MELCUL SE PREGĂTEŞTE PENTRU SĂRBĂTORI

A prins săracul melc şi zăpadă. Un vechi descântec i-a răsunat în cochilie, de trei ori cântat, de trei voci, din trei părţi ale lumii, din trei părţi ale timplui. Amintiri difuze ca nişte iluzii i-au inundat cochilia şi n-a mai răbdat să stea înăuntru. A ieşit afară în frig, dar măcar aşa şi-a mai răcorit sufletul şi mintea, că inima nu mai ştie pe unde i s-a pierdut. Acum stă în pragul cochiliei şi se uită cum toţi se pregătesc de sărbătoare. Doar el e singur, doar el nu primeşte îmbrăţişări calde, dar el nu are nevoie. Poate că inima i-a înghieţat undeva în piept şi poate o îmbrăţişare caldă i-ar topi-o, şi dacă nu-şi dă seama s-o adune la timp şi-o poate pierde pentru totdeauna. Sau i-o poate aduna un altul şi atunci inima lui va fi a altcuiva, şi acesta e un risc prea mare pentru melc.
În timpul zilei stă şi-i priveşte pe ceilalţi, şi toţi îl cred adormit sau mort, uneori şi el crede asta. Dar noaptea, la adăpostul umbrelor lumii, păşeşte încet de pe o stea pe alta alături de zei şi zeiţe. E şi el un Titan între ei, e mai mare decât toţi pentru că nici nu se bucură nici nu suferă, dar se lasă prins, alături de ei, în vârtejul bucuriei unui dans lent, aşa ca el, încât nici nu ştie dacă îl dnsează numai cu sufletul sau şi cu trupul. Pentru el oricum nu contează. Esenţa dansului în sine, ceea ce înseamnă dansul pentru melc, sau mai bine zis ceea ce melcul îi însuşeşte. Si totuşi, în toată această mulţime, melcul dansează singur, în felul lui, după modul în care el percepe muzica. Aşa se pregăteşte melcul de sărbători.
Acum e calm, nu oscilează, nu manifestă variaţii colosale, totul a devenit linear, poate aşa intră şi el în normal.