De cand a intalnit Steaua, melcul e parca mai activ, sau poate doar cursul vietii il determina sa fie asa. De cand a intalnit Steaua, melcul e cuprins de neastampar, simte in sfarsit un puls de viata si o forfota interioara. Si parca se aprinde in el dorul de duca. Da, vrea sa plece iar in calatorie. E frig afara, dar melcului nu-i mai pasa. Daca nu l-a omorat iarna din suflet, cu siguranta nu-l va omori cea de afara.
Asa ca melcul e pregatit sa plece din nou, asa pe timp de iarna. Trebuie sa recunoasca, mereu si-a dorit sa calatoreasca pe zapada. Atatea pregatiri, sa-si ia ramas bun, sa-si pregateasca plecarea. Si unde sa se duca pe timp de iarna daca nu intr-un loc in care, oricat de frig ar fi afara, inauntru e cald, e mereu o vorba buna si multa veselie. Se va duce intre ceilalti melci pe care i-a lasat in urma cand a inceput sa calatoreasca. Acolo e mereu binevenit, bineprimit. Acolo uneori i se duce dorul, acolo cineva drag se gandeste la el si il protejeaza asa cu gandul. Acolo vrea sa mearga pentru ca acolo isi gaseste si sufletul lui un pic de alinare.
Merge tot cu trenul ca distanta e prea mare sa o strabata pe jos si e frig. E aglomerat, asa e de obicei iarna in perioada asta. Toata lumea se grabeste, se impinge. Nu suporta sa-i vada pe ceilalti in jurul lui. Nu-i place in special ca ei sa-l vada, nu suporta sa fie privit, asa ca melcul se retrage in sine si incearca sa doarma pe toata durata drumului. Ce altceva ar putea sa faca? Isi inchide ochii si spera ca nu-l observa nimeni. E cuprins de neastampar, dar e trist. Amintiri, trecutul incepe sa-i bata in cochilie. Dar trecutul lui e trist si cand ii revine in amintire se intristeaza. Ce mult isi doreste sa poata schimba trecutul, dar nu poate. Isi musca buzele de neputinta si incearca sa mearga mai departe. Incearca sa nu se gandeasca prea mult la trecut, ii e teama sa nu se repete. Cu atat mai mult simturile melcului se ascut in perioada asta, caci, pe o vreme ca asta melcul a pierdut singurul lucru de pret din viata lui, Steaua cea de aur, care si acum, dupa atata timp, ii bantuie visele. Plange melcul, plange, dar nu-l tradeaza nicio lacrima. Ce sa faca el saracul, nu-si permite sa planga inafara.
E bineprimit si de multa vreme asteptat in poiana aceea si toti sunt bucurosi de sosirea melcului. Se bucura si melcul si se simte cuprins de duiosie, dar este un ghimpe care ii sta in suflet si nu-l poate scoate de-acolo. Nu ramane multa vreme, doar cateva zile, obligatiile sociale il determina sa se intoarca. Dar se apropie sfarsitul anului si melcul se teme sa ramana singur. Se teme pentru ca stie ca va fi coplesit de amintiri, stie ca nu poate face fata singur noptii de anul nou. Era tot o noa[te de anul nou cand Steaua lui de aur a plecat pentru totdeauna. De aceea melcul nu poate suferi atata bucurie in perioada aceasta. S-a intors in poiana fiind ca aici tot neamul melcilor petrece impreuna, stie ca acolo e imposibil sa fie singur, cel putin fizic, dar in adancul sufletului tot singur va fi.
Micile bucurii i-au facut perioada asta suportabila. Cadouri multe oferite si primite, gingasia si protectia celor din jurul lui, toate acestea l-au facut pe melc sa zambeasca trist si duios. Nu-i vorba, a plans melcul, imediat dupa anul nou, a plans ca era prea dureroasa amintirea, dar totusi, ca de fiecare data, isi face curaj sa mearga mai departe. Mai spera inca sa isi (re)gaseasca Steaua, asta e dorinta lui de anul nou, ca asa e traditia, sa iti pui o dorinta de anul nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu