DESCÂNTECUL

Nu-mi mai aduc aminte ultima zi cu soare, oare a fost cea în care m-am întors din călătorie? Nu cred, atunci parcă ploua mărunt. Ultima zi cu soare e frumoasă totdeauna. Tot ce pot să îmi amintesc despre această zi e că a fost at’t de frumos. Dar ca orice lucru frumos şi acesta m-a durut. De ce tot ce e frumos îmi răneşte sufletul? Sufletul meu micuţ de melc. Iubesc atât de mult soarele, e aşa frumos, dar el mi-a rănit ochii şi sufletul. Plimbându-mă pe alei abia puteam privi pomii şi frunzele, lumina era mult prea putermincă, mă durea mult prea tare, prin ochi în suflet. Lacrimi îmi înfloreau în colţurile ochilor, dar nu le puteam plânge.

De atunci nu a mai fost soare, s-a întunecat, nu stiu, poate numai vederea, nu şi natura. Poate n-am să mai vad niciodată soarele. M-am retras în spirala cochiliei, acolo nu este lumină să îmi rănească ochii. Acolo pur şi simplu stau şi aştept, aştept să treacă toamna, să treacă iarna, să treacă viaţa. Aştept cântecul ce anunţă primăvara şi în tot acest timp mă întreb dacă am să recunosc acel cântec. Ştiu că trebuie să aştept mult până să se audă, dar oare la primăvară ochii mei nu vor fi iarăşi răniţi de frumosul soare? Oare ochii mei vor îndura lumina?

M-am retras de câteva zile în cochilia mea de melc şi am început să dormitez. Trupul, sufletul au început să amorţească şi un gând ma bucură: poate-am să adorm şi am să visez un vis frumos toată iarna, iar dacă-l visez îndeajuns de mult, poate va deveni realitate. Cu gândul acesta, cu această speranţă deşartă m-am lăsat în braţele somnului. Şi dacă visul meu cel frumos va deveni coşmar?

Am stat aşa în amorţire aşteptând visele, eterna aşteptare. Dar s-a întâmplat ceva ce nu mă aşteptam, am auzit un cântec, ca un blestem ce mă striga: „melc melc...” Am simţit că acesta este cântecul primăverii. Oare am dormit atâta timp? Oare chiar a venit primăvara? „Melc, melc...” se tot auzea şi n-am fost capabil să rezist, aşa că, purtat de acest descântec, m-am târât prin labirintul spiralat al cochiliei mele până am ieşit. M-a izbit un vânt rece cu miros de iarnă, iar soarele reflectându-se în zăpadă îmi împiedica vederea, iar tot ce am putut observa au fost doi ochi ce mă priveau curioşi cum ies din spirală.

Cine eşti tu, cel ce m-ai trezit înainte să înceapă iarna? Cine mi-a descântat şi m-a scos aşa în frig? Acum va trebui să mă încălzească, să-mi poarte de grijă toată iarna dacă m-a trezit. Să-mi poarte de grijă şi să mă încălzească până vine primăvara. Ai să fii oare în stare să faci aceasta? De ce m-ai trezit? Si cine eşti? Acum să nu mă laşi să înfrunt singur frigul iernii, n-am să rezist.

CUVÂNTUL MELCULUI PENTRU DESCÂNTĂTOR

Cineva mi-a descântat şi a fugit. Stau singur şi mi-e frig. Ţi-am spus clar să nu-mi descânţi dacă nu-mi poţi ţine de cald toată iarna. De ce-ai cântat? De ce ţi-am ascultat cântecul? Te-am crezut, dar m-ai dezamăgit. Deşi era de aşteptat: ai găsit o cochilie şi ţi-a plăcut şi ai început să cânţi, dar când am ieşit, răvăşit de frig şi oboseală nu m-ai plăcut, poate chiar m-ai urât şi ai plecat. Dacă tot vroiai să pleci nu puteai să mă duci undeva unde e mai cald şi să mă laşi acolo? Poate într-un suflet.

Acum stau singur şi mi-e frig. Mai sunt zile în care dă soarele, dar mie tot frig mi-e. Nici nu ştiu dacă din pricină că e frig afară sau din pricină că, deschizându-ţi, a intrat frigul înăuntru. Dar nu contează, am să adun frunze să-mi ţină de cald, cele mai frumoase frunze, frunzele toamnei. Ştiam că ai să pleci dacă mă vezi- ştiu şi eu cât sunt de urât- dar puteai măcar să încerci să mă cunoşti şi apoi să mă judeci. De unde ştii tu că aşa am fost dintotdeauna? De unde ştii tu că n-aş putea să mă schimb? Cine ţi-a spus că nu merit nici măcar o iarnă din timpul tău?

Dă-mi voie să e întreb ceva, pe tine, cel care cânţi aşa frumos, dă-mi voie să te întreb: „TU CINE EŞTI?” Credeai că dacă pleci nu vei mai fi în amintirea mea? Vreau să îţi spun că de-acolo nimic nu poate să plece. Mi-ai intrat în amintire şi ţi-a rămas ecoul acolo... aici... la mine-n cochilie şi-l aud mereu şi mereu. (Tu ce-ai să te faci fără ecou?) Nu mă lasă să dorm. Măcar de-aş putea adormi la loc, dar ecoul cântecului tău îmi înebuneşte timpanele şi îmi pare c-ai fi aici. De ce n-ai stat măcar să bem o ceaşcă împreună, să vorbim despre vreme şi despre pomi? Ţi-aş fi spus poveşti cu iepuri şi cerbi. Acum mi-e frig. Ar trebui să fii aici să îmi acoperi sufletul cu o umbră, sau cu o frunză. Sufletul meu e mic îi ajunge şi o frunză. Te-aş fi lăsat apoi să pleci şi tu m-ai fi lăsat dormind sub umbră... sub frunză. Aş fi dormit până-n primăvară, apoi m-aş fi trezit şi aş fi uitat de tine, nu de tot, dar aproape. Ai fi intrat în sacul amintirilor şi când m-aş fi uitat la el, poate te-aş fi întrezărit printre altele şi aş fi zâmbit amintirii tale. Dar aşa n-am să zâmbesc amintirii tale, când am s-o văd mă voi întrista şi-mi voi muta privirea în altă parte. Ştiu că nu-ţi pasă, dar ai făcut un lucru rău, mi-ai furat o iarnă liniştită. Ştii tu ce înseamnă să furi iarna unui melc? Cine esti tu, hoţ de ierni? Mai este timp să te întorci şi să-mi dai iarna înapoi.