REMEMBERING

Nu-mi mai aduc aminte cand a fost ultima zi cu soare, dar pot să spun că a fost o zi deosebită. Chiar dacă a fost un pic mai rece mi-a fost bine, pentru un melc, precum sunt eu, e destul de greu toamna, oricât de frumos ar fi. E aşa frumos, dar de ce oare frumuseţea trebuie să doară atât? Plimbandu-mă pe alei soarele, frumosul soare îmi rănea atât de tare ochii, şi mă dureau cumplit. Am început să plâng, oare e prea frumos soarele pentru mine? Oare dacă intru în iarnă, în întunericul cochiliei am să mai pot ieşi să văd soarele sau mă voi obişnui prea mult cu întunericul şi n-am să-mi mai doresc lumina?

De-atunci a intrat în cochilie şi a început să aştepte să treacă toamna, să treacă iarna, să treacă viaţa... nimic nou, doar eterna aşteptare, netulburată de nici un zgomot, în aşteptarea unui cântec prevestitor de primăvară. A început să dormiteze, aşa puţin câte puţin te ia somnul când stai închis în cochilie. O cochilie te poate ţine ocupat multă, multă vreme pană să-i dai de capăt, şi asta nu e o siguranţă, dar merită încercat.

Zile multe au trecut şi sufletul melcului a intrat într-o stare de profundă amorţeală, credea că primăvara nu va mai veni, şi chiar dacă va veni, nu va mai avea capacitatea de a ieşi la lumină, credea că ochii săi, că sufletul său nu vor putea auzi chemarea luminii. Dar s-a întamplat ceva. A auzit un cântec: "melc melc..." care l-a scos din hibernare...

A ieşit săracul melc din hibernare şi ce s-a întamplat ştiti, iar acum stă săracul cu sufletul suspendat şi aşteaptă să vadă ce se mai întamplă, aşteaptă să vadă cum îi va trece iarna şi dacă va veni iar primăvara. Multe gânduri trec prin mintea melcului. Are mult timp şi se tot întreabă... multe de ce-uri în gândul lui: "De ce a plecat Steaua lui, cea de aur?", "De ce a murit Fluturele?", "De ce e atât de încăpăţânată Steaua de argint şi nu vede cât e el, melcul, de urât?".

Se gândeşte adeseori la Steaua de argint şi mereu îşi aminteşte acea primă întâlnire, pentru început melcul s-a speriat foarte tare, nu credea că mai există alte stele. Dar pe lângă această spaimă teribilă în melc s-a aprins dorinţa de a cunoaşte această Stea, iar gândul acesta reprezenta o atracţie teribilă pentru melc. Işi amintea mereu de prima întalnire cu Steaua, aceasta l-a întâmpinat cu bucurie, iar melcul, de felul lui sfios, s-a intimidat şi mai tare. Un zâmbet cald şi multă bunavoinţă... melcul era copleşit, fascinat, se simţea atras şi totodată îi venea s-o ia la fugă, dar n-avea unde se ascunde. Steaua aceea exercita o atracţie puternică şi melcul nu putea să se impotrivească, iar privirea ei pătrunzatoare a sfredelit adâncuri nebănuite în sufletul melcului, iar ceva adânc în el s-a deschis şi a înflorit.

Era ceva impunător în făptura Stelei, iar melcul se simtea minuscul. Melcul era nedumerit, niciodată nu a avut vreun interes deosebit pentru nicio altă creatură, dar faţă de această Stea simţea o curiozitate imensă care nu îi dădea pace. In acea seară un lacat mare şi ruginit a cazut de pe sufletul melcului. Cineva a gasit o cheie şi cu puţin efort a reuşit să spargă lacătul şi să deschidă o poartă mare. De mult n-a mai intrat nimeni în gradina aceea şi melcului îi e teamă să nu se fi salbaticit prea tare. Dar oare cel care a deschis această intrare, va avea curajul să intre şi să cureţe grădina? E ceva cu totul nou pentru melc şi îi e teamă fiindcă ştie că poate să fie din nou rănit, dar nu mai are nimic de pierdut aşa că de ce să nu încerce? Si aşa era prea monotonă viaţa lui, nu va mai hiberna iarna asta, aşa se preconizează, dar cine ştie? E imprevizibil melcul. Iar acum a început să simtă că ceva pulsează în el. Oare s-a trezit melcul? Oare până acum a hibernat? Sau e vorba numai de un curaj pe care îl prinde şi poate aşa o să reuşească să îşi înfrunte cochilia şi să se întoarcă în sine şi să se regăsească. A aparut o luminiţă, iar melcul începe să prindă curaj. Să nu devină numai prea încrezator, că reuşita nu îi e asigurată.