duminică, 27 iulie 2008

STEAUA

Ehei! Melc nătâng cu suflet mic! Ai crezut tu raza mincinoasă? N-ai văzut că vine o lumină dintr-o altă parte? Săracul melc, a asteptat atât o rază şi s-a pregătit atât de mult pentru venirea ei... A adunat tot ce a găsit de preţ: flori şi pietre preţioase... şi astepta, şi astepta, dar în cele din urma şi-a pierdut speranţa şi era pe punctul să renunţe când cu vocea ei suavă, raza l-a vrăjit din nou. Ştia melcul că raza nu-i aparţine, dar tot i-a dat una dintre cele mai de preţ pietre. Dar entuziasmul melcului a scăzut când şi-a dat seama că raza nu e chiar atât de strălucitoare şi că nu poate înlocui o stea, şi mai ales pe a lui. Şi-au luat rămas bun, dar nu pentru totdeauna, s-au mai revăzut, mai rar şi chiar întâmplător şi işi zâmbesc. Nu era raza aceasta ceea ce melcul căuta. Raza e prea frivolă prea superficială şi nu-i oferea nici cea mai mică încredere...
Nu a fost un eşec, dar nici reuşită, nu a fost un timp chiar irosit, dar melcul s-a întristat puţin aşa că s-a pornit iarăşi, plimbari scurte prin împrejurimi, că deja e frig, dar melcul n-are stare. Nu mai speră să găsească nimic, dar îşi caută gândurile să le ordoneze, dar nu prea reuşeşte. Îi place prin padure că e întunecos şi parcă vede mai bine orice gând luminos, chiar dacă nu mai crede în minuni. Pe zi ce trece se afundă tot mai adânc în pădure.
De departe a văzut la rădăcina unui copac ceva ce strălucea, deşi nu era soare. Pe melc l-a apucat curiozitatea, săracul melc, e aşa de curios încat nu-i mai pasă de primejdii, şi măcar aşa, curiozitatea asta a lui nu l-a lăsat să renunţe, să se plafoneze. S-a apropiat de punctul acela strălucitor şi pe măsură ce se apropia prindea contur. Îi zâmbea o stea mititică, argintie ca un mic îngeraş cu o singură aripă, pe care o purta în suflet să nu fie inestetic la privit. Era tare jucăuşă steaua, dar totodată tristă. Nu au stat foarte mult împreună, dar au jucat un joc, un joc de zâmbete cu zâmbete. Era frig în începutul acesta de iarna a melcului, deci s-au despărţit. Melcul a mers mai departe, iar steaua i-a făcut promisiunea să-l caute. Dar melcul n-a mai crezut promisiunea. Şi-ar fi dorit, dar iar acelaşi fel de promisiuni. S-a întors acasă trist melcul, dar totuşi a închis în inimă nişte ochi frumoşi şi un zâmbet cald. Aceasta a fost, spera melcul, ultima sa plimbare şi până vor veni florile şi soarele se va închide în cochilia lui. Şi s-a închis, oricum nu-l caută nimeni niciodată.
A început să dormiteze, să amorţească şi în amorteala sa a început să îşi aducă aminte de multe şi multe treceau prin visul melcului. Dar la nesfârşit se aratau ochii stelei, prin care străbatea dinspre suflet acea lumină atât de placută şi pe care melcul n-o putea uita din cauza stării de bine pe care i-o provoca. A fost trezit din somnul lui de un ciocănit în cochilie. S-a trezit melcul şi mirat a ieşit afară unde-l astepta frumoasa stea cu-acelaşi zâmbet minunat şi aceiaşi ochi strălucitori. A urmat o-mbraţişare caldă şi o prietenie de mare preţ pentru melc. Steaua l-a luat pe melc în plimbari şi joacă prin zăpadă, iar inima melcului a început să zâmbească. S-a speriat la început melcul şi a încercat să îndepărteze steaua, dar aceasta nu vroia să plece şi cu încăpăţânare îl îmbrăţişa; până când în cele din urmă s-a muiat şi inima melcului.

Niciun comentariu: