Drag Imaginar Auditoriu,

Vreau să te anunţ de la început că ai în faţă un EŞEC. Poate de aici, ceea ce urmează nici măcar nu mai contează. Nu urmăresc să mă justific, poate încerc doar să mă expun. Toată treaba asta sună destul de periculos. Oricum ce mi se mai poate întâmpla?
DAR sincer, am oboist să mă strădui să fiu perceput în vreun fel anume, am oboist să mă ascund după degetul cel mic (să fie oare degetul justiţiei?), am oboist să mă ascund mereu în spatele vreunei aparenţe. Poate mi-e teamă să nu ajung să seamăn cu odiosul deget. Dar poate că, în fapt, m-am plictisit de vechile-mi măţti şi poate inspiraţia de a le combina am pierdut-o, sau mi-am epuizat posibilităţile. Ce-mi rămâne de făcut? Să construiesc alte măşti. Singura problemă e că am rămas fără material spiritual shi acela nu se mai fabrică în nicio uzină.
În consecinţă, singura opţiune rămasă e să mă demasc şi să arăt ce se ascunde în spatele acestor minunate măşti. Şi o scriu aşa, cu majuscule, ca să ţip la mine-n scris: EŞEC!
Mă confesez în faţa voastră, dragii mei amici imaginary, vouă vă spun pentru că voi nu aveţi nicio reacţie, sunteţi păpuşile mele moarte, voi NU mă PUTEŢI trăda, căci înainte de-a putea sulfa o vorbă, când am să pun punctul final, dacă vreau eu, voi nu veţi mai fi. Apreciez de pe-acum compătimirea şi poate chiar şi empatia voastră, dar nu-I de-ajuns! Faţă de voi nu trebuie să-mi cer scuze, nu trebuie să mă justific sub nicio formă. Şi totuşi o fac, căci dacă nu în faţa voastră, atunci în a cui?
Stau dinainte-vă ca cel mai mare fost avut! Din cauză că, evident, am avut, dar nu mai am. Întâmplarea face că, fiind mai slab în inteligenţă, am pierdut cam tot… rectific: am pierdut TOT!
Dar în cele din urmă ce-am avut? Parcă îmi aduc aminte că aveam nişte OAMENI, care nu erau ai mei, oameni minunaţi, dar atunci nu ştiam asta. De fapt, nu, ştiam, dar nu pot să îmi dau seama de ce, am preferat să ignore lucrul acesta.
Pe primul l-am pierdut din cauza unui gând: “cum ar fi de n-ar mai fii?” şi aşa a fost, mai bine zis n-a mai fost. Aşa s-a împlinit un gând. Dar are o urmare, mai era undeva un gând negândit ce-l continuă pe acest “cum ar fi de n-ar mai fi?”, şi anume: “după ce n-ar mai fi să fie din nou”, dar negânditele nu iau formă.
Pe-al doilea l-am pierdut din întâmplare. A venit la mine cu împrumut, dar am crezut că mi se cuvine, şi nu credeam că îmi va fi luat vreodată. Am crezut că-mi va rămâne pe vecie, dar n-a rămas.
Al treilea, l-am respins, nu i-am dat ceea ce avea nevoie, dar nu mi-am dat seama că de fapt distrug ceea ce ar trebui să îngrijesc. Aşa că l-am distrus, l-am transformat în monstru şi… l-am alungat apoi, l-am alungat în lume să facă rău şi m-am spălat pe mâini de toată treaba asta.
Apoi, cu al patrulea, probabil cu al patrulea aş prefera să păstrez tăcerea.
NU!!! De fapt aici e punctul maxim! Aici e ratarea mea cea mare! Aici mi-am epuizat toate resursele! Am vrut să îndrept greşelile dinainte şi am eşuat în totalitate! Problema e că nu ştiu să-mi exprim durerea, nu pot să ţip şi să eliberez… Nu pot să uit ce a fost frumos şi cum am făcut totul urât. Aş vrea să pot să dau timpul înapoi şi să-l opresc când vreau, să-l opresc în timpul în care acum mă văd cel mai fericit.
De ce mă doare aşa tare? Pentru că era persoana care mă definea, care mă vedea frumos, mă făcea să mă văd frumos şi chiar perfect? Pierzând-o m-am pierdut pe mine, am pierdut muza (ca să-I zic aşa).
Chiar aş vrea să nu se fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat, şi e prima oară când ştiu că nu mai pot primi încă o lovitură. Şi de ce să mai mint? Mă recunosc înfrânt! Nu mai pot să pretend că mi-e bine, că pot să merg mai departe! NU! Nu mai ştiu să merg! Fără mine nu pot merge înainte. Am murit, darn u de tot. Şi acum tot ce fac, fac mecanic. Nu mai sunt viu. Tot ce pot siţi e durerea unei răni adânci.
Cu privire la aceasta mă oresc aici. Trăirea e de mii de ori mai intensă, darn u-mi ajung cuvintele să o exprim. Sau poate că eu nu cunosc atât de bine cuvintele încât să le pot folosi zi de zi.
N-am rămas singur. Mai am prieteni, oameni în jurul meu, dar din păcate, aceştia oricât de minunaţi sunt nu mai pot să umple golul rămas în mine. Sunt oameni minunaţi, darn u-I pot înlocui pe cei pe care i-am pierdut. Nici un altul nu mă poate înlocui pe mine. Căci în final cred că de fapt asta am pierdut în fiecare om ce a plecat din viaţa mea.
Am să mă vindec, ştiu asta, dar n-am să mai pot fi la fel. Ştiu că ori de câte ori am să zâmbesc, bucuria nu va fi deplină, ci undeva, într-un colţ, va exista mereu o amintire tristă. Dar mă pot obişnui.
Aş vrea să nu se fi întâmplat multe care să-mi ia sentimental acela de veşnic copil atotputernic. Dar inocenţa aceea ce ţi-o dă naivitatea, am piardut-o. îmi plâng de milă în faţa voastră, auditoriu imaginar, fiindcă în faţa oamenilor reali n-aş putea fără să atrag dispreţul lor.
Asta e! atât deocamdată! Ştiu că într-un final această proaspătă trăire dureroasă se va estompa, darn u va dispărea niciodată. O să mă chinuie amintirea greşelilor mele, dar sper să num ă înebunească. Îmi rămâne să trăiesc ciobit, fără o parte mare din mine.
Îţi mulţumesc drag prieten imaginar, îmi închei aici patetica-mi pledoarie, măcar tu num ă condamni şi înţelegi. Dispari acum până te convoc data viitoare!