STRAINUL

Catre primavera se plimba melcul singur la marginea padurii. S-a pornit de dimineata si florile si firele umede de iarba l-au tinut fascinate mult timp, asa de mult incat soarele a inceput sa isi arunce ultimile lumini aramii si sa se ascunda dupa dealuri. Casa soarelui, stia si melcul ca, e ascunsa dupa dealuri, dar nimeni nu poate sa o gaseasca. Odihna soarelui e importanta si nimeni nu are voie sa il deranjeze.
Asa s-a pomenit melcul la apus tot la marginea padurii. Dupa ce ultimile mangaieri ale soarelui au palit, melcul s-a simtit coplesit de intuneric. Cerul era intunecat, iar stlele refuzau sa mai rasara. Florile au plecat si ele capetele, padurea fosnea incet. Melcul si-a dat seama cat de singur este.
Amintirea plimbarilor alaturi de stea i-au zgandarit melancholia. Tristetea punea tot mai mult stapanire pe inima lui cea mica (si mucoasa). A zambit dupa mult timp intunericului si si-a dat seama ca acesta e singurul prieten care nu l-a tradat sau abandonat pana acum. S-a abandonat din nou intunericului si plimbarii in singuratate. Singurul caruia putea sa ii incredinteze toata durerea lui era intunericul acesta si gandurile au inceput sa ii zboare. Oare asa se termina totul? Oare orice lucru frumos trebuie sa aiba un final atat de dureros?
Uitat in propriile-I ganduri, melcul a pierdut drumul pe care mergea, dar nu ii mai pasa daca nu se mai intoarce. De acum melcului ii revin gandurile si pofta de duca. Incepe sa viseze din nou la calatorii din care sa nu se mai intoarca. A ridicat privirea inspre cer si nici o stea nu se vedea pe acea mare intunecata. A zambit trist melcul gandindu-se ca stelele nu mai sunt la locul lor.
Dar s-a intamplat ceva ce i-a interrupt aceasta abandonare in intuneric. De undeva de departe a auzit un cantec pe care nu l-a mai auzit pana acum, dar pe care parca in inima lui il cunostea. O voce calda pe care parca o stia dinainte de timp i-a facut sufletul sa tresara, si si-a indreptat intr-acolo toata energia si toata puterea. Trebuia sa gaseasca pe cel care canta. A intrat adanc in padure. Pana in inima padurii, pe cele mai ascunse si neumblate drumuri. Alerga nebun catre acea voce, ca si cum acesta ar fi raspunsul tuturor nedumeririlor sale sau cheia catre sine insusi.
Pierdut in padure, in cele din urma a vazut undeva, intr-un luminis, o luminita. O sfera mica de lumina din care se auzea acel cantec. Incet si uimit, ca si cum s-ar vedea pe sine s-a apropiat. Luminita aceea a zambit vioi a inceput sa danseze in jurul melcului si sa il ia si pe el la dans. ”Cine esti tu, strainule?” melcul e uimit. Cineva canta cantecul din inima lui, si il canta exact asa cum stia el.
In aceasta seara, pentru prima data, melcul a iesit din cochilia lui de tot si si-a luat si el un invelis de luminita si s-a ridicat pana la ceruri alaturi de strainul acesta care ii cunostea toate adancurile dinainte de a se cunoaste, sip e care parca il stia dinainte ca totul sa existe. Ca si cum ar proveni din aceeasi radacina luminoasa si ei ar fii florile pierdute prin univers, incercand sa se regaseasca.