CÂTE CEVA DESPRE MELC

Melcul îşi vede de viaţă. S-a oprit pentru o vreme într-un loc, să zicem un popas mai lung. Uneori aici se simte bine şi are impresia că e fericit. Bineînţeles că e doar o iluzie – şi el o ştie –, dar e o gură de repaos pentru sufletul bietului melc.
Ştie şi el, melcul, că şi-a ratat şansa fericirii. Asta a fost acum multă vreme o acţiune deliberată a melcului şi pentru care îşi asumă toată responsabilitatea. Atunci a început melcul să călătorească. De atunci tot aleargă, aleargă melcul dintr-un loc în altul, ca să uite, ca să nu-l copleşească amintirile.
Acum melcul e trist. Îi e iarăşi frig. E început de toamnă. Totdeauna toamna melcul e trist. De aceea a şi luat o pauză de la îndeletnicirea sa de bază – o vreme se va ocupa de lucruri mărunte. Vine iarna şi melcul trebuie să intre în hibernare, dar numai cu sufletul. Mici drumeţii o să mai facă în jurul casei, ca să nu se plafoneze, să nu moară în timpul hibernării.
Şi iarna asta o să călătorească, dar numai în visele sale. Melcul e firav, frigul îl poate ucide, dar e nesăbuit de curajos.
Iarna asta melcul trebuie să se odihnească. A fost o vară lungă şi grea, iar toamna se anunţă şi mai grea. Săracul melc e singur şi se mişcă aşa de încet, n-are pe nimeni să-l mobilizeze. Oare de ce mai trăieşte melcul, vă întrebaţi? Vă spun eu – am aflat-o chiar el –: trăieşte din curiozitate, să vadă cât de rău poate să fie sau dacă poate să fie mai rău decât acum, dar e optimist, mai bine zis prostuţ şi naiv. Dar nu-l condamn. Când treci prin ce a trecut melcul pierzi simţul realităţii şi nu-ţi mai pasă, trăieşti din curiozitate, trăieşti ca melcul, întrebându-te şi aşteptând să vezi dacă poate fi mai rău, oricum nu mai ai nimic de pierdut. Devi atent la ce se întâmplă în jur, observi, dar fără a mai trăi cu adevărat, aşa, ca melcul.
Cum a fost el înainte de asta? El nu-şi aduce aminte şi nimeni nu şi-l aminteşte. Dar nu contează – la ce bun să răscolim trecutul? L-ar răni pe bietul melc.
Mie personal îmi place melcul, îmi place pentru că şi-a făcut existenţa atât de simplă, nu-i place să se complice, e sincer. E drept că asta-l dezavantajează uneori, dar lui nu-i pasă. Nimic nu-l mai afectează, nu mai acumulează suferinţă, nu mai are unde, e deja plin de suferinţele vechi pe care le duce cu el, în labirintul cochiliei.
Dacă-l vedeţi, vă rog să nu-l judecaţi. E drept că e ciudat, dar a ajuns aşa din motive bine întemeiate. Aşa că, vă rog, mai bine nu-i spuneţi nimic. Decât să-l criticaţi, uraţi-i drum bun şi o să vă zâmbească trist, dar va zâmbi. Ştie şi el că drumul lui nu va fi bun şi nici uşor. În cele din urmă îşi va aduce aminte de unde a pornit şi unde merge, poate chiar va ajunge acolo.
Drum bun, melcule!