miercuri, 3 octombrie 2007

O POVESTE CU UN FLUTURE

Melcul stă deja-ntr-un loc de mai multă vreme. Vine iarna, aşa că s-a agăţat aici, dar nu e bine prins, asa ca poate să cadă oricând într-o nouă călătorie. Pentru moment se simte bine. S-a retras în cochilie şi-şi îmbrăţişează trupul, ca să mai alunge din viforul ce a început să-i bată-n suflet, dar nu-şi dă de capăt.
M-am aşezat cu spatele la lume ca să nu mă observe atunci când nu dorm şi să nu mă deranjeze, să nu-mi vadă lacrimile. M-am aşezat undeva, într-un loc ciudat, zice-se c-ar fi centrul pământului, dar mi-e greu să cred. Am trecut prin atâtea centre, dar încă nu reuşesc să le descifrez, nu pe toate. Cele exterioare nu sunt aşa complicate, dar centrul interior, parcă ar fi peste tot şi nicăieri.
Mă sufoc uneori aici în cochilia asta mică şi-mi vine să o sparg şi să ies din ea pentru totdeauna, să zbor departe, dar nu sunt fluture... Aşa parcă-i zicea acelei fiinţe minunate pe care am întâlnit-o odată, într-o călătorie. Frumos fluturele, vesel, colorat, cu aripile atât de vii, dar totuşi, cu ochii trişti şi înlăcrimaţi. Aşa l-am găsit într-o dimineaţă. Încă nu se făcuse chiar aşa de rece.
– Sunt un fluture întârziat. Abia am ieşit la lumină, dar florile sunt puţine deja.
A început să râdă vesel şi zbura de colo, colo. Apoi s-a aşezat pe un fir de iarbă gălbui şi mi-a spus trist că va fi ultima lui noapte şi că nu vrea să fie singur, aşa că am stat toată ziua împreună, iar spre seară era atât de obosit că abia mai putea zbura. L-am luat în spate pe cochilia mea. Atât de uşor, că parcă şi povara mea devenise mai uşoară.
M-a întrebat dacă am o sticluţă. Mi-am scotocit bine buzunarele şi, în cele din urmă, am găsit la pieptul sufletului o sticluţă de parfum goală. Parfumul a fost scump, cu un iz de amintire tristă.
Când am ajuns într-un loc înalt de unde se vedea bine cerul, m-a rugat s-o deschid. Un parfum delicat s-a răspândit şi aerul s-a îmbibat de mirosul acelei amintiri triste. Cu ultim efort, Fluturele s-a înălţat sus, tot mai sus spre stele. Revenind apoi spre pământ, şi-a scuturat aripile deasupra sticluţei mele. Tot praful acela minunat, ca nişte cristale colorate, s-a cuibărit în sticluţa mea. A închis-o repede şi mi-a dat-o:
– Ca amintire. Să o pui acolo de unde ai luat-o şi să nu mă uiţi niciodată. Măcar în amintirea ta să rămân pentru totdeauna.
„Dar când eu voi muri, ce se va alege de amintirea Fluturelui?”, m-am întrebat imediat. Şi multă vreme m-am frământat, întrebându-mă cum l-aş putea face pe Fluture nemuritor.
Am tăcut multă vreme. Nu mai era nevoie să vorbim. În cele din urmă când luna a răsărit sângerândă Fluturele m-a îmbrăţişat. L-am îmbrăţişat şi eu cu mâinile sufletului, că eu altele nu am. L-am simţit tremurând, îi era frig sau frică. Mă ţinea strâns. Îmi era aşa drag Fluturele.
Luna s-a făcut aurie. O priveam muţi de uimire ca şi cum n-am mai fi văzut aşa ceva. Eu mai văzusem, dar parcă era pentru prima dată. Fluturele mi-a mărturisit în şoaptă că el nu mai văzuse aşa ceva. Apoi luna s-a făcut argintie, ca ochii Fluturelui meu şi atunci am ştiut cum îl pot face nemuritor! Puterea cuvintelor! Aşa că i-am spus în şoaptă: „Te iubesc”. Fluturele a zâmbit trist şi cu ochii lui mari în care se odihnea luna îmi mulţumea că am ştiut să fac lucrul acesta.
În câteva minute îmbrăţişarea fluturelui deveni mai slabă, tot mai slabă, până când Luna îşi luă înapoi sufletul Fluturelui. I-am văzut sufletul înălţându-se la Lună, căci acolo – am aflat mult mai târziu asta – locuiesc sufletele Fluturilor nemuritori.
Am ascuns trupul ce a fost al Fluturelui într-o scorbură, pe o floare albă şi l-am lăsat acolo. Am strâns sticluţa tare la piept şi am plâns la capul Fluturelui până s-au arătat zorii. O altă zi frumoasă, dar tristă pentru mine. Chiar şi lumina soarelui mă întrista şi îmi rănea ochii. Pe la amiază m-am hotărât s-o iau din loc şi m-am pornit încet, încet, fără să privesc în urmă, căci imaginea Fluturelui era mereu în faţa ochilor mei, ca o iluzie. Îl vedeam zburdând din floare-n floare şi-i auzeam glasul dulce râzând şi cântând. Astfel eram fericit în tristeţea mea.
Dacă găsiţi mormântul Fluturelui vă rog să nu-l stricaţi. Puneţi o floare şi uitaţi-vă la lună poate-i veţi vedea sufletul zburdând pe-acolo.

Niciun comentariu: