată. E paradoxal melcul în gândire, pe de o parte se teme să nu piardă Steaua, pe de altă parte o îndepărtează.
Cu toate acestea, melcul e nerăbdător. Oare va fi pe măsura aşteptărilor. Nu s-a întâlnit de foarte multe ori cu Steaua, dar melcul are impresia că se cunoşteau dinainte, parcă s-au mai întâlnit undeva, probabil într-un vis... un vis în care dansau şi se jucau. Melcul se teme... e conştient şi el că steaua e frumoasă, aproape perfectă, iar el, un biet melc ce se târăşte prin lumea asta ducându-şi cu greu cochilia în spate. Melcul ştie că e urât, se simte urât şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Oare îl va accepta aşa cum e? Oare va avea curajul să se lase cunoscut, sau ca de fiecare dată va fugi?
E plin de teamă melcul, dar cuprins de neastâmpăr şi trist. E urât în cochilia melcului, e pustiu şi întunecos... câteva lucruri îngrămădite într-un colţ, de care oricum nu mai are nevoie: vechi, uzate şi nevaloroase, aşa ca el, aşa ca sufletul lui. Acolo îşi rumegă singuratatea şi n-are curaj să treacă dincolo de camera asta, adânc în cochilie. Deşi de-o vreme încoace îl pune pe jar necunoscutul acela, dar încă n-are curaj destul şi nici lumină suficientă. Fără lumină s-ar putea rătăci in cochilie.
Dorinţa asta a crescut tot mai mult în el după ce a întânit Steaua. Cu cât îşi petrece mai mult timp cu această Stea, cu atât dorinţa lui de a trece dincolo de uşa ce duce spre adâncurile cochiliei va creşte şi se teme de asta. Şi totuşi în ultima vreme se intreabă din ce în ce mai des ce e dincolo. E ca şi cum a prins viaţă uşa aceea şi-l cheamă, il strigă pe numele lui adevărat, pe care l-a uitat chiar şi el, iar acum nu-l desluşeşte bine, e o şoaptă slabă strigătul acesta, vine de departe de dincolo de uşă, din centrul labirintului. E prea slab strigătul, şi de aceea melcul nu-şi recunuoaşte numele, dar are o senzaţie ciudată, ori de câte ori prinde acel zvon tresare ceva în el, ceva necunoscut, dar care îi aduce aminte trecut, dar încă nimic nu e desluşit în mintea melcului. Are nevoie de lumină, multă lumină ca să poată începe drumul prin labirint.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu