REMEMBERING

Nu-mi mai aduc aminte cand a fost ultima zi cu soare, dar pot să spun că a fost o zi deosebită. Chiar dacă a fost un pic mai rece mi-a fost bine, pentru un melc, precum sunt eu, e destul de greu toamna, oricât de frumos ar fi. E aşa frumos, dar de ce oare frumuseţea trebuie să doară atât? Plimbandu-mă pe alei soarele, frumosul soare îmi rănea atât de tare ochii, şi mă dureau cumplit. Am început să plâng, oare e prea frumos soarele pentru mine? Oare dacă intru în iarnă, în întunericul cochiliei am să mai pot ieşi să văd soarele sau mă voi obişnui prea mult cu întunericul şi n-am să-mi mai doresc lumina?

De-atunci a intrat în cochilie şi a început să aştepte să treacă toamna, să treacă iarna, să treacă viaţa... nimic nou, doar eterna aşteptare, netulburată de nici un zgomot, în aşteptarea unui cântec prevestitor de primăvară. A început să dormiteze, aşa puţin câte puţin te ia somnul când stai închis în cochilie. O cochilie te poate ţine ocupat multă, multă vreme pană să-i dai de capăt, şi asta nu e o siguranţă, dar merită încercat.

Zile multe au trecut şi sufletul melcului a intrat într-o stare de profundă amorţeală, credea că primăvara nu va mai veni, şi chiar dacă va veni, nu va mai avea capacitatea de a ieşi la lumină, credea că ochii săi, că sufletul său nu vor putea auzi chemarea luminii. Dar s-a întamplat ceva. A auzit un cântec: "melc melc..." care l-a scos din hibernare...

A ieşit săracul melc din hibernare şi ce s-a întamplat ştiti, iar acum stă săracul cu sufletul suspendat şi aşteaptă să vadă ce se mai întamplă, aşteaptă să vadă cum îi va trece iarna şi dacă va veni iar primăvara. Multe gânduri trec prin mintea melcului. Are mult timp şi se tot întreabă... multe de ce-uri în gândul lui: "De ce a plecat Steaua lui, cea de aur?", "De ce a murit Fluturele?", "De ce e atât de încăpăţânată Steaua de argint şi nu vede cât e el, melcul, de urât?".

Se gândeşte adeseori la Steaua de argint şi mereu îşi aminteşte acea primă întâlnire, pentru început melcul s-a speriat foarte tare, nu credea că mai există alte stele. Dar pe lângă această spaimă teribilă în melc s-a aprins dorinţa de a cunoaşte această Stea, iar gândul acesta reprezenta o atracţie teribilă pentru melc. Işi amintea mereu de prima întalnire cu Steaua, aceasta l-a întâmpinat cu bucurie, iar melcul, de felul lui sfios, s-a intimidat şi mai tare. Un zâmbet cald şi multă bunavoinţă... melcul era copleşit, fascinat, se simţea atras şi totodată îi venea s-o ia la fugă, dar n-avea unde se ascunde. Steaua aceea exercita o atracţie puternică şi melcul nu putea să se impotrivească, iar privirea ei pătrunzatoare a sfredelit adâncuri nebănuite în sufletul melcului, iar ceva adânc în el s-a deschis şi a înflorit.

Era ceva impunător în făptura Stelei, iar melcul se simtea minuscul. Melcul era nedumerit, niciodată nu a avut vreun interes deosebit pentru nicio altă creatură, dar faţă de această Stea simţea o curiozitate imensă care nu îi dădea pace. In acea seară un lacat mare şi ruginit a cazut de pe sufletul melcului. Cineva a gasit o cheie şi cu puţin efort a reuşit să spargă lacătul şi să deschidă o poartă mare. De mult n-a mai intrat nimeni în gradina aceea şi melcului îi e teamă să nu se fi salbaticit prea tare. Dar oare cel care a deschis această intrare, va avea curajul să intre şi să cureţe grădina? E ceva cu totul nou pentru melc şi îi e teamă fiindcă ştie că poate să fie din nou rănit, dar nu mai are nimic de pierdut aşa că de ce să nu încerce? Si aşa era prea monotonă viaţa lui, nu va mai hiberna iarna asta, aşa se preconizează, dar cine ştie? E imprevizibil melcul. Iar acum a început să simtă că ceva pulsează în el. Oare s-a trezit melcul? Oare până acum a hibernat? Sau e vorba numai de un curaj pe care îl prinde şi poate aşa o să reuşească să îşi înfrunte cochilia şi să se întoarcă în sine şi să se regăsească. A aparut o luminiţă, iar melcul începe să prindă curaj. Să nu devină numai prea încrezator, că reuşita nu îi e asigurată.

STEAUA

Ehei! Melc nătâng cu suflet mic! Ai crezut tu raza mincinoasă? N-ai văzut că vine o lumină dintr-o altă parte? Săracul melc, a asteptat atât o rază şi s-a pregătit atât de mult pentru venirea ei... A adunat tot ce a găsit de preţ: flori şi pietre preţioase... şi astepta, şi astepta, dar în cele din urma şi-a pierdut speranţa şi era pe punctul să renunţe când cu vocea ei suavă, raza l-a vrăjit din nou. Ştia melcul că raza nu-i aparţine, dar tot i-a dat una dintre cele mai de preţ pietre. Dar entuziasmul melcului a scăzut când şi-a dat seama că raza nu e chiar atât de strălucitoare şi că nu poate înlocui o stea, şi mai ales pe a lui. Şi-au luat rămas bun, dar nu pentru totdeauna, s-au mai revăzut, mai rar şi chiar întâmplător şi işi zâmbesc. Nu era raza aceasta ceea ce melcul căuta. Raza e prea frivolă prea superficială şi nu-i oferea nici cea mai mică încredere...
Nu a fost un eşec, dar nici reuşită, nu a fost un timp chiar irosit, dar melcul s-a întristat puţin aşa că s-a pornit iarăşi, plimbari scurte prin împrejurimi, că deja e frig, dar melcul n-are stare. Nu mai speră să găsească nimic, dar îşi caută gândurile să le ordoneze, dar nu prea reuşeşte. Îi place prin padure că e întunecos şi parcă vede mai bine orice gând luminos, chiar dacă nu mai crede în minuni. Pe zi ce trece se afundă tot mai adânc în pădure.
De departe a văzut la rădăcina unui copac ceva ce strălucea, deşi nu era soare. Pe melc l-a apucat curiozitatea, săracul melc, e aşa de curios încat nu-i mai pasă de primejdii, şi măcar aşa, curiozitatea asta a lui nu l-a lăsat să renunţe, să se plafoneze. S-a apropiat de punctul acela strălucitor şi pe măsură ce se apropia prindea contur. Îi zâmbea o stea mititică, argintie ca un mic îngeraş cu o singură aripă, pe care o purta în suflet să nu fie inestetic la privit. Era tare jucăuşă steaua, dar totodată tristă. Nu au stat foarte mult împreună, dar au jucat un joc, un joc de zâmbete cu zâmbete. Era frig în începutul acesta de iarna a melcului, deci s-au despărţit. Melcul a mers mai departe, iar steaua i-a făcut promisiunea să-l caute. Dar melcul n-a mai crezut promisiunea. Şi-ar fi dorit, dar iar acelaşi fel de promisiuni. S-a întors acasă trist melcul, dar totuşi a închis în inimă nişte ochi frumoşi şi un zâmbet cald. Aceasta a fost, spera melcul, ultima sa plimbare şi până vor veni florile şi soarele se va închide în cochilia lui. Şi s-a închis, oricum nu-l caută nimeni niciodată.
A început să dormiteze, să amorţească şi în amorteala sa a început să îşi aducă aminte de multe şi multe treceau prin visul melcului. Dar la nesfârşit se aratau ochii stelei, prin care străbatea dinspre suflet acea lumină atât de placută şi pe care melcul n-o putea uita din cauza stării de bine pe care i-o provoca. A fost trezit din somnul lui de un ciocănit în cochilie. S-a trezit melcul şi mirat a ieşit afară unde-l astepta frumoasa stea cu-acelaşi zâmbet minunat şi aceiaşi ochi strălucitori. A urmat o-mbraţişare caldă şi o prietenie de mare preţ pentru melc. Steaua l-a luat pe melc în plimbari şi joacă prin zăpadă, iar inima melcului a început să zâmbească. S-a speriat la început melcul şi a încercat să îndepărteze steaua, dar aceasta nu vroia să plece şi cu încăpăţânare îl îmbrăţişa; până când în cele din urmă s-a muiat şi inima melcului.

DESCÂNTECUL

Nu-mi mai aduc aminte ultima zi cu soare, oare a fost cea în care m-am întors din călătorie? Nu cred, atunci parcă ploua mărunt. Ultima zi cu soare e frumoasă totdeauna. Tot ce pot să îmi amintesc despre această zi e că a fost at’t de frumos. Dar ca orice lucru frumos şi acesta m-a durut. De ce tot ce e frumos îmi răneşte sufletul? Sufletul meu micuţ de melc. Iubesc atât de mult soarele, e aşa frumos, dar el mi-a rănit ochii şi sufletul. Plimbându-mă pe alei abia puteam privi pomii şi frunzele, lumina era mult prea putermincă, mă durea mult prea tare, prin ochi în suflet. Lacrimi îmi înfloreau în colţurile ochilor, dar nu le puteam plânge.

De atunci nu a mai fost soare, s-a întunecat, nu stiu, poate numai vederea, nu şi natura. Poate n-am să mai vad niciodată soarele. M-am retras în spirala cochiliei, acolo nu este lumină să îmi rănească ochii. Acolo pur şi simplu stau şi aştept, aştept să treacă toamna, să treacă iarna, să treacă viaţa. Aştept cântecul ce anunţă primăvara şi în tot acest timp mă întreb dacă am să recunosc acel cântec. Ştiu că trebuie să aştept mult până să se audă, dar oare la primăvară ochii mei nu vor fi iarăşi răniţi de frumosul soare? Oare ochii mei vor îndura lumina?

M-am retras de câteva zile în cochilia mea de melc şi am început să dormitez. Trupul, sufletul au început să amorţească şi un gând ma bucură: poate-am să adorm şi am să visez un vis frumos toată iarna, iar dacă-l visez îndeajuns de mult, poate va deveni realitate. Cu gândul acesta, cu această speranţă deşartă m-am lăsat în braţele somnului. Şi dacă visul meu cel frumos va deveni coşmar?

Am stat aşa în amorţire aşteptând visele, eterna aşteptare. Dar s-a întâmplat ceva ce nu mă aşteptam, am auzit un cântec, ca un blestem ce mă striga: „melc melc...” Am simţit că acesta este cântecul primăverii. Oare am dormit atâta timp? Oare chiar a venit primăvara? „Melc, melc...” se tot auzea şi n-am fost capabil să rezist, aşa că, purtat de acest descântec, m-am târât prin labirintul spiralat al cochiliei mele până am ieşit. M-a izbit un vânt rece cu miros de iarnă, iar soarele reflectându-se în zăpadă îmi împiedica vederea, iar tot ce am putut observa au fost doi ochi ce mă priveau curioşi cum ies din spirală.

Cine eşti tu, cel ce m-ai trezit înainte să înceapă iarna? Cine mi-a descântat şi m-a scos aşa în frig? Acum va trebui să mă încălzească, să-mi poarte de grijă toată iarna dacă m-a trezit. Să-mi poarte de grijă şi să mă încălzească până vine primăvara. Ai să fii oare în stare să faci aceasta? De ce m-ai trezit? Si cine eşti? Acum să nu mă laşi să înfrunt singur frigul iernii, n-am să rezist.

CUVÂNTUL MELCULUI PENTRU DESCÂNTĂTOR

Cineva mi-a descântat şi a fugit. Stau singur şi mi-e frig. Ţi-am spus clar să nu-mi descânţi dacă nu-mi poţi ţine de cald toată iarna. De ce-ai cântat? De ce ţi-am ascultat cântecul? Te-am crezut, dar m-ai dezamăgit. Deşi era de aşteptat: ai găsit o cochilie şi ţi-a plăcut şi ai început să cânţi, dar când am ieşit, răvăşit de frig şi oboseală nu m-ai plăcut, poate chiar m-ai urât şi ai plecat. Dacă tot vroiai să pleci nu puteai să mă duci undeva unde e mai cald şi să mă laşi acolo? Poate într-un suflet.

Acum stau singur şi mi-e frig. Mai sunt zile în care dă soarele, dar mie tot frig mi-e. Nici nu ştiu dacă din pricină că e frig afară sau din pricină că, deschizându-ţi, a intrat frigul înăuntru. Dar nu contează, am să adun frunze să-mi ţină de cald, cele mai frumoase frunze, frunzele toamnei. Ştiam că ai să pleci dacă mă vezi- ştiu şi eu cât sunt de urât- dar puteai măcar să încerci să mă cunoşti şi apoi să mă judeci. De unde ştii tu că aşa am fost dintotdeauna? De unde ştii tu că n-aş putea să mă schimb? Cine ţi-a spus că nu merit nici măcar o iarnă din timpul tău?

Dă-mi voie să e întreb ceva, pe tine, cel care cânţi aşa frumos, dă-mi voie să te întreb: „TU CINE EŞTI?” Credeai că dacă pleci nu vei mai fi în amintirea mea? Vreau să îţi spun că de-acolo nimic nu poate să plece. Mi-ai intrat în amintire şi ţi-a rămas ecoul acolo... aici... la mine-n cochilie şi-l aud mereu şi mereu. (Tu ce-ai să te faci fără ecou?) Nu mă lasă să dorm. Măcar de-aş putea adormi la loc, dar ecoul cântecului tău îmi înebuneşte timpanele şi îmi pare c-ai fi aici. De ce n-ai stat măcar să bem o ceaşcă împreună, să vorbim despre vreme şi despre pomi? Ţi-aş fi spus poveşti cu iepuri şi cerbi. Acum mi-e frig. Ar trebui să fii aici să îmi acoperi sufletul cu o umbră, sau cu o frunză. Sufletul meu e mic îi ajunge şi o frunză. Te-aş fi lăsat apoi să pleci şi tu m-ai fi lăsat dormind sub umbră... sub frunză. Aş fi dormit până-n primăvară, apoi m-aş fi trezit şi aş fi uitat de tine, nu de tot, dar aproape. Ai fi intrat în sacul amintirilor şi când m-aş fi uitat la el, poate te-aş fi întrezărit printre altele şi aş fi zâmbit amintirii tale. Dar aşa n-am să zâmbesc amintirii tale, când am s-o văd mă voi întrista şi-mi voi muta privirea în altă parte. Ştiu că nu-ţi pasă, dar ai făcut un lucru rău, mi-ai furat o iarnă liniştită. Ştii tu ce înseamnă să furi iarna unui melc? Cine esti tu, hoţ de ierni? Mai este timp să te întorci şi să-mi dai iarna înapoi.

O PROMISIUNE

I s-a pãrut melcului cã a vãzut o razã de luminã! Era într-o seara de duminica, o seara de toamnã tarzie, de început de iarnã cînd a auzit vocea acelei raze de luminã. Era vocea care l-a trezit din hibernare şi care a plecat pentru o vreme. Acum s-a întors şoptind o promisiune şi acum melcul trãieşte şi e treaz aşteptînd împlinirea acelei promisiuni. În sfîrşit are şi el o speranţă, ce-i drept, una slabă, dar tot speranţă e. Aşa e el, melcul, se agaţă pînă şi de vocea unei raze mincinoase. Dar de tot incă nu s-a agăţat nicăieri.
I-a spus raza că se va întoarce curînd, şi cu promisiunea unui strop de fericire. Melcul n-a crezut, dar a început să spere, să tînjească, să viseze cu ochii larg deschişi. Dacă mai exista un pericol să adoarmă, acum a dispărut. Raza aceea, cu vocea ei minunată, l-a trezit din orice reverie, l-a trezit de tot. Şi dacă raza aceasta nu-şi tine promisiunea melcul va muri in iarna asta.
De aceea călătoreşte melcul, să-şi găsească alinare. Merge incet- incet, merge pe jos, a pierdut ultimul tren... al vieţii?, dar nu se grăbeşte, nu se grăbeşte defel. Unde, la ce, sau la cine să se grăbească? Nu are o ţintă anume, un loc unde să ajungă. Îl caută încă. Nu are nimic şi pe nimeni care să-l aştepte şi după care să tînjească. E singur pe lume, dar el nu are nevoie de nimeni... pentru că s-a făcut o greşeală. S-a încurcat în labirintul cochiliei lui, în propriu-i paradis, s-a rătăcit şi încercînd să-şi găsească drumul drept a găsit tocmai ieşirea spre lumea aceasta, iar acum e aşa departe de acel paradis încît l-a şi uitat. A rătăcit aşa de mult în lumea asta încît nu-şi mai aminteşte altă viaţă, nu mai recunoaşte altă viaţă. Acum, aici, e trist, a uitat de bucurie. Păcat, pentru că în paradisul lui din labirint era fericit. Dacă şi-ar aminti macar o umbră din acel paradis poate ar reuşi să îşî amintească şi drumul înapoi, sau dacă nu s-ar mai teme să intre mai adînc în cochilie, adînc de tot, poate ar găsi uşa labirintului şi drumul înapoi spre lumea lui şi şi-ar aminti. Dar îi e teamă să nu se încurce şi mai mult şi să nimerească într-o lume şi mai rea. Acum trebuie să îşî vindece rănile şi atunci va putea să intre din nou în labirint şi să-şi găsească paradisul. Promisiunea aceasta a primit-o de la acea rază jucăuşă, dar, cine ştie dacă şi-o va împlini. Raza i-a promis că-l poate face fericit şi că poate să-l ducă înapoi în paradis, şi că se va întoarce curînd. Dar va veni oare o rază de lumină, aşa frumoasă, să facă fericit un melc? Să-i lumineze labirintul?
Sunt deja două zile de cînd aşteaptă melcul. Şi dacă raza nu se va întoarce, melcul va fi pierdut pentru totdeauna. Dacă raza nu se va întoarce şi el va rămîne singur şi în întuneric, sufletul melcului va fi aşa rănit încît nu va mai putea să se adune şi va rămîne la intrarea în cochilie aşteptînd. Va rămîne la intrarea în labirint şi la ieşirea din lumea aceasta. Sau la intrarea în lumea aceasta şi la iesirea din labirint? Pierdut pentru totdeauna între aceste două lumi. Va exista acolo fără sã mai poată fi. Dar el riscă... Melc nebun! Riscă... ce mai are de pierdut? Minţile probabil, dar aceasta ar însemna finalul tuturor suferinţelor sale. Aşa că, melcul nu se teme de asta. Se teme mai mult de momentul dinaintea colapsului, momentul durerii supreme care-l va face să-şi piardă minţile. Da, de acela într-adevăr se teme, dar ştie că nu poate fi evitat. Îl va ajuta oare raza de lumină, sau va grăbi distrugerea melcului?

FERESRELE MELCULUI

Melcul încearcă să intre în relaţie cu alţii, să se deschidă, poate aşa o să îşi mai aerisească puţin cochilia, dar va trebui să fie atent să nu şi-o spargă, pentru că atunci va trebui să îşi facă ferestre, iar melcului nu-i plac ferestrele, cel puţin nu cele care dau înăuntru, pentru că lasa să se vadă prea multe.

Melcul nu se prea uită pe fereastră, nici dinăuntru în afară, nici din afară înăuntru. Nu-i plac ferestrele pentru că îi par nişte ochi mereu deschişi, fără pleoape, care te privesc în permanentă. Melcului nu-i place să fie privit. E ca şi cum cineva l-ar critica mereu, e ca şi cum nimic din ceea ce face nu e bine. Şi aşa e deprimat melcul, iar asta l-ar deprima şi mai tare. Îi sunt de ajuns ferestrele ochilor. De aceea îi place melcului să doarmă. E ca şi cum ar ţine ferestrele mereu închise. De şi-ar putea dormi toată viaţa melcul ar fi fericit. A văzut multe şi multe s-au văzut prin ochii deschişi ai melcului. Durerea lui e că nu poate uita, dar nici nu-şi aduce aminte cu exactitate, toate sunt confuze şi amestecate în memoria melclui.

E tot mai rece, iar melcul nu se prea descurcă în relaţii aşa că prefer să se retragă într-o altă dimensiune, într-o altă realitate, cea a cochiliei lui şi acolo va începe iar să viseze. Pe de o parte, visele îi fac bine, îl ajută să meargă mai departe, dar, pe de altă parte, îl răneşte cumplit de fiecare dată când realitatea îi mai distruge un vis.

SCOPUL MELCULUI

Melcul s-a întâlnit cu cineva din trecut, nu contează acum cu cine, dar l-a făcut să-şi amintească. Era cineva pe care a crezut ca-l iubeşte, dar acum melcul nu mai e sigur – oare chiar l-a iubit sau a dat prea mult din el? Iar acesta plecând, a luat atât de mult, încât melcul a rămas incomplet, iar acum trebuie să se re-creeze. De fapt aşa a şi apărut melcul. Înainte de a fi melc a fost altceva, dar nu işi mai aduce aminte acum şi trebuie să găsească ceea ce a fost înainte pentru a putea fi din nou in armonie cu sine.

Tot ce şi-a dorit a fost să iubească, să afle ce înseamnă. Încă nu a aflat. Melcul refuză să creadă că iubirea e aşa plată, monotonă, trecatoare. De fapt stie melcul bine că a fost numai o iluzie.

A vrut doar să-l strige cineva pe numele lui adevărat, pe care nu-l cunoaşte nimeni, nici măcar el. Avea nevoie de cineva care, descoperindu-i numele, să-l descopere pe el, să i-l arate pe el lui însuşi aşa cum e, să-i arate că viaţa are rost, că merită. Până acum a eşuat, până acum melcul s-a dăruit şi din cauza asta s-a pierdut, iar acum se trezeşte la realitate şi îşi dă seama cât de mult a greşit, dar nu e prima oara, mereu greşeşte săracul melc, mereu dă mai mult decât trebuie. E naiv, săracul. A dat un lucru pe care nu trebuia să-l dea, s-a dat pe sine (ca altceva oricum nu avea), s-a dat prea mult şi acum, nu va mai avea de dăruit decât o cochilie spartă, incompletă, asta doar daca nu se va regasi printr-o minune.

Acum melcul se simte pierdut, ar prefera mai bine să moară, oricum în suflet e aproape mort, ar fi nevoie de o minune să-şi revină. Acesta este singurul lui scop în acest moment.