Era o dimineata frumoasa cand melcul s-a trezit cu fata scaldata in razele soarelui. A deschis incet ochii si a zambit diminetii. Melcul e fericit. Asteapta o vizita si e nerabdator. De multa vreme asteapta ca Steaua s vina in vizita si in sfarsit dorinta aceasta se va implini. Timpul pe care l-au petrecut departe unul de altul il face pe melc sa se simta intimidat si tremura cu gandul la vizita care urmeaza.
Isi doreste atat de mult ca Steaua sa se simta bine. Totul va fi pt ea si melcul e dispus sa faca sacrificii ca Steaua sa nu fie dezamagita, dar melcul se teme ca, oricat ar incerca el, s-ar putea ca lucrurile sa nu decurga cum trebuie si sa dezamageasca. Steaua e ultima fiinta pe care ar vrea s-o dezamageasca, dar stie ca prin natura lui va face ceva ce o va intrista.
Melcul e cuprins de nerabdare. Asteptarea il sufoca si nu are astampar. E fericit si speriat. Nici nu stie cum a trecut ziua aceea si a venit seara, cand trebuia sa mearga in intampinarea Stelei. Ii vine sa alerge, nu poate sa pastreze un ritm constant; incearca sa se stapaneasca, dar nu prea poate, poate ca nici nu isi doreste suficient de mult.
A ajuns, asteapta. Steaua coboara pe o raza timisa din tara acesteia. E lume multa in jur si melcul se simte intimidat. Si-a imaginat mult acest moment cand va imbratisa Steaua, dar s-a si temut de gheara aceea din aripa. Acum e momentul in care melcul zambeste timid si ofera o imbratisare la fel de timida, fara zgomot, imperceptibila de cei din jurul lor. Doar ei o simt. Gheara doarme. Melcul zambeste. Urmeaza stat de povesti pana in zori, plimbari. Timpul petrecut impreuna cu Steaua pentru melc e nepretuit.
Ziua urmatoare nu decurge asa cum isi dorea melcul, apar mici complicatii si indatoriri, dar se conformeaza. Nu poate sa faca nimic sa fie stabil. Dar toata ziua aceea e dedicata Stelei. Iar aceasta e minunata, asa o vede melcul, perfecta. Uneori se retrage in umbra, in intuneric unde sta si priveste zambind ca exista ceva asa frumos pe lumea asta precum e Steaua.
O zi plina pe care au petrecut-o impreuna, iar acum urmeaza plimbarea de seara, ultima, fiindca maine Steaua trebuie sa se intoarca in tara ei, dar melcul asteapta cu nerabdare aceasta plimbare. Steaua a hotarat ca aceasta plimbare sa nu fie numai a lor, ci sa o imparta si cu alti prieteni. Melcul e putin dezamagit, dar Steaua i-a cerut sa fie prieten cu prietenii ei. O va face, chiar daca nu e bun la asa ceva, nu stie sa socializeze, sa se imprieteneasca si stie ca Steaua va fi dezamagita. Gheara s-a trezit, iar melcul suspina, dar continua sa zambeasca.
Steaua e fericita, dar melcul isi da seama ca iar a dar gres. Nu a fost capabil sa implineasca asteptarile Stelei, iar aceasta se indeparteaza. Melcul stie ca e imposibil ca cineva sa il placa si sa il accepte la nesfarsit. Asa e el, urat si rau. Doar ca Steaua se incapataneaza sa creada ca se poate schimba si incapatanarea aceasta l-a molipsit si pe melc, uneori si el crede ca poate sa fie altfel, iar cand esueaza el e cel mai dezamagit de sine insusi, doar el trebuie sa traiasca impreuna cu sine.
A doua zi isi ia ramas bun de la Stea si intra in rutina zilnica. Steaua e distanta si melcului i se pare ca nici nu vrea sa il imbratiseze. Totul se intampla asa rapid ca melcul nici nu reuseste sa isi ia ramas bun si asta il doare enorm. Dar si-a dat seama de un lucru foarte important. Gheara aceea nu era crescuta din aripa Stelei, ci e crescuta invers in sufletul lui. El e cel care isi raneste in permanenta sufletul, dar se intreaba din ce oare a crescut acea gheara. Poate din sufletul lui intunecat si rau. Poate ca e un semn ca nu se va schimba niciodata, poate ca e un semn ca acea calatorie va esua, doar e in natura melcului sa esueze aproape tot ce face.
Cu asta s-a ales melcul din viata asta: o gheara crescuta in suflet, crescuta invers ca sa nu raneasca pe altii ci numai pe el atunci cand incearca sa imbratiseze pe cineva drag. Ii e clar acum ca nu va putea sa indure la nesfarsit si sa se lupte cu gheara. Acum stie ca nu se va putea apropia de nimeni mai mult decat ii va permite aceasta si stie ca nu ii va permite o foarte mare apropiere. Dar melcul spera ca atunci cand gheara va dormi se va putea bucura de caldura unor imbratisari ale celor pe care ii iubeste.
luni, 2 martie 2009
RITMUL VIETII SOLARE
Se incalzeste afara… Soarele e din ce in ce mai puternic. Incalzeste pamantul si toate ii zambesc si parca totul incepe sa se miste, sa prinda viata, sa capete ritm. La inceput mai lent, dar creste pe masura ce soarele isi intinde tot mai mult bratele si cuprinde sufletele cu caldura.
Pe melc il moleseste aceasta imbratisare, dar simte si el ritmul viu al pamantului si stie ca nu are voie sa se lase coplesit de melancolie. Stie ca trebuie sa iasa si el si sa intre in ritmul vietii, care de altfel nu e chiar asa de rau, dar melcul se obisnuieste greu. Se autoeduca si isi face planuri de calatorie. O vizita scurta in poiana melcilor, sau i-ar placea sa plece sa vada muntii. Important e sa plece, nu conteaza unde.
De cum a dat soarele, Steaua a trebuit sa plece in tara ei. Melcul s-a simtit abandonat, dar a zambit si nu a ripostat in nici un fel. Stie ca oricati ar fi in jurul lui, tot singur e pe lumea asta si tot va trebui sa porneasca in calatoria aceea mare. Dar pana va veni momentul potrivit melcul incearca sa isi faca viata de aici cat mai usoara si simpla.
S-a hotarat, va face o vizita in poiana melcilor. Vizitele acestea sunt ca un fel de obligatie placuta. Nu e chiar asa frumos acolo si asta pentruca acolo sunt amintiri intunecate de care melcul nu poate scapa, acolo melcul a pierdut tot ce avea mai scump pe lumea asta. Si-a revenit greu si nu pe deplin. Pe deplin nu isi va reveni niciodata. Melcul mai zambeste din cand in cand gandindu-se la cei care inca sunt acolo si ii imbrasiseaza in suflet, de la distanta. Poate ca si ei simt imbratisarea melcului si ii zambesc la randul lor.
Tot mai putin e legat melcul de lumea asta si lucrul asta e bun. Va pleca in curand in cautarea locului din care provine. Trebuie sa gaseasca iesirea din lumea asta si harta care sa il duca pe drumul cel bun. Sau poate trebuie doar sa isi aminteasca.
A gasit poiana melcilor scaldata in razele soarelui si acelasi ritm. Probabil e ritmul luminii si caldurii. Ritmul vietii lumii acesteia. Melcul le zambeste si intra in casa copilariei lui. Are un fior si isi doreste sa traiasca intens zilele acestea ca sa nu regrete mai tarziu. Melcul isi da seama ca aici aceasta e viata normala a melcilor, ritmul vietii solare se simte atat de puternic incat melcul se simte coplesit, dar stie ca el nu apartine aici, ii e clar. In general ii place soarele, dar sunt moment in care il uraste si nici macar el nu stie de ce. Doar nu i-a facut nimic rau. Poate ca singura problema e ca e prea multa lumina si ochii melcui sunt fragili si nu suporta lumina asa puternica. Poate din aceasta cauza stand in mijlocul poienii, melcul inchide ochii si simte mai intens decat oricand ritmul solar si il intelege, pricepe cum acest ritm influenteaza viata melcilor de aici din poiana, dar el nu se poate conforma. Poate ar trebui doar sa il simta si sa il urmeze fara sa il inteleaga, fara sa stea sa il asculte, asa cum fac ceilalti melci, care sunt fericiti. Dar nu asta e natura lui, el nu poate sa nu se opreasca si sa inspire adanc acest ritm, sa il inchida in el si sa mearga mai departe.
Cateva zile sta numai, nu prea mult, ca trebuie sa se intoarca acolo unde si-a facut un pic de loc in care sa se simta bine cu sine insusi, unde nu are nici o obligatie fata de nimeni si nimeni nu il poate constringe. Acolo unde poate sa fie cu el si sa nu trebuiasca sa fie altcineva.
Zambeste melcul, nici el nu stie de ce. Asa ii vine, nu se mai forteaza sa zambeasca. Poate ca nu-l prinde bine, dar nu-i mai pasa de nimic. Ii porneste din inima, deci nu se opreste numai de dragul esteticii. Nu, melcul nu face gesture estetice, ci face ce ii dicteaza inima. Sunt altii care le fac. Care le-au facut fata de melc, dar melcul si-a dat seama ca oricat de estetice ar fi, sunt prea dureroase daca nu pornesc din inima. De-aia isi urmeaza inima, chiar daca ceea ce vine de acolo revolta pe altii. El zambeste.
Se intoarce din poiana melcilor. Se intoarce la cochilia lui, pe care, de fapt, nu a lasat-o niciodata din spate, chiar daca uneori nu se vede ea e mereu acolo in sufletu lui. Povara de care nu s-ar putea lipsi niciodata fiindca e insusi sufletul lui.
Pe melc il moleseste aceasta imbratisare, dar simte si el ritmul viu al pamantului si stie ca nu are voie sa se lase coplesit de melancolie. Stie ca trebuie sa iasa si el si sa intre in ritmul vietii, care de altfel nu e chiar asa de rau, dar melcul se obisnuieste greu. Se autoeduca si isi face planuri de calatorie. O vizita scurta in poiana melcilor, sau i-ar placea sa plece sa vada muntii. Important e sa plece, nu conteaza unde.
De cum a dat soarele, Steaua a trebuit sa plece in tara ei. Melcul s-a simtit abandonat, dar a zambit si nu a ripostat in nici un fel. Stie ca oricati ar fi in jurul lui, tot singur e pe lumea asta si tot va trebui sa porneasca in calatoria aceea mare. Dar pana va veni momentul potrivit melcul incearca sa isi faca viata de aici cat mai usoara si simpla.
S-a hotarat, va face o vizita in poiana melcilor. Vizitele acestea sunt ca un fel de obligatie placuta. Nu e chiar asa frumos acolo si asta pentruca acolo sunt amintiri intunecate de care melcul nu poate scapa, acolo melcul a pierdut tot ce avea mai scump pe lumea asta. Si-a revenit greu si nu pe deplin. Pe deplin nu isi va reveni niciodata. Melcul mai zambeste din cand in cand gandindu-se la cei care inca sunt acolo si ii imbrasiseaza in suflet, de la distanta. Poate ca si ei simt imbratisarea melcului si ii zambesc la randul lor.
Tot mai putin e legat melcul de lumea asta si lucrul asta e bun. Va pleca in curand in cautarea locului din care provine. Trebuie sa gaseasca iesirea din lumea asta si harta care sa il duca pe drumul cel bun. Sau poate trebuie doar sa isi aminteasca.
A gasit poiana melcilor scaldata in razele soarelui si acelasi ritm. Probabil e ritmul luminii si caldurii. Ritmul vietii lumii acesteia. Melcul le zambeste si intra in casa copilariei lui. Are un fior si isi doreste sa traiasca intens zilele acestea ca sa nu regrete mai tarziu. Melcul isi da seama ca aici aceasta e viata normala a melcilor, ritmul vietii solare se simte atat de puternic incat melcul se simte coplesit, dar stie ca el nu apartine aici, ii e clar. In general ii place soarele, dar sunt moment in care il uraste si nici macar el nu stie de ce. Doar nu i-a facut nimic rau. Poate ca singura problema e ca e prea multa lumina si ochii melcui sunt fragili si nu suporta lumina asa puternica. Poate din aceasta cauza stand in mijlocul poienii, melcul inchide ochii si simte mai intens decat oricand ritmul solar si il intelege, pricepe cum acest ritm influenteaza viata melcilor de aici din poiana, dar el nu se poate conforma. Poate ar trebui doar sa il simta si sa il urmeze fara sa il inteleaga, fara sa stea sa il asculte, asa cum fac ceilalti melci, care sunt fericiti. Dar nu asta e natura lui, el nu poate sa nu se opreasca si sa inspire adanc acest ritm, sa il inchida in el si sa mearga mai departe.
Cateva zile sta numai, nu prea mult, ca trebuie sa se intoarca acolo unde si-a facut un pic de loc in care sa se simta bine cu sine insusi, unde nu are nici o obligatie fata de nimeni si nimeni nu il poate constringe. Acolo unde poate sa fie cu el si sa nu trebuiasca sa fie altcineva.
Zambeste melcul, nici el nu stie de ce. Asa ii vine, nu se mai forteaza sa zambeasca. Poate ca nu-l prinde bine, dar nu-i mai pasa de nimic. Ii porneste din inima, deci nu se opreste numai de dragul esteticii. Nu, melcul nu face gesture estetice, ci face ce ii dicteaza inima. Sunt altii care le fac. Care le-au facut fata de melc, dar melcul si-a dat seama ca oricat de estetice ar fi, sunt prea dureroase daca nu pornesc din inima. De-aia isi urmeaza inima, chiar daca ceea ce vine de acolo revolta pe altii. El zambeste.
Se intoarce din poiana melcilor. Se intoarce la cochilia lui, pe care, de fapt, nu a lasat-o niciodata din spate, chiar daca uneori nu se vede ea e mereu acolo in sufletu lui. Povara de care nu s-ar putea lipsi niciodata fiindca e insusi sufletul lui.
vineri, 7 noiembrie 2008
PRIMAVARA MELCULUI, DUREREA MELCULUI
Melcul s-a mai linistit. Totdeauna primavara ii va fi balsam pentru suflet. Marea lui bucurie e ca poate sa iasa la plimbare si sa admire florile, sa se rupa de tot de durerile realitatii. Isi permite pauza asta chiar daca stie ca va plati un pret mare. Florile acelea mici si albe merita pentru tot farmecul si gingasia lor. E amagirea cea mai placuta, e amagirea fericirii viitoare, care de fapt nu se va implini, e amagirea ca si el va fi frumos.
Il cuprinde duiosia pe saracul melc, cade pe ganduri si inrta in extaz. Primavara e de vina. Dar cu toata frumusetea din jur o adanca tristete incolteste in sufletul melcului pentru ca vede ca e scurta frumusetea primaverii. Chiar daca vor exista roade ale acestei treceri, melcul nu e incantat deloc. Daca aceste flori mici si albe, acesti ingerasi mici, ca un balsam, nu vor mai fi. Si mai e si Steaua.
Melcul a simtit in imratisarea acesteia ceva ce pana acum nu a mai fost, mai specific in mangaierea acelei aripe din sufletul Ei. Aripa aceea atat de gingasa altadata, acum i-a crescut o gheara. Acum sunt imbratisari in care melcul sufera, gheara aceea il raneste si il doare nespus, dar nu va renunta la imbratisare niciodata. Uneori gheara nu se simte, poate adoarme in momentele acelea si melcul simte din nou imbratisarea aceea calda si atingerea duioasa si catifelata a acelei aripi.
Dar de la o imbratisare la alta isi da seama ca gheara creste fiindca il raneste tot mai adanc. Steaua a vazut si ea gheara, poate ca si pe ea o doare, dar melcul a vazut ca Steaua se indeparteaza de el ca sa nu-l mai raneasca. Dar ceea ce Steaua nu stie e ca melcul ar indura si o mie de gheare numai sa fie in prezenta Stelei. Nu-l doare gheara cat distanta ce creste tot mai mult intre el si Stea. Probabil Steaua crede ca e mai bine asa, dar pentru melc nu e, cu toate acestea nu poate sa faca nimic impotriva vointei Stelei si daca ar putea nu ar vrea sa faca. Daca Steaua hotaraste sa plece pentru totdeauna, melcul n-o va opri, dar va fi distrus de durere, asta il va mutila; oricum e urat si asa va deveni si mai urat.
Dar faptul ca nu simte gheara la fiecare imbratisare, melcului ii da speranta ca in timp va disparea sau se va obisnui cu ea pana nu o va mai simti. Oricum melcul a invatat ca toate lucrurile frumoase isi au pretul lor si ca, daca vrea sa se bucure de lucrurile astea frumoase va avea de platit un pret. Durerea acestei gheare e pretul bucuriei imbratisarilor, adica insusi pretul fericirii melcului, iar melcul ar face orice pentru asta. Pentru o imbratisare a Stelei melcul ar fi dispus sa plateasca mult mai mult, poate din nesabuinta, iar daca acesta e pretul fericirii lui, melcul si-l asuma.
Dincolo de gheara e imbratisarea si melcul accepta asta. Totdeauna a fost asa si melcul s-a obisnuit. Acum altceva nu poate sa faca decat sa indure si sa astepte sa vada ce se va intampla.
Il cuprinde duiosia pe saracul melc, cade pe ganduri si inrta in extaz. Primavara e de vina. Dar cu toata frumusetea din jur o adanca tristete incolteste in sufletul melcului pentru ca vede ca e scurta frumusetea primaverii. Chiar daca vor exista roade ale acestei treceri, melcul nu e incantat deloc. Daca aceste flori mici si albe, acesti ingerasi mici, ca un balsam, nu vor mai fi. Si mai e si Steaua.
Melcul a simtit in imratisarea acesteia ceva ce pana acum nu a mai fost, mai specific in mangaierea acelei aripe din sufletul Ei. Aripa aceea atat de gingasa altadata, acum i-a crescut o gheara. Acum sunt imbratisari in care melcul sufera, gheara aceea il raneste si il doare nespus, dar nu va renunta la imbratisare niciodata. Uneori gheara nu se simte, poate adoarme in momentele acelea si melcul simte din nou imbratisarea aceea calda si atingerea duioasa si catifelata a acelei aripi.
Dar de la o imbratisare la alta isi da seama ca gheara creste fiindca il raneste tot mai adanc. Steaua a vazut si ea gheara, poate ca si pe ea o doare, dar melcul a vazut ca Steaua se indeparteaza de el ca sa nu-l mai raneasca. Dar ceea ce Steaua nu stie e ca melcul ar indura si o mie de gheare numai sa fie in prezenta Stelei. Nu-l doare gheara cat distanta ce creste tot mai mult intre el si Stea. Probabil Steaua crede ca e mai bine asa, dar pentru melc nu e, cu toate acestea nu poate sa faca nimic impotriva vointei Stelei si daca ar putea nu ar vrea sa faca. Daca Steaua hotaraste sa plece pentru totdeauna, melcul n-o va opri, dar va fi distrus de durere, asta il va mutila; oricum e urat si asa va deveni si mai urat.
Dar faptul ca nu simte gheara la fiecare imbratisare, melcului ii da speranta ca in timp va disparea sau se va obisnui cu ea pana nu o va mai simti. Oricum melcul a invatat ca toate lucrurile frumoase isi au pretul lor si ca, daca vrea sa se bucure de lucrurile astea frumoase va avea de platit un pret. Durerea acestei gheare e pretul bucuriei imbratisarilor, adica insusi pretul fericirii melcului, iar melcul ar face orice pentru asta. Pentru o imbratisare a Stelei melcul ar fi dispus sa plateasca mult mai mult, poate din nesabuinta, iar daca acesta e pretul fericirii lui, melcul si-l asuma.
Dincolo de gheara e imbratisarea si melcul accepta asta. Totdeauna a fost asa si melcul s-a obisnuit. Acum altceva nu poate sa faca decat sa indure si sa astepte sa vada ce se va intampla.
joi, 23 octombrie 2008
VISUL PRIMEI NOPTI DE PRIMAVARA
S-a trezit melcul intr-o dimineata cu ochii scaldati in lacrimi si un miros proaspat, plin de viata ii gadila narile. Nu era trist, nu, chiar deloc ci lacrimile lui erau lacrimi de bucurie pentru ca in sfarsit a venit primavara si sufletul melcului salta de bucurie. A iesit din cochilie si a ramas incremenit in fata minunilor pe care le vedea. MELCUL ADORA PRIMAVARA!!! El sta incremenit ca sa nu deranjeze sau sa murdareasca nici macar un milimetru din acest paradis. Nu se misca, dar sufletul lui nu are astampar, alearga de colo colo, de la un pom la altul, zboara impreuna cu fluturii si cu pasarile, zboara spre soare, spre lumina, spre caldura.
