joi, 17 martie 2011

Ultima Calatorie a Melcului

Melcul s-a trezit de dimineata si a deschis usa. In cateva momente soarele va rasari, aducand cu sine prima zi de primavara. Sta in prag si se teme sa iasa afara, dar e nerabdator sa vada spectacolul ce urmeaza. Inchide ochii pentru o secunda si zambeste simtind pe chip primele raze ale soarelui. Padurea inca doarme, numai el, Melcul, e singurul martor al acestei minuni.

Soarele inunda toata pajistea, trezind ghioceii si brandusele care coloreaza toata dimineata. Melcului ii e teama sa paseasca in poiana si sa le dea buna dimineata tuturor. Soarele atinge cu razele lui pomii care isi deschid si ei florile mici si albe, care timide incep cantecul primaverii, iar apoi totul se trezeste la viata urmand cantecul.

Melcul e fericit. Primavara il cheama afara si melcul nu-i poate rezista asa ca ii raspunde si paseste in lumina. Pamantul e proaspat si umed, miroase peste tot a flori de primavara. Universul intreg zambeste si canta. De cum a pasit in lumina, parca ochii fizici i s-au inchis, iar cei ai sufletului sunt larg deschisi. Astfel, melcul intra in betia primaverii. Toata aceasta zi ramane ca un vis frumos in sufletul si in mintea melcului. Stie el de ce e asa de minunata ziua aceasta.

Seara se lasa incet si capetele se pleaca a somn. Melcul ramane in prag cu zambetul pe buze si priveste toata poaiana cum inchide ochii si doarme. E liniste deplina. Luna plina rasare de dupa dealuri, iar melcul e singurul care o intampina cu o plecaciune adanca, ca pe o regina.

A sosit momentul!

Se retrage in casuta lui din totdeauna, strabate camera pana la usa cealalta din spatele careia de atatea ori a auzit acele soapte. Se opreste un moment, trage aer adanc in piept, apoi usa se deschide. Dincolo e intuneric. Un pas si melcul e inconjurat de intunericul din labirintul cochiliei lui. De acum nu mai este cale de intoarcere. Usa se inchide incet in urma lui.

Incet ochii i se obisnuiesc cu intunericul si incepe sa descifreze pe peretii acestui labirint imagini, multe imagini despre toata viata lui, de la inceput si probabil pana la centrul actual. Mangaie aceste imagini si zambeste amintirilor copilariei lui. Lacrimi ii siroiesc cand ajunge in dreptul amintirilor despre melcul acela intelept care a mers in calatoria suprema si nu s-a mai intors, sau cel putin asa ziceau ceilalti.

Straniu, in tot acel intuneric, ochii melcului vedeau foarte bine gravurile de pe pereti. Dupa un drum lung si drept, melcul a ajuns la o rascruce. Desenele de pe pereti erau asemanatoare. Intr-o parte era Steaua lui de Aur care intr-o zi a plecat, iar el a ramas stiind ca aceasta nu se va mai intoarce, in celalata parte, Steaua de Aur pleca, iar el o urma. Dar aceasta era o amintire falsa. Soapte se auzeau din intunericul acelui coridor si intrebari rasareau in mintea melcului: “Oare cum ar fi fost daca s-ar fi dus in ziua aceea cu Steaua lui?”. Dar nu s-a dus si el trebuie sa isi urmeze acum propria carare. Cu durere in suflet, lasand in urma coridorul intunecat care i-ar fi aratat fericirea pe care ar fi putut-o avea, si-a urmat mai departe amintirile. Lacrimi calde ii mangaie obrajii melcului, dar nu il mai pot alina acum ca isi realizeaza propriile greseli.

Zambeste Zanutei Rozalii de pe peretii acestui labirint, dar si de data aceasta ii da drumul, fiindca asa trebuie, fiindca asa e corect. Si-a intors privirea in celalata parte cand a trecut pe langa amintirile cu acea piatra pretioasa, verde, ca veninul. A trecut mai repede fara sa se uite in urma, fara sa ii duca dorul, chiar daca aceasta parca il striga inapoi de pe peretii labirintului. Melcul a zambit cu rautate si dezgust acestei amintiri si apoi a aruncat-o in cutia amintirilor nedorite.
In toate calatoriile lui zambeste acelei Flori care mereu intr-un fel sau altul isi facea simtita prezenta dragalasa.

Labirintul are din ce in ce mai multe raspantii, multe ademenitoare si inselatoare, amintirile devin neclare si haotice. Melcul e in pericol sa se piarda pentru totdeauna prin labirintul propriu. Ajunge in dreptul amintirilor despre Fluture, ii zambeste si ar dori sa mearga pe drumul in care Fluturele nu moare, dar… melcul stie bine ca daca o ia pe un drum gresit nu mai are sanse sa se intoarca. Asa ca il lasa pentru a doua oara pe Fluture sa isi inalte sufletul la Luna.

Isi face aparitia raza aceea mincinoasa, dar melcul trece nepasator pe langa ea. Ii cunoaste istoria si nu are cum sa se piarda in aceste amintiri. Amintirile care urmeaza sunt mai periculoase, caci sufletul melcului nu doreste sa le aduca iar in constienta.

In cele din urma ajunge si la aceasta rascruce, poate ultima si cea mai dificila. De departe vede stralucirea Stelei de Argint. Doar doua drumuri posibile. Unul, care se termina intr-o noapte cu Luna Otravita, unul care se termina in fericirea melcului care merge alaturi de Stea pentru totdeauna. Se apropie melcul de aceste doua drumuri si simte iar si iar gheara aceea. Credea ca deja s-a obisnuit cu ea, dar iar il raneste. Unul din cele doua drumuri ii arata rana vindecata si gheara disparuta, iar Luna Otravita nu s-a intamplat niciodata acolo. Melcul zambeste acestui drum, si-l doreste. Si aproape nu-l mai intereseaza de ce e adevarat si ce nu. Vede doar fericirea care ii sta in fata si vrea sa o descopere tot mai mult si mai mult.

Astfel a ajuns in fata rascrucii si vrea sa aleaga drumul fericirii, dar aude un cantec pe care il recunoaste si stie ca e real, dar acesta vine de pe celalalt drum, cel care pune capat istoriei lui impreuna cu Steaua de Argint. Sufletul melcului simte ca se rupe in bucati, ca in noaptea cu Luna Otravita. Ii e greu sa renunte iar la Stea si la fericirea pe care credea ca o poate avea impreuna cu aceasta, chiar daca e numai o iluzie. Dar, melcul aude cantecul adevarului si momentul de ratacire e depasit. O ia pe drumul bun, si recapituleaza toate durerile prin care a trecut cand a pierdut Steaua de Argint. Dar deasupra acestor dureri e acel mic licurici de lumina, care ii canta si care il ajuta sa isi continuie drumul.

In cele din urma Steaua apare tot mai putin in gravurile peretilor, iar sfera aceea luminoasa e in centrul amintirilor acum. Zambeste melcului, il saluta si il indeamna sa mearga mai departe pe drumul bun. Vede cum stralucirea acesteia paleste si devine o sfera de plumb, dar isi da seama ca stralucirea nu i se va stinge niciodata de tot, ci doar straluceste in alta parte. Melcul ii zambeste, caci se temea ca nu va straluci niciodata la fel de tare ca atunci cand s-au cunoscut. Acum vede adevarul si luminita aceea se intoarce in intregime spre melc pentru un moment, ii zambeste si il indeamna sa priveasca inainte. Melcul priveste si vede o usa veche de lemn. Luminita ii face semn cu mana de ramas bun.

Melcul deschide usa si paseste in camera din mijlocul labirintului. Se pare ca in cele din urma nu s-a ratacit. E nedumerit, credea ca va ajunge intr-un loc sacru in care va afla adevarata sa identitate, dar e o camera goala, intunecata, in mijlocul careia e o oglinda. Atat.

Melcul se apropie de oglinda. La inceput isi vede propria imagine si isi intoarce capul intr-o parte. O hidosenie vede, o caricatura. E aici cu un scop. Poate trebuie sa priveasca mai adanc. Poate se va schimba ceva. Dar nimic nu se schimba. Isi vede reflecatata imaginea si in rest e intuneric, dar nu pentru mult timp. Undeva sus in oglinda melcul vede cum nori se dau la o parte si lasa sa vada un colt de luna. Lumina acesteia contureaza o poienita. Melcul priveste in jurul lui, dar camera e goala. Poaiana e numai in oglinda. Flori adormite si miros proaspat de noapte. Norii se imprastie, iar Luna Plina domneste peste tot imperiul noptii. Un moment de suspendare, un moment, sau o eternitate, melcul nu isi da seama, caci se simte in afara timpului.

O raza, ca un drum, porneste din luna si se opreste chiar in fata melcului, in oglinda. Dar el nu e in lumina. El e in camera intunecata. Din luna se desprinde ceva, o fiinta pe care deocamdata melcul nu o poate dibui. Coboara pe raza aceea de luna ca si cum ceva ar fi chemat-o. Melcul isi da seama ca el e cel care a chemat acea creatura. Dar realizeaza greseala pe care a facut-o. Nu a luat lumina cu el. Nu are cum sa semnaleze acelei creaturi ca el e aici. Melcul vrea sa se intoarca, dar parca o vraja mai puternica decat vointa lui il tine locului si nu se poate misca. Faptura aceea se apropie si prinde contur. E o caprioara, are ochii umezi si atat de frumosi, blanita ii e moale si albastra. Melcul o vede si stie ca e condamnat acum. A dat gres in cea mai importanta calatorie a lui si stie ca odata cu moartea lui va muri si caprioara. Melcul priveste chipul caprioarei o ultima data apoi inchide ochii si isi asteapta blestemul. Aude apropiindu-se acea fiinta minunata care ii va aduce sfarsitul. Ca sa isi faca sfarsitul mai putin greu de suportat, melcul incepe sa cante in mintea lui. Aude copita caprioarei putin in fata lui apoi ii simte greutatea peste cochilie, apoi nu mai simte nimic si intunericul cuprinde totul.

Oare cat timp a trecut de atunci? E inca intuneric, dar melcul simte viata pulsand in el. Simte in nari parfum de primavara, aude vantul si apa susurand. Parca se trezeste dintr-un somn adanc. Deschide ochii si vede Primavara peste tot in jurul lui. Oare a murit si a ajuns in Raiul Melcilor? Nu credea ca exista asa ceva. Aude apa langa el si simte o sete cumplita. Se intinde sa bea, dar cand se apleaca asupra apei, nu vede reflecata imaginea hidoasa de melc ci ochii caprioarei il privesc din unde, botul rozaliu atinge apa, iar blanita albastra se umezeste. Parca e prima data in viata lui cand bea apa. Se ridica in picioare, putin ii tremura, nu prea stie sa le foloseasca, dar instinctul e mai puternic si in cateva momente devine stabil. Se priveste in apa inca o data. De undeva a stralucit o lumina in ultimul moment, dar nu stie daca a venit din sine sau din alta parte. Se intoarce, soarele straluceste si vede in jurul sau pe toti prietenii pe care a crezut ca ii va prierde dupa acea ultima calatorie a melcului. Toti o intampina cu bucurie. In jur, pe iarba sunt bucatile unei cochilii vechi si sparte. Caprioara le aduna si le pune intr-un buzunar secret, e totusi una dintre vietile ei. Face un salt sprinten. Simte pentru prima data atata libertate, incepe sa alerge prin poienita simte ca ar putea si zbura.

Bine ai venit in lume, Caprioara Albastra!

Sub blestem?

Inca nu a venit primavara, dar melcul zambeste soarelui care se joaca pe zapada. Chiar daca e o creatura a noptii, nascut sub semnul lunii, melcul iubeste soarele. Ii zambeste si simte un tremur in suflet, un tremur prevestitor de bine.
Dupa un timp indelungat de framantare si lupta cu sine insusi, in cele din urma, melcul s-a hotarat sa scape de blestemul sub care s-a nascut. Nu stie cum, dar stie ca singur isi hotaraste soarta. Zambetul nu va fi sufficient, dar e un inceput bun. Ce l-a facut sa ia aceasta decizie? A vazut undeva o lumina.
Sfera aceea de lumina, care apoi si-a pierdut stralucirea si a devenit o banala sfera de plumb, nu l-a abandonat pe melc. Si chiar daca s-a lasat o oarecare distanta intre ei, sfera si-a asteptat momentul in care sa se apropie iar de melc, a asteptat momentul in care inima melcului se va deschide din nou. Si in cele din urma, melcul si-a deschis inima si i-a facut iar loc. In cele din urma nu stralucirea ii da valoarea, ci prietenia care e intre ei. Si in plus, melcul i-a vazut lumina din celalta parte, aceea din interior, pe care nu o vede oricine, si atunci si-a dat melcul seama ca lumina nu poate fi stinsa niciodata, ea pur si simplu exista in suflete si ca o vede sau nu, depinde numai de el. Si el vrea sa o vada.
In felul acesta melcul s-a mai linistit. Blestemul nasterii lui are putere numai daca si-l accepta, si avand in vedere ca nu ii face bine, melcul s-a hotarat sa nu il mai accepte, ci sa se ridice deasupra lui. De aceea nici soaptele de dincolo de usa nu-l mai sperie asa ca inainte. Stie ca trebuie sa deschida usa aceea sis a mearga dincolo de ea. Calea ce incepe acolo nu e usoara, dar la capatul ei melcul va sti cine este. Si acesta este urmatoare calatorie pe care melcul vrea sa o faca. Ii va lua destul de mult timp sa se pregateasca, deoarece asa e melcul, se misca incet, chiar si atunci cand si-ar dori sa zboare sau sa alerge, nu poate sa o faca decat in gand. In gand, melcul e liber de limitarile trupului sau.
Seara melcul isi pleaca, oboist, capul pe o perna de muschi, si pentru prima data in viata lui, doarme linistit, fara vise framantate, si deziluzii ale intunericului. In sfarsit razele lunii ii mangaie inima si ii da liniste. Maine e o noua zi.

vineri, 22 octombrie 2010

STRALUCIRE... DE PLUMB

Era un sfarsit de iarna, cand zapada era aproape topita, iar noroaiele devin tot mai adanci. Zile monotone, reci, intunecate, cu ploi interminabile. Dar melcul nu mai are rabdare. Dorul de duca il apuca mai mereu si nu poate sa stea locului.

Asadar, se porneste, dar e mult prea ametit de iarna si mult prea ingandurat. Nu s-a intors la casa lui cu zilele. A cutreierat padurea de la un capat la altul, a intrat pe pamanturi noi, pe care nu le-a mai vizitat. Merge inainte, ca un nebun, care nu stie incotro se indreapta. Asta si este, un nebun care umbla aiurea prin paduri pe care nu le cunoaste si nu le stapaneste.

Prea cuprins de delir, paseste pe taramuri fantastice si intalneste tot felul de creaturi, dar nimic nu-l sperie. In esenta lui melcul stie ca nu mai are nimic de pierdut, ca nimeni n-o sa-i simta lipsa.

E noapte rece, fara luna si stele, doar perdeaua mohorata de nori. Melcul tremura de frig. S-a ratacit si nu stie incotro este drumul bun. Zambeste trist si se refugieaza in scorbura ascunsa a unui copac, plina de secrete soptite in taina. Isi aseaza capul pe o piatra si incearca sa ignore soaptele, care il imping in coaste, si sa doarma.

Cat a dormit, melcul nu stie. Lumina e aceeasi, gri si mohorata. E dimineata devreme? E pe inserate? Melcul iese din scorbura si incearca sa isi gaseasca drumul inapoi. Nici un loc pe langa care trece nu ii este cunoscut. Isi pierde speranta de a regasi drumul inapoi spre casuta lui, dar se gandeste sa gaseasca o poiana si sa isi faca o alta casa. Dar nu gaseste nici un loc potrivit. Peste tot numai pustietate, parca i-ar fi iesit sufletul inafara.

Se lasa iarasi seara si melcul nu mai are unde sa innopteze. E frig si umed si fara un ascunzis, melcul ar putea sa nu mai supravietuiasca acestei nopti. Se aseaza la radacina unui copac si isi asteapta sfarsitul. Simte pamantul cum ii ingheata sub picioare si cum incep fiorii aceia reci sa ii inghita trupul. Melcul cade in inconstienta.

Se aude un cantec de departe. Melcul zambeste in vise inghietate... Un cantec?! Ochii melcului se deschid incet si in departare zareste o lumina mica si jucausa. Melcul raspunde cantecului, iar luminita aceea dragalasa se apropie de el, il imbratiseaza si il aduce inapoi acasa. Isi zambesc, luminitza are grija sa ii tina de cald melcului. E mai mult decat un prieten, e un balsam pe sufletul melcului.

Melcul isi deschide larg bratele, iar luminita raspunde. O imbratisare calda, iar din ochii melcului se rostogolesc lacrimi mari. Un moment de fericire, o imbratisare prea lunga si un izvor de lacrimi. Dar lacrimile melcului picura pe luminita, iar incandescenta acesteia incepe sa paleasca si in cele din urma se stinge. Melcul intra in panica. Descopera in bratele lui, nu lumina aceea calda si plina de afectiune, ci o sfera de plumb greoiaie si rece.

Un alt prieten pierdut. Sfera e trista, melcul i-a luat stralucirea, fara sa vrea. Incearca sa se reaprinda, dar lumina nu mai e aceeasi. E mult prea palida si firava. Orice adiere ar putea sa o stinga din nou. Melcul se simte vinovat, n-o sa mai imbratiseze pe nimeni niciodata. Isi zambesc, dar ramane distanta.

joi, 21 octombrie 2010

STRAINUL

Catre primavera se plimba melcul singur la marginea padurii. S-a pornit de dimineata si florile si firele umede de iarba l-au tinut fascinate mult timp, asa de mult incat soarele a inceput sa isi arunce ultimile lumini aramii si sa se ascunda dupa dealuri. Casa soarelui, stia si melcul ca, e ascunsa dupa dealuri, dar nimeni nu poate sa o gaseasca. Odihna soarelui e importanta si nimeni nu are voie sa il deranjeze.
Asa s-a pomenit melcul la apus tot la marginea padurii. Dupa ce ultimile mangaieri ale soarelui au palit, melcul s-a simtit coplesit de intuneric. Cerul era intunecat, iar stlele refuzau sa mai rasara. Florile au plecat si ele capetele, padurea fosnea incet. Melcul si-a dat seama cat de singur este.
Amintirea plimbarilor alaturi de stea i-au zgandarit melancholia. Tristetea punea tot mai mult stapanire pe inima lui cea mica (si mucoasa). A zambit dupa mult timp intunericului si si-a dat seama ca acesta e singurul prieten care nu l-a tradat sau abandonat pana acum. S-a abandonat din nou intunericului si plimbarii in singuratate. Singurul caruia putea sa ii incredinteze toata durerea lui era intunericul acesta si gandurile au inceput sa ii zboare. Oare asa se termina totul? Oare orice lucru frumos trebuie sa aiba un final atat de dureros?
Uitat in propriile-I ganduri, melcul a pierdut drumul pe care mergea, dar nu ii mai pasa daca nu se mai intoarce. De acum melcului ii revin gandurile si pofta de duca. Incepe sa viseze din nou la calatorii din care sa nu se mai intoarca. A ridicat privirea inspre cer si nici o stea nu se vedea pe acea mare intunecata. A zambit trist melcul gandindu-se ca stelele nu mai sunt la locul lor.
Dar s-a intamplat ceva ce i-a interrupt aceasta abandonare in intuneric. De undeva de departe a auzit un cantec pe care nu l-a mai auzit pana acum, dar pe care parca in inima lui il cunostea. O voce calda pe care parca o stia dinainte de timp i-a facut sufletul sa tresara, si si-a indreptat intr-acolo toata energia si toata puterea. Trebuia sa gaseasca pe cel care canta. A intrat adanc in padure. Pana in inima padurii, pe cele mai ascunse si neumblate drumuri. Alerga nebun catre acea voce, ca si cum acesta ar fi raspunsul tuturor nedumeririlor sale sau cheia catre sine insusi.
Pierdut in padure, in cele din urma a vazut undeva, intr-un luminis, o luminita. O sfera mica de lumina din care se auzea acel cantec. Incet si uimit, ca si cum s-ar vedea pe sine s-a apropiat. Luminita aceea a zambit vioi a inceput sa danseze in jurul melcului si sa il ia si pe el la dans. ”Cine esti tu, strainule?” melcul e uimit. Cineva canta cantecul din inima lui, si il canta exact asa cum stia el.
In aceasta seara, pentru prima data, melcul a iesit din cochilia lui de tot si si-a luat si el un invelis de luminita si s-a ridicat pana la ceruri alaturi de strainul acesta care ii cunostea toate adancurile dinainte de a se cunoaste, sip e care parca il stia dinainte ca totul sa existe. Ca si cum ar proveni din aceeasi radacina luminoasa si ei ar fii florile pierdute prin univers, incercand sa se regaseasca.

miercuri, 20 octombrie 2010

INGER PE PAMANT

M-am pierdut intr-o noapte, intr-un vis, intr-o padure. O padure fara drum, plina de chipuri scortoase si brate multe indreptate in toate directiile. Freamatul bratelor, adierea vantului prin iarba si pasul animalelor sunt melodia care ma insoteste. Incerc sa imi regasesc cararea.

Rasare luna sa-I lumineze pe cei rataciti, ca mine. Freamatul se opreste, pasii inceteaza. Se cutremura linistea peste padure. Aud inima pamantului batand sub pasii mei. E ora sacra. Ma aplec si imbratisez pamantul, ma inchin Mamei Natura si ii cer ajutorul sa ajung inapoi cu bine. Inapoi unde?

Cad in inconstienta. Vad totul ca printr-un val, nimic nu mai e clar, nici macar lumina. Oare sunt jertfa pentru Mama Natura? Vad pe razele Lunii coborand o silueta, iar brate ca de Zeu ma ridica si ma aseaza pe un pat de frunze, iar o soapta ispititoare ma indeamna sa adorm…

Somnul fara vise, fara framantare se curma. Luna straluceste puternic in mijlocul cerului. In fata patului de frunze sta o creatura minunata, are pielea fina, brate puternice, parul intunecat, ochii verzi patrund pana in adancul constiintei, iar aripile negre, mari, stau deschise gata pentru zbor. Miroase a moarte proaspata, a garoafe si crini.

Ma ridica din patul meu de frunze si ma invaluie cu aripile intunecate… ma patrunde acel miros narcotic si simt cum cresc in mine. Imi sopteste, e demonul padurii, mireasma ma patrunde tot mai adanc, ca o durere care iti provoaca dependenta, in trup si suflet. E cea mai rece imbratisare calda, apoi isi deschide aripile si lasam pamantul in urma.

Lumi care au murit, lumi care se vor naste, lumi care sunt, toate raman in urma. Simt imbratisarea tot mai larga, ma cuprinde teama. Doar o mana ma desparte de cadere. Imi sopteste: “Devino ceea ce esti!” si mana se desprinde.

miercuri, 6 octombrie 2010

LUNA OTRAVITA

Exista in aceasta lume un eveniment care se intampla o data intr-o viata. E mai degraba un fenomen, dar e foarte periculos. Se numeste luna otravita. Lucrul acesta se petrece asttfel: o data in viata apare in timpul noptii luna plina, dar nu e o luna plina obisnuita, ci e plina de venin. Si atunci incepe sa ploua, din luna, dar nu e o ploaie racoritoare, ci ploua cu otrava, si oricine e prins pe durmuri de aceasta ploaie ajunge sa isi piarda mintile.

Se anunta de ceva vreme acest eveniment. Pe zi ce trece e tot mai aproape. Melcul petrece in compania Stelei si discuta despre acest eveniment. Melcul, precaut, e ingrijorat; Steaua e incantata, isi doreste sa cunoasca totul, se simte invincibila si crede ca ar putea face fata chiar si acestui fenomen. Asta il ingrijoreaza si mai mult pe melc. Desi si melcul e curios cum se petrece totul. Se spune ca in momentele acelea atingi fericirea si cunoasterea deplina, dar ca acestea fiind peste puterea mintilor noastre, in cele din urma ne distruge.

Se lasa seara. Steaua e din nou in casa melcului, dar e cuprinsa de neastampar. Parca si aerul din jurul Stelei vibreaza. Fenomenul e pe cale sa inceapa, iar melcul e tot mai nelinistit de comportamentul Stelei. Aceasta asteapta sa inceapa si apoi planuieste sa iasa afara, iar melcul stie. Oricat incearca sa o convinga sa nu plece, nu reuseste. Melcul se framanta, nu poate trece peste dorinta Stelei.

Se aude un strop pe acoperisul casei. Apoi timid un altul, apoi altul si altul. A inceput. Ploaia aceea e tot mai deasa. Melcul incearca sa opreasca Steaua sa nu iasa afara, dar aceasta parca nici nu mai aude rugamintile melcului. Deschide usa si camaruta aceea mica s-a umplut de lumina. Steaua paseste afara si il indeamna si pe melc sa iasa, dar acesta ramane in prag, in camaruta, in siguranta. Steaua incepe sa danseze si sa cante in acea ploaie parca de argint,asa luminoasa si parca binefacatoare. Melcul din prag priveste ingrozit.Dintr-o data o lumina puternica orbeste totul in jur, iar melcul cade in pragul casei, inconstient.

O lumina blanda si calma ii mangaie chipul, iar urechile ii sunt scaldate de cantecul pasarelelor. Cu greu deschide ochii si priveste in jur. Se afla in pragul casei, asa cum a cazut cu o seara inainte. Isi aminteste totul si doua lacrimi mari i se rostogoles pe obraji. Porneste repede din casa, fara sa ii mai pese de ceva. Trebuie sa gaseasca Steaua.

Toata ziua a cutreierat intreaga padure si campia, dar fara nici un rezultat. Deja se intuneca si melcul nu stie unde sa mai mearga. Steaua nu e nicaieri. A cautat-o in toate locurile in care ii placea sa mearga, iar acum melcul e obosit si abatut. Nu a renuntat la cautare, dar are nevoie de un timp de reculegere si isi lasa o vreme gandurile sa zburde pe pasunile noptii, iar pasii il duc oriincotro se indreapta. Starile acestea nu sunt un lucru neobisnuit pentru melc. Deseori se lasa dus de picioare, fiind atent la ganduri si nu la drum. A descopeit asa o gramada de locuri minunate, dar nu a mai stiut sa le gaseasca a doua oara. Si acum melcul se plimba pierdut prin padure.

Isi revine in simtiri si priveste in jur. Zambeste cand isi da seama unde se afla. E in apropierea locului unde a intalnit Steaua. Se apropie tot mai mult, iar razele lunii ii arata calea. Inima ii bate cu putere intampinand totate acele amintiri pline de atata iubire. La poalele unui copac vede ceva care se misca, seamana cu o piatra. Dar melcul nu e fricos asa ca se apropie, dar spre teroarea lui vede ca acea creatura de culoarea pietrei e Steaua lui. Isi pierduse toata stralucirea. S-a aplecat si a ridicat-o de jos, dar aceasta e foarte slabita si nu-l recunoaste. Deschide ochii, dar acestia si-au pierdut flacara, sunt inerti si nu mai exprima nimic. Nu mai zambeste, nu se mai bucura, nu mai e Steaua lui. Melcul e ingrozit. Vrea sa o duca acasa sa o ingrijeasca, dar aceasta refuza cu raceala si cu indiferenta. Melcul e mut de uimire, dar Steaua isi ia scurt ramas bun, ii intoarce spatele si pleaca.

Melcul ramane in urma privind cum aceasta se indeparteaza. Forma e aceeasi, dar parca tot continutul s-a scurs impreuna cu acea ploaie otravita. Cate zile a stat melcul acolo si a plans nimeni nu stie. Doar acea luminita jucausa ii mai tinea companie si incerca sa il inveseleasca si sa ii stearga lacrimile. Ii canta des, fiindca orice cantec melodios parea sa ii faca bine si sa invioreze sufletul melcului, ranit prea adanc ca sa se poata recupera definitiv.

miercuri, 16 decembrie 2009

SUFLETUL GEAMAN

Totusi, cand melcul a crezut ca se sfarseste totul si ca nu mai are de ales decat sa deschida usa aceea, a simtit un fior in spate si un sentiment de mult uitat s-a trezit in sufletul melcului. A simtit ca si cum un suflet infratit lui s-ar fi intors.

Dar nu era cineva care isi facea apatitia dupa o perioada de absenta, era cineva complet nou, dar parca din depararile in care au fost s-au cautat unul pe altul si s-au gasit in sfarsit. Ca doua luminite mici ratacind in lume, incercand sa isi gaseasca drumul inapoi inspre origini.

Si-a deschis melcul urechile sa auda cantecul si sa-l urmeze, si melcul si-a dat seama ca nu trebuie sa se mai chinuie sa cante cu vocea lui sparta, caci melodia din sufletul lui e de ajuns ca sa fie auzita doar de cine trebuie. Si cantecul din inima melcului e nespus de frumos pentru cei care reusesc sa il auda.

In felul acesta melcul intra in anul nou avand doua stari. E nespus de trist si nespus de fericit. Pierde ceva ce a iubit si regaseste ceva ce nu a pierdut niciodata. E ca si cum s-ar redescoperi pe sine in persoana altuia, fratele cel bun, prietenul adevarat, acela care nu se foloseste de slabiciunile lui pentru a-l face sa sufere. In sfarsit o imbratisare sincera dupa care melcul a tanjit mult timp.

Un alt suflet ratacitor ca al melcului. Asa s-au intalnit, si asa s-a nascut prietenia adevarata si sincera. Melcul stie ca nu va fi usor, dar stie ca va fi frumos. Drumurile nu se separa pentru totdeauna, numai se indeparteaza ca sa se reapropie.

Totusi, melcul o ia incet. Nu se apropie din prima. E prea salbaticit ca sa se poarte domestic. Melcul ca sa ti-l apropii trebuie sa il momesti. Si se pare ca acest cantec e momeala perfecta.

Doua luminite cautandu-si drumul si gasindu-se prin cantec. Melcul isi da seama ca exteriorul e o forma care nu prea conteaza. Ceea ce e in aceasta forma e mult mai important. Iar melcul in forma lui imperfecta si hidoasa ascunde cel mai frumos dans si cel mai frumos cantec, cel mai frumos apus de soare si cea mai frumoasa luna plina.