vineri, 22 octombrie 2010

STRALUCIRE... DE PLUMB

Era un sfarsit de iarna, cand zapada era aproape topita, iar noroaiele devin tot mai adanci. Zile monotone, reci, intunecate, cu ploi interminabile. Dar melcul nu mai are rabdare. Dorul de duca il apuca mai mereu si nu poate sa stea locului.

Asadar, se porneste, dar e mult prea ametit de iarna si mult prea ingandurat. Nu s-a intors la casa lui cu zilele. A cutreierat padurea de la un capat la altul, a intrat pe pamanturi noi, pe care nu le-a mai vizitat. Merge inainte, ca un nebun, care nu stie incotro se indreapta. Asta si este, un nebun care umbla aiurea prin paduri pe care nu le cunoaste si nu le stapaneste.

Prea cuprins de delir, paseste pe taramuri fantastice si intalneste tot felul de creaturi, dar nimic nu-l sperie. In esenta lui melcul stie ca nu mai are nimic de pierdut, ca nimeni n-o sa-i simta lipsa.

E noapte rece, fara luna si stele, doar perdeaua mohorata de nori. Melcul tremura de frig. S-a ratacit si nu stie incotro este drumul bun. Zambeste trist si se refugieaza in scorbura ascunsa a unui copac, plina de secrete soptite in taina. Isi aseaza capul pe o piatra si incearca sa ignore soaptele, care il imping in coaste, si sa doarma.

Cat a dormit, melcul nu stie. Lumina e aceeasi, gri si mohorata. E dimineata devreme? E pe inserate? Melcul iese din scorbura si incearca sa isi gaseasca drumul inapoi. Nici un loc pe langa care trece nu ii este cunoscut. Isi pierde speranta de a regasi drumul inapoi spre casuta lui, dar se gandeste sa gaseasca o poiana si sa isi faca o alta casa. Dar nu gaseste nici un loc potrivit. Peste tot numai pustietate, parca i-ar fi iesit sufletul inafara.

Se lasa iarasi seara si melcul nu mai are unde sa innopteze. E frig si umed si fara un ascunzis, melcul ar putea sa nu mai supravietuiasca acestei nopti. Se aseaza la radacina unui copac si isi asteapta sfarsitul. Simte pamantul cum ii ingheata sub picioare si cum incep fiorii aceia reci sa ii inghita trupul. Melcul cade in inconstienta.

Se aude un cantec de departe. Melcul zambeste in vise inghietate... Un cantec?! Ochii melcului se deschid incet si in departare zareste o lumina mica si jucausa. Melcul raspunde cantecului, iar luminita aceea dragalasa se apropie de el, il imbratiseaza si il aduce inapoi acasa. Isi zambesc, luminitza are grija sa ii tina de cald melcului. E mai mult decat un prieten, e un balsam pe sufletul melcului.

Melcul isi deschide larg bratele, iar luminita raspunde. O imbratisare calda, iar din ochii melcului se rostogolesc lacrimi mari. Un moment de fericire, o imbratisare prea lunga si un izvor de lacrimi. Dar lacrimile melcului picura pe luminita, iar incandescenta acesteia incepe sa paleasca si in cele din urma se stinge. Melcul intra in panica. Descopera in bratele lui, nu lumina aceea calda si plina de afectiune, ci o sfera de plumb greoiaie si rece.

Un alt prieten pierdut. Sfera e trista, melcul i-a luat stralucirea, fara sa vrea. Incearca sa se reaprinda, dar lumina nu mai e aceeasi. E mult prea palida si firava. Orice adiere ar putea sa o stinga din nou. Melcul se simte vinovat, n-o sa mai imbratiseze pe nimeni niciodata. Isi zambesc, dar ramane distanta.

joi, 21 octombrie 2010

STRAINUL

Catre primavera se plimba melcul singur la marginea padurii. S-a pornit de dimineata si florile si firele umede de iarba l-au tinut fascinate mult timp, asa de mult incat soarele a inceput sa isi arunce ultimile lumini aramii si sa se ascunda dupa dealuri. Casa soarelui, stia si melcul ca, e ascunsa dupa dealuri, dar nimeni nu poate sa o gaseasca. Odihna soarelui e importanta si nimeni nu are voie sa il deranjeze.
Asa s-a pomenit melcul la apus tot la marginea padurii. Dupa ce ultimile mangaieri ale soarelui au palit, melcul s-a simtit coplesit de intuneric. Cerul era intunecat, iar stlele refuzau sa mai rasara. Florile au plecat si ele capetele, padurea fosnea incet. Melcul si-a dat seama cat de singur este.
Amintirea plimbarilor alaturi de stea i-au zgandarit melancholia. Tristetea punea tot mai mult stapanire pe inima lui cea mica (si mucoasa). A zambit dupa mult timp intunericului si si-a dat seama ca acesta e singurul prieten care nu l-a tradat sau abandonat pana acum. S-a abandonat din nou intunericului si plimbarii in singuratate. Singurul caruia putea sa ii incredinteze toata durerea lui era intunericul acesta si gandurile au inceput sa ii zboare. Oare asa se termina totul? Oare orice lucru frumos trebuie sa aiba un final atat de dureros?
Uitat in propriile-I ganduri, melcul a pierdut drumul pe care mergea, dar nu ii mai pasa daca nu se mai intoarce. De acum melcului ii revin gandurile si pofta de duca. Incepe sa viseze din nou la calatorii din care sa nu se mai intoarca. A ridicat privirea inspre cer si nici o stea nu se vedea pe acea mare intunecata. A zambit trist melcul gandindu-se ca stelele nu mai sunt la locul lor.
Dar s-a intamplat ceva ce i-a interrupt aceasta abandonare in intuneric. De undeva de departe a auzit un cantec pe care nu l-a mai auzit pana acum, dar pe care parca in inima lui il cunostea. O voce calda pe care parca o stia dinainte de timp i-a facut sufletul sa tresara, si si-a indreptat intr-acolo toata energia si toata puterea. Trebuia sa gaseasca pe cel care canta. A intrat adanc in padure. Pana in inima padurii, pe cele mai ascunse si neumblate drumuri. Alerga nebun catre acea voce, ca si cum acesta ar fi raspunsul tuturor nedumeririlor sale sau cheia catre sine insusi.
Pierdut in padure, in cele din urma a vazut undeva, intr-un luminis, o luminita. O sfera mica de lumina din care se auzea acel cantec. Incet si uimit, ca si cum s-ar vedea pe sine s-a apropiat. Luminita aceea a zambit vioi a inceput sa danseze in jurul melcului si sa il ia si pe el la dans. ”Cine esti tu, strainule?” melcul e uimit. Cineva canta cantecul din inima lui, si il canta exact asa cum stia el.
In aceasta seara, pentru prima data, melcul a iesit din cochilia lui de tot si si-a luat si el un invelis de luminita si s-a ridicat pana la ceruri alaturi de strainul acesta care ii cunostea toate adancurile dinainte de a se cunoaste, sip e care parca il stia dinainte ca totul sa existe. Ca si cum ar proveni din aceeasi radacina luminoasa si ei ar fii florile pierdute prin univers, incercand sa se regaseasca.

miercuri, 20 octombrie 2010

INGER PE PAMANT

M-am pierdut intr-o noapte, intr-un vis, intr-o padure. O padure fara drum, plina de chipuri scortoase si brate multe indreptate in toate directiile. Freamatul bratelor, adierea vantului prin iarba si pasul animalelor sunt melodia care ma insoteste. Incerc sa imi regasesc cararea.

Rasare luna sa-I lumineze pe cei rataciti, ca mine. Freamatul se opreste, pasii inceteaza. Se cutremura linistea peste padure. Aud inima pamantului batand sub pasii mei. E ora sacra. Ma aplec si imbratisez pamantul, ma inchin Mamei Natura si ii cer ajutorul sa ajung inapoi cu bine. Inapoi unde?

Cad in inconstienta. Vad totul ca printr-un val, nimic nu mai e clar, nici macar lumina. Oare sunt jertfa pentru Mama Natura? Vad pe razele Lunii coborand o silueta, iar brate ca de Zeu ma ridica si ma aseaza pe un pat de frunze, iar o soapta ispititoare ma indeamna sa adorm…

Somnul fara vise, fara framantare se curma. Luna straluceste puternic in mijlocul cerului. In fata patului de frunze sta o creatura minunata, are pielea fina, brate puternice, parul intunecat, ochii verzi patrund pana in adancul constiintei, iar aripile negre, mari, stau deschise gata pentru zbor. Miroase a moarte proaspata, a garoafe si crini.

Ma ridica din patul meu de frunze si ma invaluie cu aripile intunecate… ma patrunde acel miros narcotic si simt cum cresc in mine. Imi sopteste, e demonul padurii, mireasma ma patrunde tot mai adanc, ca o durere care iti provoaca dependenta, in trup si suflet. E cea mai rece imbratisare calda, apoi isi deschide aripile si lasam pamantul in urma.

Lumi care au murit, lumi care se vor naste, lumi care sunt, toate raman in urma. Simt imbratisarea tot mai larga, ma cuprinde teama. Doar o mana ma desparte de cadere. Imi sopteste: “Devino ceea ce esti!” si mana se desprinde.

miercuri, 6 octombrie 2010

LUNA OTRAVITA

Exista in aceasta lume un eveniment care se intampla o data intr-o viata. E mai degraba un fenomen, dar e foarte periculos. Se numeste luna otravita. Lucrul acesta se petrece asttfel: o data in viata apare in timpul noptii luna plina, dar nu e o luna plina obisnuita, ci e plina de venin. Si atunci incepe sa ploua, din luna, dar nu e o ploaie racoritoare, ci ploua cu otrava, si oricine e prins pe durmuri de aceasta ploaie ajunge sa isi piarda mintile.