Ziua asta si-o rezerva pentru sine. E prima zi de primavara, e Ziua Melcului, e Primavara Melcului. Acum vede toata frumusetea pe care si-o doreste, o inchide in suflet si spera sa i se imprime in intreaga fiinta aceasta frumusete, ca sa nu mai fie asa urat. Acum nu e trist, sentimentul pe care il incearca este duiosia. Melcul vrea ca in ziua asta sa se bucure, vrea sa nu-l deranjeze nimeni. Sta la gura cochiliei si admira peisajul, e inca racoare, dar parfumul de primavara ii linisteste si incalzeste sufletul, mana cereasca. Toata dimineata si-o petrece astfel, cu sufletul suspendat in contemplare.
Azi si-a luat liber de la orice altceva, de la viata sociala, azi nu mai exista nimic in afara de el si primavara. Pana si soarele e bun primavara, nici prea cald, nici prea rece. Melcul simte fiorul unei amintiri si nu mai poate sta, trebuie sa iasa, sa se plimbe, prima plimbare din primavara asta. Nu are un scop anume, se lasa in voia picioarelor, sa-l duca ele unde vor, isi amintesc ele mai bine drumul, el doar soarbe acest parfum proaspat si-si limpezeste ochii cu toate aceste minunatii. Merge, nu stie unde, nu-i pasa unde, viseaza cu ochii larg deschisi, vise frumoase, si merge. Parca il cuprinde somnolenta, inchide ochii si isi deschide aripile sufletului pentru zbor.
Cat a stat asa? N-ar putea sa spuna, s-a trezit din reverie in momentul in care picioarele i s-au oprit din mers. A deschis ochii si a recunoscut cu fiecare particica din trup si din suflet locul acesta demult uitat intr-un vis. Da, a mai fost aici intr-un vis frumos pe care acum il vedea derulandu-se aievea in fata ochilor. Era o livada cu meri in floare, tot intr-o zi de primavara, iar alaturi de el era Steaua aceea minuata, se jucau, se jucau, se imbratisau, erau fericiti, iar la orice adiere a vantului petalele florilor se scuturau si parca ningea cu petalele bucuriei. Melcul era imbatat de atata frumusete si bucurie. Si acum se vedea dansand prin ploaia de petale mici si albe, pure ce ascund toata tristetea si bucuria din sufletul melcului.
Melcul, uitucul, nu mai stie daca a fost un vis sau a fost aievea, dar isi doreste sa impartaseasca aceasta bucurie cu aceasta Stea. S-au intalnit in acel vis, au dansat impreuna, au ras impreuna, melcul zambeste acestui vis, il inchide in suflet si se intoarce sa caute Steaua, sa priveasca Primavara impreuna. A pierdut atata timp in contemplare incat seara l-a prins pe drum. Dar asta nu l-a oprit sa mearga sa bata la usa Stelei.
Primavara, fiecare noapte este magica, florile si stelele sunt printesele noptii, iar melcul iubeste Stelele si Florile. Iar el cu Steaua de Argint au iesit in livada cu meri sa contemple florile si stelele primaverii. Zambesc si se imbratiseaza, iar Steaua il mangaie cu acea aripa din suflet. Toata acea noapte e a lor, prima noapte de primavara e noaptea lor, o petrec in livada, intinsi pe iarba, privind cerul si pomii, privindu-se unul pe altul, adormind imbratisati, visand impreuna acelasi vis de primavara.
Ziua asta si-o rezerva pentru sine. E prima zi de primavara, e Ziua Melcului, e Primavara Melcului. Acum vede toata frumusetea pe care si-o doreste, o inchide in suflet si spera sa i se imprime in intreaga fiinta aceasta frumusete, ca sa nu mai fie asa urat. Acum nu e trist, sentimentul pe care il incearca este duiosia. Melcul vrea ca in ziua asta sa se bucure, vrea sa nu-l deranjeze nimeni. Sta la gura cochiliei si admira peisajul, e inca racoare, dar parfumul de primavara ii linisteste si incalzeste sufletul, mana cereasca. Toata dimineata si-o petrece astfel, cu sufletul suspendat in contemplare.
Azi si-a luat liber de la orice altceva, de la viata sociala, azi nu mai exista nimic in afara de el si primavara. Pana si soarele e bun primavara, nici prea cald, nici prea rece. Melcul simte fiorul unei amintiri si nu mai poate sta, trebuie sa iasa, sa se plimbe, prima plimbare din primavara asta. Nu are un scop anume, se lasa in voia picioarelor, sa-l duca ele unde vor, isi amintesc ele mai bine drumul, el doar soarbe acest parfum proaspat si-si limpezeste ochii cu toate aceste minunatii. Merge, nu stie unde, nu-i pasa unde, viseaza cu ochii larg deschisi, vise frumoase, si merge. Parca il cuprinde somnolenta, inchide ochii si isi deschide aripile sufletului pentru zbor.
Cat a stat asa? N-ar putea sa spuna, s-a trezit din reverie in momentul in care picioarele i s-au oprit din mers. A deschis ochii si a recunoscut cu fiecare particica din trup si din suflet locul acesta demult uitat intr-un vis. Da, a mai fost aici intr-un vis frumos pe care acum il vedea derulandu-se aievea in fata ochilor. Era o livada cu meri in floare, tot intr-o zi de primavara, iar alaturi de el era Steaua aceea minuata, se jucau, se jucau, se imbratisau, erau fericiti, iar la orice adiere a vantului petalele florilor se scuturau si parca ningea cu petalele bucuriei. Melcul era imbatat de atata frumusete si bucurie. Si acum se vedea dansand prin ploaia de petale mici si albe, pure ce ascund toata tristetea si bucuria din sufletul melcului.
Melcul, uitucul, nu mai stie daca a fost un vis sau a fost aievea, dar isi doreste sa impartaseasca aceasta bucurie cu aceasta Stea. S-au intalnit in acel vis, au dansat impreuna, au ras impreuna, melcul zambeste acestui vis, il inchide in suflet si se intoarce sa caute Steaua, sa priveasca Primavara impreuna. A pierdut atata timp in contemplare incat seara l-a prins pe drum. Dar asta nu l-a oprit sa mearga sa bata la usa Stelei.
Primavara, fiecare noapte este magica, florile si stelele sunt printesele noptii, iar melcul iubeste Stelele si Florile. Iar el cu Steaua de Argint au iesit in livada cu meri sa contemple florile si stelele primaverii. Zambesc si se imbratiseaza, iar Steaua il mangaie cu acea aripa din suflet. Toata acea noapte e a lor, prima noapte de primavara e noaptea lor, o petrec in livada, intinsi pe iarba, privind cerul si pomii, privindu-se unul pe altul, adormind imbratisati, visand impreuna acelasi vis de primavara.
miercuri, 22 octombrie 2008
UN MOMENT DE REPAOS LA IN CEPUT DE PRIMAVARA
Inca nu e gata iarna, dar se simte un usor parfum de primavera, ca o iluzie. Poate acest parfum e doar in imaginatia melcului, poate e doar ceea ce simte el si iese inafara. El, melcul, e cetrul unui mic univers in jurul caruia graviteaza corpuri ceresti nevazute din lipsa de lumina. I-au adormit adormit si soarele si luna si stelele care luminau. Dar sunt acolo si melcul le simte, le simte sufletele, al Stelei de Aur, al Florii, al Fluturelui, al Stelei de Argint. Uneori simte mangaierea acelei aripi din sufletul micutei Stele de Argit.
Melcul nu mai credea ca poate sa aiba, sa intre in relatie cu alte creature. Si iata ca incapatanarea Stelei de a nu renunta la melc, indarjirea si rabdarea ei, intelepciunea ei, toate astea l-au facut pe melc sa tresara, i-au trezit o parte din sufletul lui amortit. Acum melcul e coplesit, atata bunatate intr-un singur suflet, iar melcul se teme ca intr-o zi aceasta pur si simplu nu va mai fii. Oare chiar e real ceea ce I se intampla, sau s-a ratacit intr-un vis frumos de sfarsit de iarna? Acum se teme melcul sa se trezeasca din visul acesta de basm. A invatat, saracul, dupa atata truda ce inseamna prietenia adevarata si se teme ca e doar un vis frumos. Si totusi a iesit din singuratate. Nu de tot, si acum se inchide uneori la gura cochiliei si-si rumega durerile si gandurile, dar acum e cine s ail scoata de acolo si sa ii readuca zambetul pe buze. Inca nu stie bine sa zambeasca si arata ca o caricature de melc, dar incet incet invata, se lasa invatat.
Cum a ajuns melcul aici? Isi da si el seama ca nu e meritul lui nici macar un pic, e doar Steaua, doar meritul ei. Melcul a stat incremenit de spaima, cu ochii lungiti si larg deschisi de curiozitate. El doar a stat, iar Steaua, incet incet s-a apropiat, atat de incet incat melcul nu a reusit sa is idea seama ce se intampla, doar s-a trezit cu Steaua in suflet, iar acum nu stie cum ar putea s-o scoata de acolo, dar nici nu vrea. Ii zambeste cand ii vine in gand, ii zambeste cand o intalneste in vis, ii zambeste cand aceasta e aievea in fata lui. A invatat sa zambeasca, sa se bucure, sa alinte, sa imbratiseze si sa primeasca zambete si imbratisari.
O mica speranta incepe sa incolteasca in sufletul melcului si el nu isi da seama ca ii creste odata cu zambetul. Cnd nu ii e aproape, o simte mereu in suflet si o imbratiseaza acolo in…. cu sufletul, dar melcul nu isi da seama ca daca speranta aceasta e inutila si ca dupa ce se va trezi din aceasta iluzie frumoasa, sufletul lui va ramane asa de mutilate incat nu se va mai putea recunoaste niciodata.
Pentru moment melcului cu sufletul suspendat i-a fost starnita puternic curiozitatea, macar de si-ar gasi asa linistea.
Melcul nu mai credea ca poate sa aiba, sa intre in relatie cu alte creature. Si iata ca incapatanarea Stelei de a nu renunta la melc, indarjirea si rabdarea ei, intelepciunea ei, toate astea l-au facut pe melc sa tresara, i-au trezit o parte din sufletul lui amortit. Acum melcul e coplesit, atata bunatate intr-un singur suflet, iar melcul se teme ca intr-o zi aceasta pur si simplu nu va mai fii. Oare chiar e real ceea ce I se intampla, sau s-a ratacit intr-un vis frumos de sfarsit de iarna? Acum se teme melcul sa se trezeasca din visul acesta de basm. A invatat, saracul, dupa atata truda ce inseamna prietenia adevarata si se teme ca e doar un vis frumos. Si totusi a iesit din singuratate. Nu de tot, si acum se inchide uneori la gura cochiliei si-si rumega durerile si gandurile, dar acum e cine s ail scoata de acolo si sa ii readuca zambetul pe buze. Inca nu stie bine sa zambeasca si arata ca o caricature de melc, dar incet incet invata, se lasa invatat.
Cum a ajuns melcul aici? Isi da si el seama ca nu e meritul lui nici macar un pic, e doar Steaua, doar meritul ei. Melcul a stat incremenit de spaima, cu ochii lungiti si larg deschisi de curiozitate. El doar a stat, iar Steaua, incet incet s-a apropiat, atat de incet incat melcul nu a reusit sa is idea seama ce se intampla, doar s-a trezit cu Steaua in suflet, iar acum nu stie cum ar putea s-o scoata de acolo, dar nici nu vrea. Ii zambeste cand ii vine in gand, ii zambeste cand o intalneste in vis, ii zambeste cand aceasta e aievea in fata lui. A invatat sa zambeasca, sa se bucure, sa alinte, sa imbratiseze si sa primeasca zambete si imbratisari.
O mica speranta incepe sa incolteasca in sufletul melcului si el nu isi da seama ca ii creste odata cu zambetul. Cnd nu ii e aproape, o simte mereu in suflet si o imbratiseaza acolo in…. cu sufletul, dar melcul nu isi da seama ca daca speranta aceasta e inutila si ca dupa ce se va trezi din aceasta iluzie frumoasa, sufletul lui va ramane asa de mutilate incat nu se va mai putea recunoaste niciodata.
Pentru moment melcului cu sufletul suspendat i-a fost starnita puternic curiozitatea, macar de si-ar gasi asa linistea.
NINSOAREA
“Ninge cantr-un basm, intr-un vechi oras
Ninge-n toata lumea si timpul s-a oprit”
Sunt versurile unui colind ce rasuna acum in mintea micului melc. Si-a amintit de el in dimineata asta pentru ca atunci cand a deschis ochii a vazut minunea, ingerasi albi cadeau din cer. Nu a mia vazut ninsoare pana acum. Auzise despre asta de la copiii cu coindul, dar pana acum n-a mai vazut. Ingerasi pufosi, dar reci se asterneau pe ochii mirati ai melcului si fara voia lui doi stropi mari, sarati s-au rostogolit, cazand pe covorasul acela moale, dar rece. Si totodata o teama i-a patruns in suflet, ca o ghiara si I l-a sfasiat, o neliniste si o tristete, o emotie ca dinaintea mortii. Ii prevestesc oare acesti ingerasi sfarsitul? Parca da.
I se pare frumusetea suprema! A mai trait ceva asemanator intr-o primavera. S-a pierdut atunci intr-o livada cu meri. Era soare, era frumos si pomii erau in floare. Privea uimit, cand de-odata vantul a inceput sa adie, iar petalele florilor se scuturau peste tot. Si acum, ca atunci, se scuturau din ceruri ingersi, dar niciunul nu cadea pentru el. Niciunul nu vine sa il imbratiseze si sa il aline. Ii aminteste de ceva, parca de un vis in care aparea ceva de argint, dar nu mai stie sigur ce era. Melcul e uituc, nu are memorie prea buna, dar sufletul lui nu uita niciun detaliu. Isi aminteste senzatiile pe care le-a mai avut, dar nu mai stie cu cine, isi amnteste ca a mai fost aici, dar numai cu sufletul, mintea lui a lasat orice amintire in urma.
In momente ca acestea melcul isi doreste sa nu mai fie singur, sa-si imparta viata cu cineva, dar cine si-ar imparti viata cu el? In astfel de moment isi doreste sa aiba si el un loc al lui de unde sa nu il alunge nimeni si unde sa se poata retrage, dar nu are decat cochilia lui cea mica si inghiesuita si grea, cumplit de grea.
S-au oprit si ingerasii, nu mai cad si dispar pe rand in pamant, in asphalt. Oare unde se duc? Undeva dincolo de pa,amt, sub pamant. Melcul ar vrea sa-I urmeze, dar nu il primeste nici pamantul. Trebuie sa mearga mai departe, vor veni alti ingeri poate. A iesit putin soarele, dar nu mai vrea sa incalzeasca, doar sa lumineze. Melcului ii e frig, dar s-a pornit intr-o mica plimbare, poate va gasi ceea ce cauta, poate-si va aminti ce cauta.
Ninge-n toata lumea si timpul s-a oprit”
Sunt versurile unui colind ce rasuna acum in mintea micului melc. Si-a amintit de el in dimineata asta pentru ca atunci cand a deschis ochii a vazut minunea, ingerasi albi cadeau din cer. Nu a mia vazut ninsoare pana acum. Auzise despre asta de la copiii cu coindul, dar pana acum n-a mai vazut. Ingerasi pufosi, dar reci se asterneau pe ochii mirati ai melcului si fara voia lui doi stropi mari, sarati s-au rostogolit, cazand pe covorasul acela moale, dar rece. Si totodata o teama i-a patruns in suflet, ca o ghiara si I l-a sfasiat, o neliniste si o tristete, o emotie ca dinaintea mortii. Ii prevestesc oare acesti ingerasi sfarsitul? Parca da.
I se pare frumusetea suprema! A mai trait ceva asemanator intr-o primavera. S-a pierdut atunci intr-o livada cu meri. Era soare, era frumos si pomii erau in floare. Privea uimit, cand de-odata vantul a inceput sa adie, iar petalele florilor se scuturau peste tot. Si acum, ca atunci, se scuturau din ceruri ingersi, dar niciunul nu cadea pentru el. Niciunul nu vine sa il imbratiseze si sa il aline. Ii aminteste de ceva, parca de un vis in care aparea ceva de argint, dar nu mai stie sigur ce era. Melcul e uituc, nu are memorie prea buna, dar sufletul lui nu uita niciun detaliu. Isi aminteste senzatiile pe care le-a mai avut, dar nu mai stie cu cine, isi amnteste ca a mai fost aici, dar numai cu sufletul, mintea lui a lasat orice amintire in urma.
In momente ca acestea melcul isi doreste sa nu mai fie singur, sa-si imparta viata cu cineva, dar cine si-ar imparti viata cu el? In astfel de moment isi doreste sa aiba si el un loc al lui de unde sa nu il alunge nimeni si unde sa se poata retrage, dar nu are decat cochilia lui cea mica si inghiesuita si grea, cumplit de grea.
S-au oprit si ingerasii, nu mai cad si dispar pe rand in pamant, in asphalt. Oare unde se duc? Undeva dincolo de pa,amt, sub pamant. Melcul ar vrea sa-I urmeze, dar nu il primeste nici pamantul. Trebuie sa mearga mai departe, vor veni alti ingeri poate. A iesit putin soarele, dar nu mai vrea sa incalzeasca, doar sa lumineze. Melcului ii e frig, dar s-a pornit intr-o mica plimbare, poate va gasi ceea ce cauta, poate-si va aminti ce cauta.
vineri, 8 august 2008
GANDURI LA INTOARCEREA ACASA
A trecut noaptea de anul nou si melcul trebuie sa se intoarca acasa. Tot cu trenul. Ii imbratiseaza pe toti, le face cu mana, le zambeste si cu durere trenul porneste. Melcul isi sprijina capul de geam si priveste pierdut peisajul. Se inchide iar in sine, isi lasa doar ochii afara sa priveasca. E plin de zapada in privirea melcului si mici ingerasi albi joaca pe dinaintea ochilor lui. Melcul ii priveste uimit si incepe sa se joace cu ei in suflet.
Dar melcul e putin absent de la realitate asa ca peisajul incepe sa dispara treptat din fata ochilor lui. Vede poiana melcilor ca atunci cand abia era iesit din cochilie. Atatia melci fascinanti si mari, iar el se uita ca la niste titani. Erau cativa mai special, pe care sufletul melcului i-a indragit in mod deosebit, dar pe toti i-a pierdut. Isi aminteste de un melc foarte intelept cu care ii placea sa isi petreaca timpul pentru ca mereu ii canta, parca si acum il vede in plibarile pe care le faceau printre flori. I-a spus acesta ca fiecare melc e destinat sa devina ceva, altceva, sa-si depaseasca conditia, asta e una din legile lot nescrise, dar pe care multi melci au uitat-o. Dar melcul o simte pe propria piele, nu se simte bine cu el, stie ca va trebui sa devina altceva. I-a mai spus melcul acesta intelept ca in interior trebuie sa gaseasca ceea ce trebuie sa devina, si nu in afara. Dar multi melci nu mai cauta, e parca un blestem acesta, si-au uitat menirea. Ii era asa de apropiat de suflet acest melc, mereu stia ce sa ii zica, dar nu intelegea pe vremea aia. Acum intelege si ar avea multe intrebari sa ii puna, dar nu-l mai gaseste.
Melcul acesta i-a spus intr-o zi ca el se pregateste pentu marea calatorie interioara. Melcul n-a inteles ce inseamna aceasta calatorie interioara. Numai ce daduse vremea buna si melcii erau veseli. S-a dus melcul acesta pe malul unui lac, si-a luat ramas bun atunci de la toti si apoi s-a retras in cochilia lui si n-a mai iesit. Vara a trecut si a venit toamna. Melcul mergea in fiecare zi sa vada cochilia aceea, o asculta si parca din interiorul ei se auzea un zgomot nedeslusit. Iarna se apropia si melcul inca nu iesise din cochilia lui. Dar nu-l puteau muta de-acolo. Asa ca fiecare s-a retras in casuta lui calduta si asteptau primavara ca sa vada daca va iesi acest melc din cochilie, caci toti erau curiosi ce va descoperi acolo. Dar cand a dat iarasi primavara si toate au inceput sa se dezmorteasca, s-au dus la locul in care l-au lasat la inceputul iernii, dar nu l-au mai gasit, doar niste faramite de cochilie, iar in locul in care a stat el, prin zapada a rasarit o floare frumoasa, alba, ca un clopotel ce canta atat de frumos. Un inger de floare care parca pazea colonia melcilor. Melcul a ramas multa vreme langa acea floare si ii zambea, dar sufletul ii era asa trist, gata sa se rupa de durere. Dar a indragit acea floare foarte mult, probabil era ultima care-l vazuse pe melcul intelept.
De atunci melcul a inceput sa nu se mai simta foarte bine in locul acela, simtea ca nu mai apartine acelui loc si incepea sa se gandeasca serios la plecare. Dar s-a intamplat ceva ce a amanat foarte mult plecarea melcului. Intr-o noapte statea si privea cerul, melcul intelept il invatase cate ceva despre stele. Si atunci a vazut o lumina care a taiat ca un fulger cerul si ceva s-a prabusit undeva aproapte de colonia melcilor. Melcul, curios dintotdeauna, s-a pornit intr-acolo sa vada ce a cazut din cer, poate era un inger. Melcul intelept i-a spus ca mai sunt ingeri care cad, iar melcul isi dorea foarte mult sa intalneasca un inger. Dar in loc de inger a gasit o Stea de aur. Din prima privire sufletele lor s-au unit si melcul nu putea intelege cum acea Stea asa luminoasa si atat de frumoasa putea sa-l iubeasca pe el, un biet melc ce abia isi taraste cochilia. S-a speriat melcul de toate acele sentimente puternice pe care le simtea din partea Stelei de aur, si mai ales s-a speriat de sentimentele care se nasteau in sufletul lui. La un moment dat, Steaua a trebuit s plece, dar nu vroia in ruptul capului sa renunte la melc. Era in preajma sarbatorilor de iarna, mai precis de anul nou cand Steaua a venit de departe sa il vada, in loc sa mearga la ceilalti ai lui. A venit sa il vada pe el, iar el i-a spus in cel mai urat mod cu putinta ca nu mai vrea sa vada niciodata Steaua, si ca vrea ca aceasta sa plece si sa nu se mai intoarca. Nu e ceea ce dorea de fapt melcul, dar s-a speriat atat de tare incat in loc sa isi infrunte temerile a preferat sa alunge Steaua. Si steaua a plecat si nu s-a mai intors niciodata, iar asta a ramas o mare rana in sufletul melcului. Si iar gandurile de duca i-au venit in minte.
Dar intr-o toamna s-a ratacit prin padure o Zanuta Rozalie. Si neavand unde sa stea peste iarna, a fost bineprimita in casa melcului. Au ingrijit-o acolo ca si cum ar fi fost a lor si ea s-a lipit in special de melc. Au devenit nedespartiti si au ramas impreuna mai multe primaveri, dar in cele din urma familia Zanutei a revenit in padure, s-au regasit in poienita melcilor si ea a trebuit sa mearga cu ai ei. S-au mai intalnit de atunci, dar nu foarte des, iar melcul a suferit mult dupa plecarea ei, credea ca va ramane acolo pentru totdeauna. Era a treia persoana pe care o pierdea si o alta rana care nu se putea vindeca.
In aceste momente, cand suferea mai tare s-a oprit in poienita o piatra pretioasa, era verde si sclipea atat de frumos in soare, dar melcul n-a mai fost curios. Dar aceasta piatra pretioasa era ea foarte curioasa, dar toti se fereau de ea, ziceau ca e foarte rautacioasa. Si piatra aceasta pretioasa s-a apropiat de melc si cata vreme s-au insotit, toata lumea a vazut o schimbare in bine in aceasta piatra pretioasa. Dar melcul a inceput sa faca mici drumetii, a inceput sa lipseasca tot mai mult, dar mereu se intorcea fiindca s-a atasat in timp de acea piatra pretioasa, si in timp melcul si-a deschis sufletul si a daruit mult din el. Dar melcul pleca tot mai mult si mai des, si in lipsa lui piatra pretioasa si-a gasit prieteni prin padure, creaturi pe care nu le agrea nimeni si a inceput sa se poarte ca si ele. Degeaba ii zicea melcul ca isi va pierde stralucirea, ea continua cu rautatile ei. Si daca inaite nu era privita cu ochi buni, acum era dispretuita de toti si in cele din urma melcul a abandonat-o. Atunci si-a dat seama si piatra ca a gresit, dar melcul nu a mai vrut sa se intoarca, credea ca in felul acesta o va face sa se schimbe in ceea ce cunostea el, in ceea ce iubea el, dar refuzul melcului a starnit si mai tare piatra. In scurt timp aceasta a inceput sa isi piarda stralucirea, i-a spus cuvinte grele melcului, a ajuns o piatra ordinara si a plecat. Melcul a esutat si se simte vinovat pentru ceea ce a ajuns piatra. Se simte foarte vinovat si nu se poate ierta.
A plecat si melcul, a plecat de tot, prea multe amintiri dureroase avea acolo si nu le mai putea suporta asa ca a preferat sa fuga de ele. Si-a inceput o alta viata in alta parte, in alta poiana si aici nu prea cunoate pe nimeni, dar are o viata mai linistita. Se simte cat de cat bine aici ca, surprinzator si pentru el, dar si-a facut cativa prieteni, dar inca se teme sa se deschida. Este o singura Floare care il cunoaste bine, caci si ea tot din poienita vine, si acolo erau prieteni buni. Aici a intalnit melcul Steaua de argint si aici melcul incearca sa se refaca si sa poata porni in calatoria spre interior.
Dureros acest drum de intoarcere acasa, si lung, caci iar si-a amintit greselile din trecut, iar s-a lasat in voia gandurilor. Si mult va dura pana melcul isi va reveni din aceste amintiri. Il chinuie atat de mult incat nu poate sa doarma. Din nou in viata aceasta noua in care vrea sa scape de trecut si nu poate. Trenul s-a oprit in statia melcului.
Dar melcul e putin absent de la realitate asa ca peisajul incepe sa dispara treptat din fata ochilor lui. Vede poiana melcilor ca atunci cand abia era iesit din cochilie. Atatia melci fascinanti si mari, iar el se uita ca la niste titani. Erau cativa mai special, pe care sufletul melcului i-a indragit in mod deosebit, dar pe toti i-a pierdut. Isi aminteste de un melc foarte intelept cu care ii placea sa isi petreaca timpul pentru ca mereu ii canta, parca si acum il vede in plibarile pe care le faceau printre flori. I-a spus acesta ca fiecare melc e destinat sa devina ceva, altceva, sa-si depaseasca conditia, asta e una din legile lot nescrise, dar pe care multi melci au uitat-o. Dar melcul o simte pe propria piele, nu se simte bine cu el, stie ca va trebui sa devina altceva. I-a mai spus melcul acesta intelept ca in interior trebuie sa gaseasca ceea ce trebuie sa devina, si nu in afara. Dar multi melci nu mai cauta, e parca un blestem acesta, si-au uitat menirea. Ii era asa de apropiat de suflet acest melc, mereu stia ce sa ii zica, dar nu intelegea pe vremea aia. Acum intelege si ar avea multe intrebari sa ii puna, dar nu-l mai gaseste.
