CALATORIA MELCULUI

Am ajuns de aproape două zile şi acum plec iar. Dar unde? Înapoi acasă? Nu! Înapoi în timp. Se pare că nu mă descurc chiar aşa de bine în viaţa asta. De ce? Mereu aceeaşi întrebare. De ce? Pentru că prea des vreau să mă întorc în timp. Asta e ca şi cum n-ai vrea să-ţi laşi amintirile să piară.
Amintirile sunt rănile ce le port în suflet. Răni, pe unele vreau să le ţin mereu deschise, ca nu cumva să le uit. Altele s-au cicatrizat deja şi sunt doar o fantomă a unor amintiri mai mult sau mai puţin frumoase. Cât despre rănile mele recente ce-aş putea să spun? Le zgândăresc mereu- mereu ca nu cumva să le uit sau să li se estompeze intensitatea. Asta e! Îmi place să sufăr! Cu asta mă hrănesc. Îmi muşc trupul sufletului, cel mai adesea buzele, căci se pare că acolo am închis una dintre cele mai dureroase, dar şi frumoase amintiri. M-adăp cu propriu-mi sânge, când şi când, ca să nu-mi sece gâtlejul şi să-mi oprească bocetul de bucurie sau oda tristeţii.
Îmi plâng ... Dar ce îmi plâng? Nu ştiu, probabil îmi plâng sufletul. Poate că aşa în lacrimi mai iese şi el în afară din casa lui cea strâmtă să mai ia o gură de... ce? Uneori se sufocă, da` nu de-ajuns. Vorbeşte singur.
Sunt iar pe drum. Am ajuns de aproape două zile şi m-am pornit iar. Nu pot să stau într-un loc. Peisajul e frumos. E soare-afară, dar la mine înăuntru plouă de-atâta timp că nici nu-mi mai aduc aminte. Natura e frumoasă, pomii, dealurile, casele; unele sunt noi, altele mai vechi, unele stau în paragină şi-s părăsite. Mă atrag pentru că-mi seamănă.
Aş vrea să mă uit pe geam, dar trebuie să scriu să-mi vărs năduful. Suspin încet, în gând, în suflet, ca să nu deranjez şi îmi imaginez că apa din fereastră sunt lacrimile gândului meu. Aşa pot să plâng şi să nu se vadă.
Bagajul e greu şi mă doare spatele. Mă simt ca un melc. Mă mişc încet şi parcă-mi port toată viaţa în casa din spate. Mă apasă. N-am lăsat nimic nicăieri. N-am putut să dezlipesc ceva de mine. Am ştiut să pierd un singur lucru, cel mai important, dar acum, nu mai ştiu care e, aşa că nu-l mai pot găsi.
Ştiu că l-am pierdut undeva în mine, în labirintul cochiliei mele, şi e aşa-ntuneric acolo. Înot ca într-o mare întunecoasă de chipuri pe care nu le recunosc. N-am să mai găsesc niciodată ceea ce am pierdut în mine. Doar dacă nu va veni o fetiţă cu chibrituri să le-aprindă unul câte unul. Poate aşa o să-mi amintesc.
E trist şi inutil în viaţă. Şi totuşi... cerul e frumos, şi râul şi munţii şi pădurile. De-aici din tren par toate aşa dintr-un basm, aşa de în afara mea. Le-aş vrea aici înăuntru, să nu-mi mai fie singur. A... da! Călătoresc singur! Nu-mi permit pe alţii în compania mea, din motive sentimental- financiare. În jurul meu sunt tot felul, oameni, îngeri, demoni, dar nu-i recunosc nici pe unii nici pe alţii. Seamănă prea tare între ei.
Călătoresc de-o viaţă tot cu cochilia în spinare. Mă opresc din când în când... din gând în gând..., să poposesc, să trag o gură de aer, să-mi odihnesc sufletul. Dar nu rămân niciodată într-un loc, nimic nu mă poate lega, nici măcar de mine!
M-am pornit iar la drum! Of! De-aş ajunge-odată! Nu, nu unde merg acum, ci acolo, adânc în mine, în centrul labirintului. Oare să mă fii pierdut? Au trecut atâţia ani de ieri... De unde am pornit şi unde merg?