Am învăţat că, dacă nu eşti înger, sau pasăre sau fluture, sau orice altă variaţiune pe aceeaşi temă…, nu poţi zbura. Dar … poţi încerca… şi am învăţat că dacă- ncerci cazi şi te frângi… în grade variabile în funcţie de înălţimea dorită pentru zbor.
Am învăţat că stelele nu te ajută să visezi. Credeam că e adevărat că sunt mai mare decât ele doar prin simplul fapt că eu ştiu că ele sunt acolo, iar ele nu ştiu că eu sunt aici. Dar ştiu şi eu câte furnici sunt în iarbă? Ştiu stelele de suferinţa noastră? Iar dacă ştiu, le pasă? Am învăţat că stelele sunt mari, iar eu în comparaţie cu ele sunt doar… un om.
Am învăţat că atunci când cade o stea nu se-mplinesc dorinţe, ci undeva un om se stinge. Cel mai adesea se întâmplă să fie unul la care ţin. De ce cad numai stelele cunoscuţilor mei?
Într-o seară mi-am văzut steaua căzând. Nu sunt sigur că era steaua mea, dar atunci aşa mi s-a părut, atunci aşa am simţit: ca şi cum mi-ar fi căzut steaua… ciudat însă că eu n-am murit…dar am rămas infirm, mai specific, şchiop de-un suflet…
Ce să mai zic? Am avut cel mai bun professor: Viaţa. Dacă vă tentează să-i urmaţi cursurile, cereţi îndrumare înainte şi urmaţi-le pe cele ce se termină cu bine, de preferat cele fără NU în titlu. Eu pe astea le-am urmat. Cum ar fi fost dacă învăţam mai mult? Să-mi pară rău că nu am învăţat mai mult?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu