CALATORIA PERFECTA A MELCULUI

Melcul e trist, e trist ca nu a mai primit nici o veste de la Stea de mult timp. De cand a plecat de la el Steaua parca e tot mai distata. Zilele trec si se confunda unele cu altele, melcul isi pierde speranta, dar incearca sa se resemneze, incearca sa se bucure cat poate de zilele acestea de vara, dar sunt monotone si sufletul melcului amorteste in absenta Stelei. Isi da seama ca fara ea, sufletul lui nu valoreaza cine stie ce.

A primit o veste dureroasa, Steaua s-a imprietenit cu un sarpe, si isi da seama melcul ca de aceea Steaua incepe sa il uite, fascinata de noua prietenie. Dar serpii sunt creaturi periculoase si Steaua ar putea fi ranita. Desi melcul stie ca are Steaua un farmec aparte care nu ar lasa pe nimeni sa ii faca rau, si chiar si cea mai josnica fiinta in preajma lui ar fi schimbata... si asta o stie melcul de pe propria piele.

Melcul sufera in tacere, nu se arata in afara. Dar in cele din urma Steaua isi aminteste de el. Melcul credea ca e totul pierdut, dar Steaua intr-o scrisoare deosebita i-a trimis o invitatie in tara sa. Melcul e luat prin surprindere, si ca de obicei se intimideaza. DA, va merge acolo, isi doreste atat de mult lucrul asta incat nu poate sa il refuze. S-a intimidat, deci se face mic, se aduna in el si isi pregateste bagajele. Va sta numai cateva zile, dar se teme... ca de obicei, melcul se teme ca ceva nu va fi bine, ca distanta dintre ei se va mari.

Temator porneste la drum, un drum oare lung? sau prea scurt? Melcul nu isi da seama, prea multe ganduri trecute si viitoare ii trec prin minte. Dormiteaza si vede ceea ce urmeaza sa se intample, viseaza mereu lucrurile care inca nu s-au intamplat, dar pacat ca nu si le amninteste atunci cand se trezeste, ar sti de ce sa se fereasca. Inima melcului bate cu putere, centrul visarilor lui e acum Steaua. Peisajul e intotdeauna frumos, iti da parca speranta, melcul se lasa amagit...

Steaua il asteapta peste drum, trece la el, il imbratiseaza si ii zambeste, totul pare atat de natural, iar melcul se simte in siguranta, se simte la locul lui. E pentru prima data cand are sentimentul acesta si e coplesit. Si astfel, melcul paseste in lumea Stelei, o lume de vis, o lume perfecta, pe care melcul pana acum numai a visat-o. Da, asta a indraznit, e singurul lucru pe care inca mai indrazneste sa il faca, sa viseze. Poate lumea aceea nu e perfecta, dar simplul fapt ca acolo exista Steaua, pe melc il face sa o vada perfecta.

Zilele care au urmat, pentru melc au fost zile de vis, cele mai perfecte zile ale vietii lui. Melcul simte ca ar putea muri acum si ar muri fericit. Steaua e centrul unei lumi minunate, Steaua a devenit centrul lumii melcului, si el stie ca de aici urmeaza sa sufere cum probabil nu a suferit niciodata in viata lui, dar merita. E singura sansa de fericire, iar melcul vrea sa incerce, ultima incercare.

Nici o gheara nu si-a facut simtita prezenta, ca si cum nici nu ar fi existat vreodata. Melcul a avut parte de armonia perfecta, melcul si-a gasit inima, stie acum unde si-a lasat-o... sau poate s-a intrupat acolo, dar n-o s-o mai ia, va ramane acolo pentru totdeauna si cel care o are poate sa-i faca orice doreste. Melcul nebunul, s-a expus, dar in numele fericirii supreme. Oare e si asta o iluzie? Oare greseste iar? Va fi oricum ultima incercare, ultima sansa, ce urmeaza apoi nu mai conteaza. De aici incolo mai sunt doar doua posibilitati al caror drum deocamdata e unit. Cand se vor separa aceste drumuri, decizia nu-i va apartine melcului, doar deciziile ce vor urma dupa aceasta separare. Oare a visat despre asta melcul in perioadele lui de reverie?

Acum se bucura de cele mai frumoase zile ale vietii lui. Steaua il face sa se simta fericit, atat de fericit incat ii vine sa planga. Atata perfectiune in jurul lui incat cuvintele nu-i ajung, nici imbratisarile, nici un act fizic nu e destul sa descrie ceea ce simte melcul. Dar privirile sale sunt mai mult decat suficiente, fiindca Steaua astfel, privindu-l in ochi il intelege si se face inteleasa. Cu sufletul comunica mult mai usor, cuvintele le sunt prea putin.

Cat timp a petrecut acolo, melcul nu stie, parca a fost o viata intreaga. Parca viata lui abia acum a inceput. Melcul isi da seama cate schimbari a facut Steaua in el, schimbari in bine, l-a modelat frumos. Mai e o sansa pentru melc sa fie frumos, si daca asta se va intampla va fi numai meritul Stelei.

Isi da seama melcul ca orice alta creatura, fie Sarpe sau orice altceva, nu va putea sa indeparteze Steaua, singurul care poate e el, melcul, dar el nu mai vrea lucrul asta. Tristetea e ca, tocmai acum, cand nu isi doreste sa mai indeparteze Steaua, va gresi si o va indeparta... asa e melcul, mereu greseste si toate ii ies pe dos... mai putin calatoria aceasta, a fost calatoria perfecta a melcului.

Trebuie sa se intoarca la lumea lui, dar melcul inchide in inima toata afectiunea pe care a primit-o din partea Stelei, toata amintirea acelui univers si minunatul sentiment pe care i l-a creat Steaua, ca toate acelea sunt pentru el, si pentru cateva zile, asa cum cu ceva vreme in urma melcul a facut tot posibilul ca Steaua sa fie fericita, acum si Steaua a facut la fel.

Cea mai mare bucurie a melcului a fost ca i-a vazut casa, i-a cunoscut familia, prietenii... tot ce a fost, a crescut in inima melcului aprecierea si simpatia pe care le avea fata de Stea si si-a dat seama ca e cea mai de pret prietenie din toata lumea asta.

Melcul se intoarce din aceasta calatorie fericit, rememoreaza fiecare cuvant, fiecare loc pe care l-a vizitat, imbratieseaza fiecare persoana pe care a cunoscut-o, fiecare clipa petrecuta alaturi de Stea si o imbratiseaza fiindu-i recunoscator ca i-a aratat cum se simte fericirea.

VIZITA STELEI

Era o dimineata frumoasa cand melcul s-a trezit cu fata scaldata in razele soarelui. A deschis incet ochii si a zambit diminetii. Melcul e fericit. Asteapta o vizita si e nerabdator. De multa vreme asteapta ca Steaua s vina in vizita si in sfarsit dorinta aceasta se va implini. Timpul pe care l-au petrecut departe unul de altul il face pe melc sa se simta intimidat si tremura cu gandul la vizita care urmeaza.
Isi doreste atat de mult ca Steaua sa se simta bine. Totul va fi pt ea si melcul e dispus sa faca sacrificii ca Steaua sa nu fie dezamagita, dar melcul se teme ca, oricat ar incerca el, s-ar putea ca lucrurile sa nu decurga cum trebuie si sa dezamageasca. Steaua e ultima fiinta pe care ar vrea s-o dezamageasca, dar stie ca prin natura lui va face ceva ce o va intrista.
Melcul e cuprins de nerabdare. Asteptarea il sufoca si nu are astampar. E fericit si speriat. Nici nu stie cum a trecut ziua aceea si a venit seara, cand trebuia sa mearga in intampinarea Stelei. Ii vine sa alerge, nu poate sa pastreze un ritm constant; incearca sa se stapaneasca, dar nu prea poate, poate ca nici nu isi doreste suficient de mult.
A ajuns, asteapta. Steaua coboara pe o raza timisa din tara acesteia. E lume multa in jur si melcul se simte intimidat. Si-a imaginat mult acest moment cand va imbratisa Steaua, dar s-a si temut de gheara aceea din aripa. Acum e momentul in care melcul zambeste timid si ofera o imbratisare la fel de timida, fara zgomot, imperceptibila de cei din jurul lor. Doar ei o simt. Gheara doarme. Melcul zambeste. Urmeaza stat de povesti pana in zori, plimbari. Timpul petrecut impreuna cu Steaua pentru melc e nepretuit.
Ziua urmatoare nu decurge asa cum isi dorea melcul, apar mici complicatii si indatoriri, dar se conformeaza. Nu poate sa faca nimic sa fie stabil. Dar toata ziua aceea e dedicata Stelei. Iar aceasta e minunata, asa o vede melcul, perfecta. Uneori se retrage in umbra, in intuneric unde sta si priveste zambind ca exista ceva asa frumos pe lumea asta precum e Steaua.
O zi plina pe care au petrecut-o impreuna, iar acum urmeaza plimbarea de seara, ultima, fiindca maine Steaua trebuie sa se intoarca in tara ei, dar melcul asteapta cu nerabdare aceasta plimbare. Steaua a hotarat ca aceasta plimbare sa nu fie numai a lor, ci sa o imparta si cu alti prieteni. Melcul e putin dezamagit, dar Steaua i-a cerut sa fie prieten cu prietenii ei. O va face, chiar daca nu e bun la asa ceva, nu stie sa socializeze, sa se imprieteneasca si stie ca Steaua va fi dezamagita. Gheara s-a trezit, iar melcul suspina, dar continua sa zambeasca.
Steaua e fericita, dar melcul isi da seama ca iar a dar gres. Nu a fost capabil sa implineasca asteptarile Stelei, iar aceasta se indeparteaza. Melcul stie ca e imposibil ca cineva sa il placa si sa il accepte la nesfarsit. Asa e el, urat si rau. Doar ca Steaua se incapataneaza sa creada ca se poate schimba si incapatanarea aceasta l-a molipsit si pe melc, uneori si el crede ca poate sa fie altfel, iar cand esueaza el e cel mai dezamagit de sine insusi, doar el trebuie sa traiasca impreuna cu sine.
A doua zi isi ia ramas bun de la Stea si intra in rutina zilnica. Steaua e distanta si melcului i se pare ca nici nu vrea sa il imbratiseze. Totul se intampla asa rapid ca melcul nici nu reuseste sa isi ia ramas bun si asta il doare enorm. Dar si-a dat seama de un lucru foarte important. Gheara aceea nu era crescuta din aripa Stelei, ci e crescuta invers in sufletul lui. El e cel care isi raneste in permanenta sufletul, dar se intreaba din ce oare a crescut acea gheara. Poate din sufletul lui intunecat si rau. Poate ca e un semn ca nu se va schimba niciodata, poate ca e un semn ca acea calatorie va esua, doar e in natura melcului sa esueze aproape tot ce face.
Cu asta s-a ales melcul din viata asta: o gheara crescuta in suflet, crescuta invers ca sa nu raneasca pe altii ci numai pe el atunci cand incearca sa imbratiseze pe cineva drag. Ii e clar acum ca nu va putea sa indure la nesfarsit si sa se lupte cu gheara. Acum stie ca nu se va putea apropia de nimeni mai mult decat ii va permite aceasta si stie ca nu ii va permite o foarte mare apropiere. Dar melcul spera ca atunci cand gheara va dormi se va putea bucura de caldura unor imbratisari ale celor pe care ii iubeste.

RITMUL VIETII SOLARE

Se incalzeste afara… Soarele e din ce in ce mai puternic. Incalzeste pamantul si toate ii zambesc si parca totul incepe sa se miste, sa prinda viata, sa capete ritm. La inceput mai lent, dar creste pe masura ce soarele isi intinde tot mai mult bratele si cuprinde sufletele cu caldura.
Pe melc il moleseste aceasta imbratisare, dar simte si el ritmul viu al pamantului si stie ca nu are voie sa se lase coplesit de melancolie. Stie ca trebuie sa iasa si el si sa intre in ritmul vietii, care de altfel nu e chiar asa de rau, dar melcul se obisnuieste greu. Se autoeduca si isi face planuri de calatorie. O vizita scurta in poiana melcilor, sau i-ar placea sa plece sa vada muntii. Important e sa plece, nu conteaza unde.
De cum a dat soarele, Steaua a trebuit sa plece in tara ei. Melcul s-a simtit abandonat, dar a zambit si nu a ripostat in nici un fel. Stie ca oricati ar fi in jurul lui, tot singur e pe lumea asta si tot va trebui sa porneasca in calatoria aceea mare. Dar pana va veni momentul potrivit melcul incearca sa isi faca viata de aici cat mai usoara si simpla.
S-a hotarat, va face o vizita in poiana melcilor. Vizitele acestea sunt ca un fel de obligatie placuta. Nu e chiar asa frumos acolo si asta pentruca acolo sunt amintiri intunecate de care melcul nu poate scapa, acolo melcul a pierdut tot ce avea mai scump pe lumea asta. Si-a revenit greu si nu pe deplin. Pe deplin nu isi va reveni niciodata. Melcul mai zambeste din cand in cand gandindu-se la cei care inca sunt acolo si ii imbrasiseaza in suflet, de la distanta. Poate ca si ei simt imbratisarea melcului si ii zambesc la randul lor.
Tot mai putin e legat melcul de lumea asta si lucrul asta e bun. Va pleca in curand in cautarea locului din care provine. Trebuie sa gaseasca iesirea din lumea asta si harta care sa il duca pe drumul cel bun. Sau poate trebuie doar sa isi aminteasca.
A gasit poiana melcilor scaldata in razele soarelui si acelasi ritm. Probabil e ritmul luminii si caldurii. Ritmul vietii lumii acesteia. Melcul le zambeste si intra in casa copilariei lui. Are un fior si isi doreste sa traiasca intens zilele acestea ca sa nu regrete mai tarziu. Melcul isi da seama ca aici aceasta e viata normala a melcilor, ritmul vietii solare se simte atat de puternic incat melcul se simte coplesit, dar stie ca el nu apartine aici, ii e clar. In general ii place soarele, dar sunt moment in care il uraste si nici macar el nu stie de ce. Doar nu i-a facut nimic rau. Poate ca singura problema e ca e prea multa lumina si ochii melcui sunt fragili si nu suporta lumina asa puternica. Poate din aceasta cauza stand in mijlocul poienii, melcul inchide ochii si simte mai intens decat oricand ritmul solar si il intelege, pricepe cum acest ritm influenteaza viata melcilor de aici din poiana, dar el nu se poate conforma. Poate ar trebui doar sa il simta si sa il urmeze fara sa il inteleaga, fara sa stea sa il asculte, asa cum fac ceilalti melci, care sunt fericiti. Dar nu asta e natura lui, el nu poate sa nu se opreasca si sa inspire adanc acest ritm, sa il inchida in el si sa mearga mai departe.
Cateva zile sta numai, nu prea mult, ca trebuie sa se intoarca acolo unde si-a facut un pic de loc in care sa se simta bine cu sine insusi, unde nu are nici o obligatie fata de nimeni si nimeni nu il poate constringe. Acolo unde poate sa fie cu el si sa nu trebuiasca sa fie altcineva.
Zambeste melcul, nici el nu stie de ce. Asa ii vine, nu se mai forteaza sa zambeasca. Poate ca nu-l prinde bine, dar nu-i mai pasa de nimic. Ii porneste din inima, deci nu se opreste numai de dragul esteticii. Nu, melcul nu face gesture estetice, ci face ce ii dicteaza inima. Sunt altii care le fac. Care le-au facut fata de melc, dar melcul si-a dat seama ca oricat de estetice ar fi, sunt prea dureroase daca nu pornesc din inima. De-aia isi urmeaza inima, chiar daca ceea ce vine de acolo revolta pe altii. El zambeste.
Se intoarce din poiana melcilor. Se intoarce la cochilia lui, pe care, de fapt, nu a lasat-o niciodata din spate, chiar daca uneori nu se vede ea e mereu acolo in sufletu lui. Povara de care nu s-ar putea lipsi niciodata fiindca e insusi sufletul lui.

PRIMAVARA MELCULUI, DUREREA MELCULUI

Melcul s-a mai linistit. Totdeauna primavara ii va fi balsam pentru suflet. Marea lui bucurie e ca poate sa iasa la plimbare si sa admire florile, sa se rupa de tot de durerile realitatii. Isi permite pauza asta chiar daca stie ca va plati un pret mare. Florile acelea mici si albe merita pentru tot farmecul si gingasia lor. E amagirea cea mai placuta, e amagirea fericirii viitoare, care de fapt nu se va implini, e amagirea ca si el va fi frumos.
Il cuprinde duiosia pe saracul melc, cade pe ganduri si inrta in extaz. Primavara e de vina. Dar cu toata frumusetea din jur o adanca tristete incolteste in sufletul melcului pentru ca vede ca e scurta frumusetea primaverii. Chiar daca vor exista roade ale acestei treceri, melcul nu e incantat deloc. Daca aceste flori mici si albe, acesti ingerasi mici, ca un balsam, nu vor mai fi. Si mai e si Steaua.
Melcul a simtit in imratisarea acesteia ceva ce pana acum nu a mai fost, mai specific in mangaierea acelei aripe din sufletul Ei. Aripa aceea atat de gingasa altadata, acum i-a crescut o gheara. Acum sunt imbratisari in care melcul sufera, gheara aceea il raneste si il doare nespus, dar nu va renunta la imbratisare niciodata. Uneori gheara nu se simte, poate adoarme in momentele acelea si melcul simte din nou imbratisarea aceea calda si atingerea duioasa si catifelata a acelei aripi.
Dar de la o imbratisare la alta isi da seama ca gheara creste fiindca il raneste tot mai adanc. Steaua a vazut si ea gheara, poate ca si pe ea o doare, dar melcul a vazut ca Steaua se indeparteaza de el ca sa nu-l mai raneasca. Dar ceea ce Steaua nu stie e ca melcul ar indura si o mie de gheare numai sa fie in prezenta Stelei. Nu-l doare gheara cat distanta ce creste tot mai mult intre el si Stea. Probabil Steaua crede ca e mai bine asa, dar pentru melc nu e, cu toate acestea nu poate sa faca nimic impotriva vointei Stelei si daca ar putea nu ar vrea sa faca. Daca Steaua hotaraste sa plece pentru totdeauna, melcul n-o va opri, dar va fi distrus de durere, asta il va mutila; oricum e urat si asa va deveni si mai urat.
Dar faptul ca nu simte gheara la fiecare imbratisare, melcului ii da speranta ca in timp va disparea sau se va obisnui cu ea pana nu o va mai simti. Oricum melcul a invatat ca toate lucrurile frumoase isi au pretul lor si ca, daca vrea sa se bucure de lucrurile astea frumoase va avea de platit un pret. Durerea acestei gheare e pretul bucuriei imbratisarilor, adica insusi pretul fericirii melcului, iar melcul ar face orice pentru asta. Pentru o imbratisare a Stelei melcul ar fi dispus sa plateasca mult mai mult, poate din nesabuinta, iar daca acesta e pretul fericirii lui, melcul si-l asuma.
Dincolo de gheara e imbratisarea si melcul accepta asta. Totdeauna a fost asa si melcul s-a obisnuit. Acum altceva nu poate sa faca decat sa indure si sa astepte sa vada ce se va intampla.

VISUL PRIMEI NOPTI DE PRIMAVARA

S-a trezit melcul intr-o dimineata cu ochii scaldati in lacrimi si un miros proaspat, plin de viata ii gadila narile. Nu era trist, nu, chiar deloc ci lacrimile lui erau lacrimi de bucurie pentru ca in sfarsit a venit primavara si sufletul melcului salta de bucurie. A iesit din cochilie si a ramas incremenit in fata minunilor pe care le vedea. MELCUL ADORA PRIMAVARA!!! El sta incremenit ca sa nu deranjeze sau sa murdareasca nici macar un milimetru din acest paradis. Nu se misca, dar sufletul lui nu are astampar, alearga de colo colo, de la un pom la altul, zboara impreuna cu fluturii si cu pasarile, zboara spre soare, spre lumina, spre caldura.
Ziua asta si-o rezerva pentru sine. E prima zi de primavara, e Ziua Melcului, e Primavara Melcului. Acum vede toata frumusetea pe care si-o doreste, o inchide in suflet si spera sa i se imprime in intreaga fiinta aceasta frumusete, ca sa nu mai fie asa urat. Acum nu e trist, sentimentul pe care il incearca este duiosia. Melcul vrea ca in ziua asta sa se bucure, vrea sa nu-l deranjeze nimeni. Sta la gura cochiliei si admira peisajul, e inca racoare, dar parfumul de primavara ii linisteste si incalzeste sufletul, mana cereasca. Toata dimineata si-o petrece astfel, cu sufletul suspendat in contemplare.
Azi si-a luat liber de la orice altceva, de la viata sociala, azi nu mai exista nimic in afara de el si primavara. Pana si soarele e bun primavara, nici prea cald, nici prea rece. Melcul simte fiorul unei amintiri si nu mai poate sta, trebuie sa iasa, sa se plimbe, prima plimbare din primavara asta. Nu are un scop anume, se lasa in voia picioarelor, sa-l duca ele unde vor, isi amintesc ele mai bine drumul, el doar soarbe acest parfum proaspat si-si limpezeste ochii cu toate aceste minunatii. Merge, nu stie unde, nu-i pasa unde, viseaza cu ochii larg deschisi, vise frumoase, si merge. Parca il cuprinde somnolenta, inchide ochii si isi deschide aripile sufletului pentru zbor.
Cat a stat asa? N-ar putea sa spuna, s-a trezit din reverie in momentul in care picioarele i s-au oprit din mers. A deschis ochii si a recunoscut cu fiecare particica din trup si din suflet locul acesta demult uitat intr-un vis. Da, a mai fost aici intr-un vis frumos pe care acum il vedea derulandu-se aievea in fata ochilor. Era o livada cu meri in floare, tot intr-o zi de primavara, iar alaturi de el era Steaua aceea minuata, se jucau, se jucau, se imbratisau, erau fericiti, iar la orice adiere a vantului petalele florilor se scuturau si parca ningea cu petalele bucuriei. Melcul era imbatat de atata frumusete si bucurie. Si acum se vedea dansand prin ploaia de petale mici si albe, pure ce ascund toata tristetea si bucuria din sufletul melcului.
Melcul, uitucul, nu mai stie daca a fost un vis sau a fost aievea, dar isi doreste sa impartaseasca aceasta bucurie cu aceasta Stea. S-au intalnit in acel vis, au dansat impreuna, au ras impreuna, melcul zambeste acestui vis, il inchide in suflet si se intoarce sa caute Steaua, sa priveasca Primavara impreuna. A pierdut atata timp in contemplare incat seara l-a prins pe drum. Dar asta nu l-a oprit sa mearga sa bata la usa Stelei.
Primavara, fiecare noapte este magica, florile si stelele sunt printesele noptii, iar melcul iubeste Stelele si Florile. Iar el cu Steaua de Argint au iesit in livada cu meri sa contemple florile si stelele primaverii. Zambesc si se imbratiseaza, iar Steaua il mangaie cu acea aripa din suflet. Toata acea noapte e a lor, prima noapte de primavara e noaptea lor, o petrec in livada, intinsi pe iarba, privind cerul si pomii, privindu-se unul pe altul, adormind imbratisati, visand impreuna acelasi vis de primavara.

UN MOMENT DE REPAOS LA IN CEPUT DE PRIMAVARA

Inca nu e gata iarna, dar se simte un usor parfum de primavera, ca o iluzie. Poate acest parfum e doar in imaginatia melcului, poate e doar ceea ce simte el si iese inafara. El, melcul, e cetrul unui mic univers in jurul caruia graviteaza corpuri ceresti nevazute din lipsa de lumina. I-au adormit adormit si soarele si luna si stelele care luminau. Dar sunt acolo si melcul le simte, le simte sufletele, al Stelei de Aur, al Florii, al Fluturelui, al Stelei de Argint. Uneori simte mangaierea acelei aripi din sufletul micutei Stele de Argit.
Melcul nu mai credea ca poate sa aiba, sa intre in relatie cu alte creature. Si iata ca incapatanarea Stelei de a nu renunta la melc, indarjirea si rabdarea ei, intelepciunea ei, toate astea l-au facut pe melc sa tresara, i-au trezit o parte din sufletul lui amortit. Acum melcul e coplesit, atata bunatate intr-un singur suflet, iar melcul se teme ca intr-o zi aceasta pur si simplu nu va mai fii. Oare chiar e real ceea ce I se intampla, sau s-a ratacit intr-un vis frumos de sfarsit de iarna? Acum se teme melcul sa se trezeasca din visul acesta de basm. A invatat, saracul, dupa atata truda ce inseamna prietenia adevarata si se teme ca e doar un vis frumos. Si totusi a iesit din singuratate. Nu de tot, si acum se inchide uneori la gura cochiliei si-si rumega durerile si gandurile, dar acum e cine s ail scoata de acolo si sa ii readuca zambetul pe buze. Inca nu stie bine sa zambeasca si arata ca o caricature de melc, dar incet incet invata, se lasa invatat.
Cum a ajuns melcul aici? Isi da si el seama ca nu e meritul lui nici macar un pic, e doar Steaua, doar meritul ei. Melcul a stat incremenit de spaima, cu ochii lungiti si larg deschisi de curiozitate. El doar a stat, iar Steaua, incet incet s-a apropiat, atat de incet incat melcul nu a reusit sa is idea seama ce se intampla, doar s-a trezit cu Steaua in suflet, iar acum nu stie cum ar putea s-o scoata de acolo, dar nici nu vrea. Ii zambeste cand ii vine in gand, ii zambeste cand o intalneste in vis, ii zambeste cand aceasta e aievea in fata lui. A invatat sa zambeasca, sa se bucure, sa alinte, sa imbratiseze si sa primeasca zambete si imbratisari.
O mica speranta incepe sa incolteasca in sufletul melcului si el nu isi da seama ca ii creste odata cu zambetul. Cnd nu ii e aproape, o simte mereu in suflet si o imbratiseaza acolo in…. cu sufletul, dar melcul nu isi da seama ca daca speranta aceasta e inutila si ca dupa ce se va trezi din aceasta iluzie frumoasa, sufletul lui va ramane asa de mutilate incat nu se va mai putea recunoaste niciodata.
Pentru moment melcului cu sufletul suspendat i-a fost starnita puternic curiozitatea, macar de si-ar gasi asa linistea.