Se anunta de ceva vreme acest eveniment. Pe zi ce trece e tot mai aproape. Melcul petrece in compania Stelei si discuta despre acest eveniment. Melcul, precaut, e ingrijorat; Steaua e incantata, isi doreste sa cunoasca totul, se simte invincibila si crede ca ar putea face fata chiar si acestui fenomen. Asta il ingrijoreaza si mai mult pe melc. Desi si melcul e curios cum se petrece totul. Se spune ca in momentele acelea atingi fericirea si cunoasterea deplina, dar ca acestea fiind peste puterea mintilor noastre, in cele din urma ne distruge.

Se lasa seara. Steaua e din nou in casa melcului, dar e cuprinsa de neastampar. Parca si aerul din jurul Stelei vibreaza. Fenomenul e pe cale sa inceapa, iar melcul e tot mai nelinistit de comportamentul Stelei. Aceasta asteapta sa inceapa si apoi planuieste sa iasa afara, iar melcul stie. Oricat incearca sa o convinga sa nu plece, nu reuseste. Melcul se framanta, nu poate trece peste dorinta Stelei.

Se aude un strop pe acoperisul casei. Apoi timid un altul, apoi altul si altul. A inceput. Ploaia aceea e tot mai deasa. Melcul incearca sa opreasca Steaua sa nu iasa afara, dar aceasta parca nici nu mai aude rugamintile melcului. Deschide usa si camaruta aceea mica s-a umplut de lumina. Steaua paseste afara si il indeamna si pe melc sa iasa, dar acesta ramane in prag, in camaruta, in siguranta. Steaua incepe sa danseze si sa cante in acea ploaie parca de argint,asa luminoasa si parca binefacatoare. Melcul din prag priveste ingrozit.Dintr-o data o lumina puternica orbeste totul in jur, iar melcul cade in pragul casei, inconstient.

O lumina blanda si calma ii mangaie chipul, iar urechile ii sunt scaldate de cantecul pasarelelor. Cu greu deschide ochii si priveste in jur. Se afla in pragul casei, asa cum a cazut cu o seara inainte. Isi aminteste totul si doua lacrimi mari i se rostogoles pe obraji. Porneste repede din casa, fara sa ii mai pese de ceva. Trebuie sa gaseasca Steaua.

Toata ziua a cutreierat intreaga padure si campia, dar fara nici un rezultat. Deja se intuneca si melcul nu stie unde sa mai mearga. Steaua nu e nicaieri. A cautat-o in toate locurile in care ii placea sa mearga, iar acum melcul e obosit si abatut. Nu a renuntat la cautare, dar are nevoie de un timp de reculegere si isi lasa o vreme gandurile sa zburde pe pasunile noptii, iar pasii il duc oriincotro se indreapta. Starile acestea nu sunt un lucru neobisnuit pentru melc. Deseori se lasa dus de picioare, fiind atent la ganduri si nu la drum. A descopeit asa o gramada de locuri minunate, dar nu a mai stiut sa le gaseasca a doua oara. Si acum melcul se plimba pierdut prin padure.

Isi revine in simtiri si priveste in jur. Zambeste cand isi da seama unde se afla. E in apropierea locului unde a intalnit Steaua. Se apropie tot mai mult, iar razele lunii ii arata calea. Inima ii bate cu putere intampinand totate acele amintiri pline de atata iubire. La poalele unui copac vede ceva care se misca, seamana cu o piatra. Dar melcul nu e fricos asa ca se apropie, dar spre teroarea lui vede ca acea creatura de culoarea pietrei e Steaua lui. Isi pierduse toata stralucirea. S-a aplecat si a ridicat-o de jos, dar aceasta e foarte slabita si nu-l recunoaste. Deschide ochii, dar acestia si-au pierdut flacara, sunt inerti si nu mai exprima nimic. Nu mai zambeste, nu se mai bucura, nu mai e Steaua lui. Melcul e ingrozit. Vrea sa o duca acasa sa o ingrijeasca, dar aceasta refuza cu raceala si cu indiferenta. Melcul e mut de uimire, dar Steaua isi ia scurt ramas bun, ii intoarce spatele si pleaca.

Melcul ramane in urma privind cum aceasta se indeparteaza. Forma e aceeasi, dar parca tot continutul s-a scurs impreuna cu acea ploaie otravita. Cate zile a stat melcul acolo si a plans nimeni nu stie. Doar acea luminita jucausa ii mai tinea companie si incerca sa il inveseleasca si sa ii stearga lacrimile. Ii canta des, fiindca orice cantec melodios parea sa ii faca bine si sa invioreze sufletul melcului, ranit prea adanc ca sa se poata recupera definitiv.