Melcul încearcă să intre în relaţie cu alţii, să se deschidă, poate aşa o să îşi mai aerisească puţin cochilia, dar va trebui să fie atent să nu şi-o spargă, pentru că atunci va trebui să îşi facă ferestre, iar melcului nu-i plac ferestrele, cel puţin nu cele care dau înăuntru, pentru că lasa să se vadă prea multe.
Melcul nu se prea uită pe fereastră, nici dinăuntru în afară, nici din afară înăuntru. Nu-i plac ferestrele pentru că îi par nişte ochi mereu deschişi, fără pleoape, care te privesc în permanentă. Melcului nu-i place să fie privit. E ca şi cum cineva l-ar critica mereu, e ca şi cum nimic din ceea ce face nu e bine. Şi aşa e deprimat melcul, iar asta l-ar deprima şi mai tare. Îi sunt de ajuns ferestrele ochilor. De aceea îi place melcului să doarmă. E ca şi cum ar ţine ferestrele mereu închise. De şi-ar putea dormi toată viaţa melcul ar fi fericit. A văzut multe şi multe s-au văzut prin ochii deschişi ai melcului. Durerea lui e că nu poate uita, dar nici nu-şi aduce aminte cu exactitate, toate sunt confuze şi amestecate în memoria melclui.
E tot mai rece, iar melcul nu se prea descurcă în relaţii aşa că prefer să se retragă într-o altă dimensiune, într-o altă realitate, cea a cochiliei lui şi acolo va începe iar să viseze. Pe de o parte, visele îi fac bine, îl ajută să meargă mai departe, dar, pe de altă parte, îl răneşte cumplit de fiecare dată când realitatea îi mai distruge un vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu