GANDURI LA INTOARCEREA ACASA

A trecut noaptea de anul nou si melcul trebuie sa se intoarca acasa. Tot cu trenul. Ii imbratiseaza pe toti, le face cu mana, le zambeste si cu durere trenul porneste. Melcul isi sprijina capul de geam si priveste pierdut peisajul. Se inchide iar in sine, isi lasa doar ochii afara sa priveasca. E plin de zapada in privirea melcului si mici ingerasi albi joaca pe dinaintea ochilor lui. Melcul ii priveste uimit si incepe sa se joace cu ei in suflet.

Dar melcul e putin absent de la realitate asa ca peisajul incepe sa dispara treptat din fata ochilor lui. Vede poiana melcilor ca atunci cand abia era iesit din cochilie. Atatia melci fascinanti si mari, iar el se uita ca la niste titani. Erau cativa mai special, pe care sufletul melcului i-a indragit in mod deosebit, dar pe toti i-a pierdut. Isi aminteste de un melc foarte intelept cu care ii placea sa isi petreaca timpul pentru ca mereu ii canta, parca si acum il vede in plibarile pe care le faceau printre flori. I-a spus acesta ca fiecare melc e destinat sa devina ceva, altceva, sa-si depaseasca conditia, asta e una din legile lot nescrise, dar pe care multi melci au uitat-o. Dar melcul o simte pe propria piele, nu se simte bine cu el, stie ca va trebui sa devina altceva. I-a mai spus melcul acesta intelept ca in interior trebuie sa gaseasca ceea ce trebuie sa devina, si nu in afara. Dar multi melci nu mai cauta, e parca un blestem acesta, si-au uitat menirea. Ii era asa de apropiat de suflet acest melc, mereu stia ce sa ii zica, dar nu intelegea pe vremea aia. Acum intelege si ar avea multe intrebari sa ii puna, dar nu-l mai gaseste.

Melcul acesta i-a spus intr-o zi ca el se pregateste pentu marea calatorie interioara. Melcul n-a inteles ce inseamna aceasta calatorie interioara. Numai ce daduse vremea buna si melcii erau veseli. S-a dus melcul acesta pe malul unui lac, si-a luat ramas bun atunci de la toti si apoi s-a retras in cochilia lui si n-a mai iesit. Vara a trecut si a venit toamna. Melcul mergea in fiecare zi sa vada cochilia aceea, o asculta si parca din interiorul ei se auzea un zgomot nedeslusit. Iarna se apropia si melcul inca nu iesise din cochilia lui. Dar nu-l puteau muta de-acolo. Asa ca fiecare s-a retras in casuta lui calduta si asteptau primavara ca sa vada daca va iesi acest melc din cochilie, caci toti erau curiosi ce va descoperi acolo. Dar cand a dat iarasi primavara si toate au inceput sa se dezmorteasca, s-au dus la locul in care l-au lasat la inceputul iernii, dar nu l-au mai gasit, doar niste faramite de cochilie, iar in locul in care a stat el, prin zapada a rasarit o floare frumoasa, alba, ca un clopotel ce canta atat de frumos. Un inger de floare care parca pazea colonia melcilor. Melcul a ramas multa vreme langa acea floare si ii zambea, dar sufletul ii era asa trist, gata sa se rupa de durere. Dar a indragit acea floare foarte mult, probabil era ultima care-l vazuse pe melcul intelept.

De atunci melcul a inceput sa nu se mai simta foarte bine in locul acela, simtea ca nu mai apartine acelui loc si incepea sa se gandeasca serios la plecare. Dar s-a intamplat ceva ce a amanat foarte mult plecarea melcului. Intr-o noapte statea si privea cerul, melcul intelept il invatase cate ceva despre stele. Si atunci a vazut o lumina care a taiat ca un fulger cerul si ceva s-a prabusit undeva aproapte de colonia melcilor. Melcul, curios dintotdeauna, s-a pornit intr-acolo sa vada ce a cazut din cer, poate era un inger. Melcul intelept i-a spus ca mai sunt ingeri care cad, iar melcul isi dorea foarte mult sa intalneasca un inger. Dar in loc de inger a gasit o Stea de aur. Din prima privire sufletele lor s-au unit si melcul nu putea intelege cum acea Stea asa luminoasa si atat de frumoasa putea sa-l iubeasca pe el, un biet melc ce abia isi taraste cochilia. S-a speriat melcul de toate acele sentimente puternice pe care le simtea din partea Stelei de aur, si mai ales s-a speriat de sentimentele care se nasteau in sufletul lui. La un moment dat, Steaua a trebuit s plece, dar nu vroia in ruptul capului sa renunte la melc. Era in preajma sarbatorilor de iarna, mai precis de anul nou cand Steaua a venit de departe sa il vada, in loc sa mearga la ceilalti ai lui. A venit sa il vada pe el, iar el i-a spus in cel mai urat mod cu putinta ca nu mai vrea sa vada niciodata Steaua, si ca vrea ca aceasta sa plece si sa nu se mai intoarca. Nu e ceea ce dorea de fapt melcul, dar s-a speriat atat de tare incat in loc sa isi infrunte temerile a preferat sa alunge Steaua. Si steaua a plecat si nu s-a mai intors niciodata, iar asta a ramas o mare rana in sufletul melcului. Si iar gandurile de duca i-au venit in minte.

Dar intr-o toamna s-a ratacit prin padure o Zanuta Rozalie. Si neavand unde sa stea peste iarna, a fost bineprimita in casa melcului. Au ingrijit-o acolo ca si cum ar fi fost a lor si ea s-a lipit in special de melc. Au devenit nedespartiti si au ramas impreuna mai multe primaveri, dar in cele din urma familia Zanutei a revenit in padure, s-au regasit in poienita melcilor si ea a trebuit sa mearga cu ai ei. S-au mai intalnit de atunci, dar nu foarte des, iar melcul a suferit mult dupa plecarea ei, credea ca va ramane acolo pentru totdeauna. Era a treia persoana pe care o pierdea si o alta rana care nu se putea vindeca.

In aceste momente, cand suferea mai tare s-a oprit in poienita o piatra pretioasa, era verde si sclipea atat de frumos in soare, dar melcul n-a mai fost curios. Dar aceasta piatra pretioasa era ea foarte curioasa, dar toti se fereau de ea, ziceau ca e foarte rautacioasa. Si piatra aceasta pretioasa s-a apropiat de melc si cata vreme s-au insotit, toata lumea a vazut o schimbare in bine in aceasta piatra pretioasa. Dar melcul a inceput sa faca mici drumetii, a inceput sa lipseasca tot mai mult, dar mereu se intorcea fiindca s-a atasat in timp de acea piatra pretioasa, si in timp melcul si-a deschis sufletul si a daruit mult din el. Dar melcul pleca tot mai mult si mai des, si in lipsa lui piatra pretioasa si-a gasit prieteni prin padure, creaturi pe care nu le agrea nimeni si a inceput sa se poarte ca si ele. Degeaba ii zicea melcul ca isi va pierde stralucirea, ea continua cu rautatile ei. Si daca inaite nu era privita cu ochi buni, acum era dispretuita de toti si in cele din urma melcul a abandonat-o. Atunci si-a dat seama si piatra ca a gresit, dar melcul nu a mai vrut sa se intoarca, credea ca in felul acesta o va face sa se schimbe in ceea ce cunostea el, in ceea ce iubea el, dar refuzul melcului a starnit si mai tare piatra. In scurt timp aceasta a inceput sa isi piarda stralucirea, i-a spus cuvinte grele melcului, a ajuns o piatra ordinara si a plecat. Melcul a esutat si se simte vinovat pentru ceea ce a ajuns piatra. Se simte foarte vinovat si nu se poate ierta.

A plecat si melcul, a plecat de tot, prea multe amintiri dureroase avea acolo si nu le mai putea suporta asa ca a preferat sa fuga de ele. Si-a inceput o alta viata in alta parte, in alta poiana si aici nu prea cunoate pe nimeni, dar are o viata mai linistita. Se simte cat de cat bine aici ca, surprinzator si pentru el, dar si-a facut cativa prieteni, dar inca se teme sa se deschida. Este o singura Floare care il cunoaste bine, caci si ea tot din poienita vine, si acolo erau prieteni buni. Aici a intalnit melcul Steaua de argint si aici melcul incearca sa se refaca si sa poata porni in calatoria spre interior.

Dureros acest drum de intoarcere acasa, si lung, caci iar si-a amintit greselile din trecut, iar s-a lasat in voia gandurilor. Si mult va dura pana melcul isi va reveni din aceste amintiri. Il chinuie atat de mult incat nu poate sa doarma. Din nou in viata aceasta noua in care vrea sa scape de trecut si nu poate. Trenul s-a oprit in statia melcului.