SUNĂ CUNOSCUT?

Când pomeneşti de Tolkien, majoritatea merg cu gândul la filmul ‘Stăpânul Inelelor’. Se ştie, probabil, că la baza filmului se află cartea cu acelaşi titlu. Lumea pe care o prezintă autorul e deja o lume bine conturată, nu chiar tânără, ajunsă la al treilea ev al existenţei. Cartea oferă începutul sfârşitului unui conflict care există dinaintea primului ev.
Deşi nu este deloc lipsit de interes, nu cred să fie foarte mulţi cei care au avut curiozitatea să afle unde, când şi cum a început totul. Originea conflictului şi dezvoltarea lui, Tolkien le oferă în altă carte: Silmarillion.
‘Şi a fost Eru, Unul, numit Ilúvatar în Arda; şi mai întâi i-a făcut pe Ainurii, cei Sfinţi, vlăstare ale gândului său.’ Aşa începe Silmarillion, cu crearea Ainurilor prin muzică, iar apoi ei propagă mai departe muzica aceasta ce îşi are originea în Unul. Între ei, cel mai puternic este Melkor, hărăzit ‘cu darurile cele mai de soi, cel al puterii şi cel al cunoaşterii.’
Pe măsură ce se împlinea tema muzicală sădită de Ilúvatar în inimile Ainurilor ‘în sufletul lui Melkor s-a stârnit dorinţa de a adăugi cu de la sine putere scorniri ale închipuirii sale ce nu se potriveau temei lui Ilúvatar’, dorind să ridice mai presus de a tuturor tema ce îi fusese încredinţată. Pornit să găsească Flacăra Nepieritoare de unul singur, s-a aprins în el dorinţa de a crea el însuşi gânduri pe care a început să le arate şi în muzica pe care o cânta, atrăgându-i şi pe alţii.
În continuare au loc trei confruntări între Ilúvatar şi Melkor. Lupta lor se duce în teme muzicale. La prima confruntare, Eru e senin, potolind muzica lui Melkor. Răzvrătirea acestuia din urmă revine, iar la a doua confruntare Ilúvatar e încruntat, însă şi acum tema sa iese din nou triumfătoare. La a treia confruntare, Ilúvatar şi-a ridicat mainile şi, ‘cu un singur acord, mai adânc decât Abisul, mai înalt decât Bolta Cerească, străpungând precum lumina din ochiul lui Ilúvatar, Muzica a încetat, iar Ilúvatar îi arată lui Melkor că nici o altă temă nu poate fi cântată dacă nu îşi are originea în gândul Lui, ‘iar Melkor s-a ruşinat şi din ruşinea aceasta s-a înfiripat în taină mânia.’
Ilúvatar le arată Ainurilor, într-o viziune, ceea ce crea muzica lor şi, cunoscându-le dorinţa inimii, porunceşte, iar lumea din viziunea muzicii se înfăptuieşte. Astfel se naşte Eä, Lumea care Este, iar Ainurii care doresc, primesc libertatea de a coborî şi îngriji această lume, ca s-o pregătească pentru venirea Copiilor lui Ilúvatar, elfii, Întâii Născuţi, şi oamenii, Născuţii După. Cel mai dornic să coboare era Melkor, dar el dorea pentru sine acestă lume şi voia să facă din Copiii lui Ilúvatar sclavii săi.
Ainurii – sau Valarii cum îi vor numi mai apoi elfii – au adus cu ei alte spirite care să-i slujească. La fel a făcut şi Melkor, care distrugea tot ce făceau Ainurii. Cel pe care acum îl ura Melkor cel mai mult era chiar fratele său, Manwe, care a primit stăpânirea Pământului şi căruia vroia să îi ia domnia.
Lupta aceasta s-a înteţit după venirea Copiilor lui Ilúvatar, iar umbra lui Melkor s-a întins peste aceştia. De aceea, la sfatul lui Ilúvatar, Ainurii au pornit împotriva lui Melkor, au câştigat bătălia, l-au prins şi înlăţuit. A fost judecat în Cercul Destinului şi închis în temniţa lui Mandos pentru trei evuri, dar răul nu a dispărut pentru că pe Sauron, slujitorul cel mai credincios al lui Melkor nu l-au găsit. După ce s-au sfârşit cele trei evuri a fost din nou adus la judecată. Prefăcându-se plin de păreri de rău, a cerut iertare şi a obţinut-o, dar planurile lui erau altele. La început nu a fost lăsat să plece, iar unii valari îl priveau cu suspiciune. Astfel Melkor avea o nouă şansă pentru a-şi îndeplini planurile. S-a apropiat de unii dintre elfi şi îi amăgea, făcându-i să li se pară că sunt prizonieri ai valarilor şi dezbinâdu-i. Iar cel în care sămânţa răului s-a simţit cel mai tare a fost Feänor, făuritorul silmarilliilor – nestemate de o nepreţuită valoare –, dar datorită lui a fost demascat planul mârşav al lui Melkor, care a fugit intrând în umbră pentru o vreme. S-a întors însă tocmai când valarii se aşteptau mai puţin distrugându-le tot ce făcuseră ei mai frumos, inclusiv lumina, apoi furând silmarilliile, s-a retras în vechea sa fortăreaţă pentru a-şi reface forţele.
Mult timp a trecut pe Pământul de Mijloc. Sămânţa răului îşi făcea tot mai tare simţită prezenţa. După venirea oamenilor au mai existat confruntări între elfi şi Melkor, numit Morgoth, şi multe bătălii a câştigat acesta din cauza şiretlicurilor lui, dar şi din cauza trădării oamenilor. În cele din urmă, când trufia i-a crescut atât de mare încât credea că nu mai poate nimeni să-l învingă, atacat pe neaşteptate, a fost înfrânt, înlănţuit încă o dată şi azvârlit de valari ‘prin Poarta Nopţii dincolo de Zidurile Lumii, în Nimicnicia Fără de Timp’.
Dar răul sădit a rămas, la fel şi slujitorul său, iar continuarea o găsiţi în trilogia Stăpânul Inelelor.
Vă aduce aminte de ceva toată povestea asta? Să vă mai spun una! A fost odată o fiinţă mai grandioasă decât toate celelalte. Tot ce făcea era bine şi frumos, de-aceea era foarte iubită. Dar această iscusinţă şi putere a ei au dat naştere unui orgoliu nemăsurat şi, împinsă de acest orgoliu a pornit o răscoală împotriva... Dar mai are sens să continuu? Bănuiesc că ştiţi urmarea şi vă este cunoscut deznodământul.
Se întrezăreşte în spatele acestui 'basm' modern mai mult decât o imaginaţie colosală. Catolicul practicant Tolkien distilează istoriile Scripturii într-o mitologie nouă. Fundamentează, apoi, pornind de la ea, o lume. Cu siguranţă, acest făuritor de poveşti nu vrea doar să transpună creştinismul într-un fantasy impresionant, dar în ciuda acestui lucru, foloseşte în firul poveştii elemente semnificative de sorginte biblică. Şi cred că ceea ce am spus până aici cel puţin conturează nişte argumente ce merită luate în seamă şi explorate.
(se poate vedea si la: http://paltinis.cuvantulscris.org.ro/jdirect.htm#tolkein)