NINSOAREA

“Ninge cantr-un basm, intr-un vechi oras
Ninge-n toata lumea si timpul s-a oprit”
Sunt versurile unui colind ce rasuna acum in mintea micului melc. Si-a amintit de el in dimineata asta pentru ca atunci cand a deschis ochii a vazut minunea, ingerasi albi cadeau din cer. Nu a mia vazut ninsoare pana acum. Auzise despre asta de la copiii cu coindul, dar pana acum n-a mai vazut. Ingerasi pufosi, dar reci se asterneau pe ochii mirati ai melcului si fara voia lui doi stropi mari, sarati s-au rostogolit, cazand pe covorasul acela moale, dar rece. Si totodata o teama i-a patruns in suflet, ca o ghiara si I l-a sfasiat, o neliniste si o tristete, o emotie ca dinaintea mortii. Ii prevestesc oare acesti ingerasi sfarsitul? Parca da.
I se pare frumusetea suprema! A mai trait ceva asemanator intr-o primavera. S-a pierdut atunci intr-o livada cu meri. Era soare, era frumos si pomii erau in floare. Privea uimit, cand de-odata vantul a inceput sa adie, iar petalele florilor se scuturau peste tot. Si acum, ca atunci, se scuturau din ceruri ingersi, dar niciunul nu cadea pentru el. Niciunul nu vine sa il imbratiseze si sa il aline. Ii aminteste de ceva, parca de un vis in care aparea ceva de argint, dar nu mai stie sigur ce era. Melcul e uituc, nu are memorie prea buna, dar sufletul lui nu uita niciun detaliu. Isi aminteste senzatiile pe care le-a mai avut, dar nu mai stie cu cine, isi amnteste ca a mai fost aici, dar numai cu sufletul, mintea lui a lasat orice amintire in urma.
In momente ca acestea melcul isi doreste sa nu mai fie singur, sa-si imparta viata cu cineva, dar cine si-ar imparti viata cu el? In astfel de moment isi doreste sa aiba si el un loc al lui de unde sa nu il alunge nimeni si unde sa se poata retrage, dar nu are decat cochilia lui cea mica si inghiesuita si grea, cumplit de grea.
S-au oprit si ingerasii, nu mai cad si dispar pe rand in pamant, in asphalt. Oare unde se duc? Undeva dincolo de pa,amt, sub pamant. Melcul ar vrea sa-I urmeze, dar nu il primeste nici pamantul. Trebuie sa mearga mai departe, vor veni alti ingeri poate. A iesit putin soarele, dar nu mai vrea sa incalzeasca, doar sa lumineze. Melcului ii e frig, dar s-a pornit intr-o mica plimbare, poate va gasi ceea ce cauta, poate-si va aminti ce cauta.