Melcul acesta i-a spus intr-o zi ca el se pregateste pentu marea calatorie interioara. Melcul n-a inteles ce inseamna aceasta calatorie interioara. Numai ce daduse vremea buna si melcii erau veseli. S-a dus melcul acesta pe malul unui lac, si-a luat ramas bun atunci de la toti si apoi s-a retras in cochilia lui si n-a mai iesit. Vara a trecut si a venit toamna. Melcul mergea in fiecare zi sa vada cochilia aceea, o asculta si parca din interiorul ei se auzea un zgomot nedeslusit. Iarna se apropia si melcul inca nu iesise din cochilia lui. Dar nu-l puteau muta de-acolo. Asa ca fiecare s-a retras in casuta lui calduta si asteptau primavara ca sa vada daca va iesi acest melc din cochilie, caci toti erau curiosi ce va descoperi acolo. Dar cand a dat iarasi primavara si toate au inceput sa se dezmorteasca, s-au dus la locul in care l-au lasat la inceputul iernii, dar nu l-au mai gasit, doar niste faramite de cochilie, iar in locul in care a stat el, prin zapada a rasarit o floare frumoasa, alba, ca un clopotel ce canta atat de frumos. Un inger de floare care parca pazea colonia melcilor. Melcul a ramas multa vreme langa acea floare si ii zambea, dar sufletul ii era asa trist, gata sa se rupa de durere. Dar a indragit acea floare foarte mult, probabil era ultima care-l vazuse pe melcul intelept.
De atunci melcul a inceput sa nu se mai simta foarte bine in locul acela, simtea ca nu mai apartine acelui loc si incepea sa se gandeasca serios la plecare. Dar s-a intamplat ceva ce a amanat foarte mult plecarea melcului. Intr-o noapte statea si privea cerul, melcul intelept il invatase cate ceva despre stele. Si atunci a vazut o lumina care a taiat ca un fulger cerul si ceva s-a prabusit undeva aproapte de colonia melcilor. Melcul, curios dintotdeauna, s-a pornit intr-acolo sa vada ce a cazut din cer, poate era un inger. Melcul intelept i-a spus ca mai sunt ingeri care cad, iar melcul isi dorea foarte mult sa intalneasca un inger. Dar in loc de inger a gasit o Stea de aur. Din prima privire sufletele lor s-au unit si melcul nu putea intelege cum acea Stea asa luminoasa si atat de frumoasa putea sa-l iubeasca pe el, un biet melc ce abia isi taraste cochilia. S-a speriat melcul de toate acele sentimente puternice pe care le simtea din partea Stelei de aur, si mai ales s-a speriat de sentimentele care se nasteau in sufletul lui. La un moment dat, Steaua a trebuit s plece, dar nu vroia in ruptul capului sa renunte la melc. Era in preajma sarbatorilor de iarna, mai precis de anul nou cand Steaua a venit de departe sa il vada, in loc sa mearga la ceilalti ai lui. A venit sa il vada pe el, iar el i-a spus in cel mai urat mod cu putinta ca nu mai vrea sa vada niciodata Steaua, si ca vrea ca aceasta sa plece si sa nu se mai intoarca. Nu e ceea ce dorea de fapt melcul, dar s-a speriat atat de tare incat in loc sa isi infrunte temerile a preferat sa alunge Steaua. Si steaua a plecat si nu s-a mai intors niciodata, iar asta a ramas o mare rana in sufletul melcului. Si iar gandurile de duca i-au venit in minte.
Dar intr-o toamna s-a ratacit prin padure o Zanuta Rozalie. Si neavand unde sa stea peste iarna, a fost bineprimita in casa melcului. Au ingrijit-o acolo ca si cum ar fi fost a lor si ea s-a lipit in special de melc. Au devenit nedespartiti si au ramas impreuna mai multe primaveri, dar in cele din urma familia Zanutei a revenit in padure, s-au regasit in poienita melcilor si ea a trebuit sa mearga cu ai ei. S-au mai intalnit de atunci, dar nu foarte des, iar melcul a suferit mult dupa plecarea ei, credea ca va ramane acolo pentru totdeauna. Era a treia persoana pe care o pierdea si o alta rana care nu se putea vindeca.
In aceste momente, cand suferea mai tare s-a oprit in poienita o piatra pretioasa, era verde si sclipea atat de frumos in soare, dar melcul n-a mai fost curios. Dar aceasta piatra pretioasa era ea foarte curioasa, dar toti se fereau de ea, ziceau ca e foarte rautacioasa. Si piatra aceasta pretioasa s-a apropiat de melc si cata vreme s-au insotit, toata lumea a vazut o schimbare in bine in aceasta piatra pretioasa. Dar melcul a inceput sa faca mici drumetii, a inceput sa lipseasca tot mai mult, dar mereu se intorcea fiindca s-a atasat in timp de acea piatra pretioasa, si in timp melcul si-a deschis sufletul si a daruit mult din el. Dar melcul pleca tot mai mult si mai des, si in lipsa lui piatra pretioasa si-a gasit prieteni prin padure, creaturi pe care nu le agrea nimeni si a inceput sa se poarte ca si ele. Degeaba ii zicea melcul ca isi va pierde stralucirea, ea continua cu rautatile ei. Si daca inaite nu era privita cu ochi buni, acum era dispretuita de toti si in cele din urma melcul a abandonat-o. Atunci si-a dat seama si piatra ca a gresit, dar melcul nu a mai vrut sa se intoarca, credea ca in felul acesta o va face sa se schimbe in ceea ce cunostea el, in ceea ce iubea el, dar refuzul melcului a starnit si mai tare piatra. In scurt timp aceasta a inceput sa isi piarda stralucirea, i-a spus cuvinte grele melcului, a ajuns o piatra ordinara si a plecat. Melcul a esutat si se simte vinovat pentru ceea ce a ajuns piatra. Se simte foarte vinovat si nu se poate ierta.
A plecat si melcul, a plecat de tot, prea multe amintiri dureroase avea acolo si nu le mai putea suporta asa ca a preferat sa fuga de ele. Si-a inceput o alta viata in alta parte, in alta poiana si aici nu prea cunoate pe nimeni, dar are o viata mai linistita. Se simte cat de cat bine aici ca, surprinzator si pentru el, dar si-a facut cativa prieteni, dar inca se teme sa se deschida. Este o singura Floare care il cunoaste bine, caci si ea tot din poienita vine, si acolo erau prieteni buni. Aici a intalnit melcul Steaua de argint si aici melcul incearca sa se refaca si sa poata porni in calatoria spre interior.
Dureros acest drum de intoarcere acasa, si lung, caci iar si-a amintit greselile din trecut, iar s-a lasat in voia gandurilor. Si mult va dura pana melcul isi va reveni din aceste amintiri. Il chinuie atat de mult incat nu poate sa doarma. Din nou in viata aceasta noua in care vrea sa scape de trecut si nu poate. Trenul s-a oprit in statia melcului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)