IN MONOTONIA VIETII

Melcul s-a oprit. E obosit, aşa că poposeşte o vreme. A găsit o chirie modestă, o slujbă prost plătită, dar care-i oferă mai multe posibilităţi. Se trezeşte devreme, aşa trebuie. Îi e greu, dar dimineaţa e frumoasă de fiecare dată. Mersul pe jos îi face bine. Se simte bine. Soarele a răsărit frumos şi-i mângâie faţa blând. E rece afară, dar lumina soarelui îi dă senzaţia de căldură. Răsăritul îl împiedică să vadă înaintea lui, dar îi place aşa. Măcar nu vede toate feţele răutăcioase care-i ies în cale, vede numai lumina soarelui şi asta îl face aproape fericit.
A fost foarte trist melcul în ultima vreme, dar începe să-şi revină sau aşa crede el, dar iluzia că-şi revine trece cel mai repede. Aceasta se risipeşte, cei pe care îi îndrăgeşte îl rănesc, îl tratează urât ca şi cum n-ar conta, ca şi cum le-ar fi străin şi aşa i se stinge lumina soarelui în fiecare zi. În fiecare zi când începe să se simtă mai bine se găseşte cineva care să-l rănească. Oare cât o să mai poată îndura? Aproape a ajuns la capăt, la capătul puterilor. Poate că în cele din urmă o să facă aşa cum a zis demonul acela pe care l-a întâlnit într-un vis. Poate că în cele din urmă, dacă nu-l ajunge sfârşitul şi-l va aduce el. La câte poveri a purtat, asta i-ar fi o uşurare şi poate aşa ar fi cel mai corect pentru bietul melc. Prea multe a îndurat şi nimeni nu ţine seama de durerea lui. Prea multe duce în spate şi e prea obosit. Are nevoie să dispară, pur şi simplu, dar nu-i garantează nimeni că aşa se sfârşeşte totul. Melcul vrea să nu mai existe, dar e posibil aşa ceva?
Degeaba s-a simţit bine de dimineaţă. Acum e iarăşi trist. Abia a început să spere că va fi o zi frumoasă, dar un trandafir l-a împuns cu un ghimpe otrăvit, direct în suflet şi acum se zbate ca o biată făptură pedepsită pentru că există. Si asta e singura lui vină şi asta nu i se va ierta niciodată.