Lothlorien

Ultima Calatorie a Melcului

2011-03-17T04:26:00.000-07:00

Melcul s-a trezit de dimineata si a deschis usa. In cateva momente soarele va rasari, aducand cu sine prima zi de primavara. Sta in prag si se teme sa iasa afara, dar e nerabdator sa vada spectacolul ce urmeaza. Inchide ochii pentru o secunda si zambeste simtind pe chip primele raze ale soarelui. Padurea inca doarme, numai el, Melcul, e singurul martor al acestei minuni.

Soarele inunda toata pajistea, trezind ghioceii si brandusele care coloreaza toata dimineata. Melcului ii e teama sa paseasca in poiana si sa le dea buna dimineata tuturor. Soarele atinge cu razele lui pomii care isi deschid si ei florile mici si albe, care timide incep cantecul primaverii, iar apoi totul se trezeste la viata urmand cantecul.

Melcul e fericit. Primavara il cheama afara si melcul nu-i poate rezista asa ca ii raspunde si paseste in lumina. Pamantul e proaspat si umed, miroase peste tot a flori de primavara. Universul intreg zambeste si canta. De cum a pasit in lumina, parca ochii fizici i s-au inchis, iar cei ai sufletului sunt larg deschisi. Astfel, melcul intra in betia primaverii. Toata aceasta zi ramane ca un vis frumos in sufletul si in mintea melcului. Stie el de ce e asa de minunata ziua aceasta.

Seara se lasa incet si capetele se pleaca a somn. Melcul ramane in prag cu zambetul pe buze si priveste toata poaiana cum inchide ochii si doarme. E liniste deplina. Luna plina rasare de dupa dealuri, iar melcul e singurul care o intampina cu o plecaciune adanca, ca pe o regina.

A sosit momentul!

Se retrage in casuta lui din totdeauna, strabate camera pana la usa cealalta din spatele careia de atatea ori a auzit acele soapte. Se opreste un moment, trage aer adanc in piept, apoi usa se deschide. Dincolo e intuneric. Un pas si melcul e inconjurat de intunericul din labirintul cochiliei lui. De acum nu mai este cale de intoarcere. Usa se inchide incet in urma lui.

Incet ochii i se obisnuiesc cu intunericul si incepe sa descifreze pe peretii acestui labirint imagini, multe imagini despre toata viata lui, de la inceput si probabil pana la centrul actual. Mangaie aceste imagini si zambeste amintirilor copilariei lui. Lacrimi ii siroiesc cand ajunge in dreptul amintirilor despre melcul acela intelept care a mers in calatoria suprema si nu s-a mai intors, sau cel putin asa ziceau ceilalti.

Straniu, in tot acel intuneric, ochii melcului vedeau foarte bine gravurile de pe pereti. Dupa un drum lung si drept, melcul a ajuns la o rascruce. Desenele de pe pereti erau asemanatoare. Intr-o parte era Steaua lui de Aur care intr-o zi a plecat, iar el a ramas stiind ca aceasta nu se va mai intoarce, in celalata parte, Steaua de Aur pleca, iar el o urma. Dar aceasta era o amintire falsa. Soapte se auzeau din intunericul acelui coridor si intrebari rasareau in mintea melcului: “Oare cum ar fi fost daca s-ar fi dus in ziua aceea cu Steaua lui?”. Dar nu s-a dus si el trebuie sa isi urmeze acum propria carare. Cu durere in suflet, lasand in urma coridorul intunecat care i-ar fi aratat fericirea pe care ar fi putut-o avea, si-a urmat mai departe amintirile. Lacrimi calde ii mangaie obrajii melcului, dar nu il mai pot alina acum ca isi realizeaza propriile greseli.

Zambeste Zanutei Rozalii de pe peretii acestui labirint, dar si de data aceasta ii da drumul, fiindca asa trebuie, fiindca asa e corect. Si-a intors privirea in celalata parte cand a trecut pe langa amintirile cu acea piatra pretioasa, verde, ca veninul. A trecut mai repede fara sa se uite in urma, fara sa ii duca dorul, chiar daca aceasta parca il striga inapoi de pe peretii labirintului. Melcul a zambit cu rautate si dezgust acestei amintiri si apoi a aruncat-o in cutia amintirilor nedorite.
In toate calatoriile lui zambeste acelei Flori care mereu intr-un fel sau altul isi facea simtita prezenta dragalasa.

Labirintul are din ce in ce mai multe raspantii, multe ademenitoare si inselatoare, amintirile devin neclare si haotice. Melcul e in pericol sa se piarda pentru totdeauna prin labirintul propriu. Ajunge in dreptul amintirilor despre Fluture, ii zambeste si ar dori sa mearga pe drumul in care Fluturele nu moare, dar… melcul stie bine ca daca o ia pe un drum gresit nu mai are sanse sa se intoarca. Asa ca il lasa pentru a doua oara pe Fluture sa isi inalte sufletul la Luna.

Isi face aparitia raza aceea mincinoasa, dar melcul trece nepasator pe langa ea. Ii cunoaste istoria si nu are cum sa se piarda in aceste amintiri. Amintirile care urmeaza sunt mai periculoase, caci sufletul melcului nu doreste sa le aduca iar in constienta.

In cele din urma ajunge si la aceasta rascruce, poate ultima si cea mai dificila. De departe vede stralucirea Stelei de Argint. Doar doua drumuri posibile. Unul, care se termina intr-o noapte cu Luna Otravita, unul care se termina in fericirea melcului care merge alaturi de Stea pentru totdeauna. Se apropie melcul de aceste doua drumuri si simte iar si iar gheara aceea. Credea ca deja s-a obisnuit cu ea, dar iar il raneste. Unul din cele doua drumuri ii arata rana vindecata si gheara disparuta, iar Luna Otravita nu s-a intamplat niciodata acolo. Melcul zambeste acestui drum, si-l doreste. Si aproape nu-l mai intereseaza de ce e adevarat si ce nu. Vede doar fericirea care ii sta in fata si vrea sa o descopere tot mai mult si mai mult.

Astfel a ajuns in fata rascrucii si vrea sa aleaga drumul fericirii, dar aude un cantec pe care il recunoaste si stie ca e real, dar acesta vine de pe celalalt drum, cel care pune capat istoriei lui impreuna cu Steaua de Argint. Sufletul melcului simte ca se rupe in bucati, ca in noaptea cu Luna Otravita. Ii e greu sa renunte iar la Stea si la fericirea pe care credea ca o poate avea impreuna cu aceasta, chiar daca e numai o iluzie. Dar, melcul aude cantecul adevarului si momentul de ratacire e depasit. O ia pe drumul bun, si recapituleaza toate durerile prin care a trecut cand a pierdut Steaua de Argint. Dar deasupra acestor dureri e acel mic licurici de lumina, care ii canta si care il ajuta sa isi continuie drumul.

In cele din urma Steaua apare tot mai putin in gravurile peretilor, iar sfera aceea luminoasa e in centrul amintirilor acum. Zambeste melcului, il saluta si il indeamna sa mearga mai departe pe drumul bun. Vede cum stralucirea acesteia paleste si devine o sfera de plumb, dar isi da seama ca stralucirea nu i se va stinge niciodata de tot, ci doar straluceste in alta parte. Melcul ii zambeste, caci se temea ca nu va straluci niciodata la fel de tare ca atunci cand s-au cunoscut. Acum vede adevarul si luminita aceea se intoarce in intregime spre melc pentru un moment, ii zambeste si il indeamna sa priveasca inainte. Melcul priveste si vede o usa veche de lemn. Luminita ii face semn cu mana de ramas bun.

Melcul deschide usa si paseste in camera din mijlocul labirintului. Se pare ca in cele din urma nu s-a ratacit. E nedumerit, credea ca va ajunge intr-un loc sacru in care va afla adevarata sa identitate, dar e o camera goala, intunecata, in mijlocul careia e o oglinda. Atat.

Melcul se apropie de oglinda. La inceput isi vede propria imagine si isi intoarce capul intr-o parte. O hidosenie vede, o caricatura. E aici cu un scop. Poate trebuie sa priveasca mai adanc. Poate se va schimba ceva. Dar nimic nu se schimba. Isi vede reflecatata imaginea si in rest e intuneric, dar nu pentru mult timp. Undeva sus in oglinda melcul vede cum nori se dau la o parte si lasa sa vada un colt de luna. Lumina acesteia contureaza o poienita. Melcul priveste in jurul lui, dar camera e goala. Poaiana e numai in oglinda. Flori adormite si miros proaspat de noapte. Norii se imprastie, iar Luna Plina domneste peste tot imperiul noptii. Un moment de suspendare, un moment, sau o eternitate, melcul nu isi da seama, caci se simte in afara timpului.

O raza, ca un drum, porneste din luna si se opreste chiar in fata melcului, in oglinda. Dar el nu e in lumina. El e in camera intunecata. Din luna se desprinde ceva, o fiinta pe care deocamdata melcul nu o poate dibui. Coboara pe raza aceea de luna ca si cum ceva ar fi chemat-o. Melcul isi da seama ca el e cel care a chemat acea creatura. Dar realizeaza greseala pe care a facut-o. Nu a luat lumina cu el. Nu are cum sa semnaleze acelei creaturi ca el e aici. Melcul vrea sa se intoarca, dar parca o vraja mai puternica decat vointa lui il tine locului si nu se poate misca. Faptura aceea se apropie si prinde contur. E o caprioara, are ochii umezi si atat de frumosi, blanita ii e moale si albastra. Melcul o vede si stie ca e condamnat acum. A dat gres in cea mai importanta calatorie a lui si stie ca odata cu moartea lui va muri si caprioara. Melcul priveste chipul caprioarei o ultima data apoi inchide ochii si isi asteapta blestemul. Aude apropiindu-se acea fiinta minunata care ii va aduce sfarsitul. Ca sa isi faca sfarsitul mai putin greu de suportat, melcul incepe sa cante in mintea lui. Aude copita caprioarei putin in fata lui apoi ii simte greutatea peste cochilie, apoi nu mai simte nimic si intunericul cuprinde totul.

Oare cat timp a trecut de atunci? E inca intuneric, dar melcul simte viata pulsand in el. Simte in nari parfum de primavara, aude vantul si apa susurand. Parca se trezeste dintr-un somn adanc. Deschide ochii si vede Primavara peste tot in jurul lui. Oare a murit si a ajuns in Raiul Melcilor? Nu credea ca exista asa ceva. Aude apa langa el si simte o sete cumplita. Se intinde sa bea, dar cand se apleaca asupra apei, nu vede reflecata imaginea hidoasa de melc ci ochii caprioarei il privesc din unde, botul rozaliu atinge apa, iar blanita albastra se umezeste. Parca e prima data in viata lui cand bea apa. Se ridica in picioare, putin ii tremura, nu prea stie sa le foloseasca, dar instinctul e mai puternic si in cateva momente devine stabil. Se priveste in apa inca o data. De undeva a stralucit o lumina in ultimul moment, dar nu stie daca a venit din sine sau din alta parte. Se intoarce, soarele straluceste si vede in jurul sau pe toti prietenii pe care a crezut ca ii va prierde dupa acea ultima calatorie a melcului. Toti o intampina cu bucurie. In jur, pe iarba sunt bucatile unei cochilii vechi si sparte. Caprioara le aduna si le pune intr-un buzunar secret, e totusi una dintre vietile ei. Face un salt sprinten. Simte pentru prima data atata libertate, incepe sa alerge prin poienita simte ca ar putea si zbura.

Bine ai venit in lume, Caprioara Albastra!

Sub blestem?

2011-03-17T04:22:00.001-07:00

Inca nu a venit primavara, dar melcul zambeste soarelui care se joaca pe zapada. Chiar daca e o creatura a noptii, nascut sub semnul lunii, melcul iubeste soarele. Ii zambeste si simte un tremur in suflet, un tremur prevestitor de bine.
Dupa un timp indelungat de framantare si lupta cu sine insusi, in cele din urma, melcul s-a hotarat sa scape de blestemul sub care s-a nascut. Nu stie cum, dar stie ca singur isi hotaraste soarta. Zambetul nu va fi sufficient, dar e un inceput bun. Ce l-a facut sa ia aceasta decizie? A vazut undeva o lumina.
Sfera aceea de lumina, care apoi si-a pierdut stralucirea si a devenit o banala sfera de plumb, nu l-a abandonat pe melc. Si chiar daca s-a lasat o oarecare distanta intre ei, sfera si-a asteptat momentul in care sa se apropie iar de melc, a asteptat momentul in care inima melcului se va deschide din nou. Si in cele din urma, melcul si-a deschis inima si i-a facut iar loc. In cele din urma nu stralucirea ii da valoarea, ci prietenia care e intre ei. Si in plus, melcul i-a vazut lumina din celalta parte, aceea din interior, pe care nu o vede oricine, si atunci si-a dat melcul seama ca lumina nu poate fi stinsa niciodata, ea pur si simplu exista in suflete si ca o vede sau nu, depinde numai de el. Si el vrea sa o vada.
In felul acesta melcul s-a mai linistit. Blestemul nasterii lui are putere numai daca si-l accepta, si avand in vedere ca nu ii face bine, melcul s-a hotarat sa nu il mai accepte, ci sa se ridice deasupra lui. De aceea nici soaptele de dincolo de usa nu-l mai sperie asa ca inainte. Stie ca trebuie sa deschida usa aceea sis a mearga dincolo de ea. Calea ce incepe acolo nu e usoara, dar la capatul ei melcul va sti cine este. Si acesta este urmatoare calatorie pe care melcul vrea sa o faca. Ii va lua destul de mult timp sa se pregateasca, deoarece asa e melcul, se misca incet, chiar si atunci cand si-ar dori sa zboare sau sa alerge, nu poate sa o faca decat in gand. In gand, melcul e liber de limitarile trupului sau.
Seara melcul isi pleaca, oboist, capul pe o perna de muschi, si pentru prima data in viata lui, doarme linistit, fara vise framantate, si deziluzii ale intunericului. In sfarsit razele lunii ii mangaie inima si ii da liniste. Maine e o noua zi.

STRALUCIRE... DE PLUMB

2010-10-22T09:20:00.000-07:00

Era un sfarsit de iarna, cand zapada era aproape topita, iar noroaiele devin tot mai adanci. Zile monotone, reci, intunecate, cu ploi interminabile. Dar melcul nu mai are rabdare. Dorul de duca il apuca mai mereu si nu poate sa stea locului.

Asadar, se porneste, dar e mult prea ametit de iarna si mult prea ingandurat. Nu s-a intors la casa lui cu zilele. A cutreierat padurea de la un capat la altul, a intrat pe pamanturi noi, pe care nu le-a mai vizitat. Merge inainte, ca un nebun, care nu stie incotro se indreapta. Asta si este, un nebun care umbla aiurea prin paduri pe care nu le cunoaste si nu le stapaneste.

Prea cuprins de delir, paseste pe taramuri fantastice si intalneste tot felul de creaturi, dar nimic nu-l sperie. In esenta lui melcul stie ca nu mai are nimic de pierdut, ca nimeni n-o sa-i simta lipsa.

E noapte rece, fara luna si stele, doar perdeaua mohorata de nori. Melcul tremura de frig. S-a ratacit si nu stie incotro este drumul bun. Zambeste trist si se refugieaza in scorbura ascunsa a unui copac, plina de secrete soptite in taina. Isi aseaza capul pe o piatra si incearca sa ignore soaptele, care il imping in coaste, si sa doarma.

Cat a dormit, melcul nu stie. Lumina e aceeasi, gri si mohorata. E dimineata devreme? E pe inserate? Melcul iese din scorbura si incearca sa isi gaseasca drumul inapoi. Nici un loc pe langa care trece nu ii este cunoscut. Isi pierde speranta de a regasi drumul inapoi spre casuta lui, dar se gandeste sa gaseasca o poiana si sa isi faca o alta casa. Dar nu gaseste nici un loc potrivit. Peste tot numai pustietate, parca i-ar fi iesit sufletul inafara.

Se lasa iarasi seara si melcul nu mai are unde sa innopteze. E frig si umed si fara un ascunzis, melcul ar putea sa nu mai supravietuiasca acestei nopti. Se aseaza la radacina unui copac si isi asteapta sfarsitul. Simte pamantul cum ii ingheata sub picioare si cum incep fiorii aceia reci sa ii inghita trupul. Melcul cade in inconstienta.

Se aude un cantec de departe. Melcul zambeste in vise inghietate... Un cantec?! Ochii melcului se deschid incet si in departare zareste o lumina mica si jucausa. Melcul raspunde cantecului, iar luminita aceea dragalasa se apropie de el, il imbratiseaza si il aduce inapoi acasa. Isi zambesc, luminitza are grija sa ii tina de cald melcului. E mai mult decat un prieten, e un balsam pe sufletul melcului.

Melcul isi deschide larg bratele, iar luminita raspunde. O imbratisare calda, iar din ochii melcului se rostogolesc lacrimi mari. Un moment de fericire, o imbratisare prea lunga si un izvor de lacrimi. Dar lacrimile melcului picura pe luminita, iar incandescenta acesteia incepe sa paleasca si in cele din urma se stinge. Melcul intra in panica. Descopera in bratele lui, nu lumina aceea calda si plina de afectiune, ci o sfera de plumb greoiaie si rece.

Un alt prieten pierdut. Sfera e trista, melcul i-a luat stralucirea, fara sa vrea. Incearca sa se reaprinda, dar lumina nu mai e aceeasi. E mult prea palida si firava. Orice adiere ar putea sa o stinga din nou. Melcul se simte vinovat, n-o sa mai imbratiseze pe nimeni niciodata. Isi zambesc, dar ramane distanta.

STRAINUL

2010-10-21T05:18:00.000-07:00

Catre primavera se plimba melcul singur la marginea padurii. S-a pornit de dimineata si florile si firele umede de iarba l-au tinut fascinate mult timp, asa de mult incat soarele a inceput sa isi arunce ultimile lumini aramii si sa se ascunda dupa dealuri. Casa soarelui, stia si melcul ca, e ascunsa dupa dealuri, dar nimeni nu poate sa o gaseasca. Odihna soarelui e importanta si nimeni nu are voie sa il deranjeze.
Asa s-a pomenit melcul la apus tot la marginea padurii. Dupa ce ultimile mangaieri ale soarelui au palit, melcul s-a simtit coplesit de intuneric. Cerul era intunecat, iar stlele refuzau sa mai rasara. Florile au plecat si ele capetele, padurea fosnea incet. Melcul si-a dat seama cat de singur este.
Amintirea plimbarilor alaturi de stea i-au zgandarit melancholia. Tristetea punea tot mai mult stapanire pe inima lui cea mica (si mucoasa). A zambit dupa mult timp intunericului si si-a dat seama ca acesta e singurul prieten care nu l-a tradat sau abandonat pana acum. S-a abandonat din nou intunericului si plimbarii in singuratate. Singurul caruia putea sa ii incredinteze toata durerea lui era intunericul acesta si gandurile au inceput sa ii zboare. Oare asa se termina totul? Oare orice lucru frumos trebuie sa aiba un final atat de dureros?
Uitat in propriile-I ganduri, melcul a pierdut drumul pe care mergea, dar nu ii mai pasa daca nu se mai intoarce. De acum melcului ii revin gandurile si pofta de duca. Incepe sa viseze din nou la calatorii din care sa nu se mai intoarca. A ridicat privirea inspre cer si nici o stea nu se vedea pe acea mare intunecata. A zambit trist melcul gandindu-se ca stelele nu mai sunt la locul lor.
Dar s-a intamplat ceva ce i-a interrupt aceasta abandonare in intuneric. De undeva de departe a auzit un cantec pe care nu l-a mai auzit pana acum, dar pe care parca in inima lui il cunostea. O voce calda pe care parca o stia dinainte de timp i-a facut sufletul sa tresara, si si-a indreptat intr-acolo toata energia si toata puterea. Trebuia sa gaseasca pe cel care canta. A intrat adanc in padure. Pana in inima padurii, pe cele mai ascunse si neumblate drumuri. Alerga nebun catre acea voce, ca si cum acesta ar fi raspunsul tuturor nedumeririlor sale sau cheia catre sine insusi.
Pierdut in padure, in cele din urma a vazut undeva, intr-un luminis, o luminita. O sfera mica de lumina din care se auzea acel cantec. Incet si uimit, ca si cum s-ar vedea pe sine s-a apropiat. Luminita aceea a zambit vioi a inceput sa danseze in jurul melcului si sa il ia si pe el la dans. ”Cine esti tu, strainule?” melcul e uimit. Cineva canta cantecul din inima lui, si il canta exact asa cum stia el.
In aceasta seara, pentru prima data, melcul a iesit din cochilia lui de tot si si-a luat si el un invelis de luminita si s-a ridicat pana la ceruri alaturi de strainul acesta care ii cunostea toate adancurile dinainte de a se cunoaste, sip e care parca il stia dinainte ca totul sa existe. Ca si cum ar proveni din aceeasi radacina luminoasa si ei ar fii florile pierdute prin univers, incercand sa se regaseasca.

INGER PE PAMANT

2010-10-20T14:31:00.000-07:00

M-am pierdut intr-o noapte, intr-un vis, intr-o padure. O padure fara drum, plina de chipuri scortoase si brate multe indreptate in toate directiile. Freamatul bratelor, adierea vantului prin iarba si pasul animalelor sunt melodia care ma insoteste. Incerc sa imi regasesc cararea.

Rasare luna sa-I lumineze pe cei rataciti, ca mine. Freamatul se opreste, pasii inceteaza. Se cutremura linistea peste padure. Aud inima pamantului batand sub pasii mei. E ora sacra. Ma aplec si imbratisez pamantul, ma inchin Mamei Natura si ii cer ajutorul sa ajung inapoi cu bine. Inapoi unde?

Cad in inconstienta. Vad totul ca printr-un val, nimic nu mai e clar, nici macar lumina. Oare sunt jertfa pentru Mama Natura? Vad pe razele Lunii coborand o silueta, iar brate ca de Zeu ma ridica si ma aseaza pe un pat de frunze, iar o soapta ispititoare ma indeamna sa adorm…

Somnul fara vise, fara framantare se curma. Luna straluceste puternic in mijlocul cerului. In fata patului de frunze sta o creatura minunata, are pielea fina, brate puternice, parul intunecat, ochii verzi patrund pana in adancul constiintei, iar aripile negre, mari, stau deschise gata pentru zbor. Miroase a moarte proaspata, a garoafe si crini.

Ma ridica din patul meu de frunze si ma invaluie cu aripile intunecate… ma patrunde acel miros narcotic si simt cum cresc in mine. Imi sopteste, e demonul padurii, mireasma ma patrunde tot mai adanc, ca o durere care iti provoaca dependenta, in trup si suflet. E cea mai rece imbratisare calda, apoi isi deschide aripile si lasam pamantul in urma.

Lumi care au murit, lumi care se vor naste, lumi care sunt, toate raman in urma. Simt imbratisarea tot mai larga, ma cuprinde teama. Doar o mana ma desparte de cadere. Imi sopteste: “Devino ceea ce esti!” si mana se desprinde.

LUNA OTRAVITA

2010-10-06T15:53:00.000-07:00

Exista in aceasta lume un eveniment care se intampla o data intr-o viata. E mai degraba un fenomen, dar e foarte periculos. Se numeste luna otravita. Lucrul acesta se petrece asttfel: o data in viata apare in timpul noptii luna plina, dar nu e o luna plina obisnuita, ci e plina de venin. Si atunci incepe sa ploua, din luna, dar nu e o ploaie racoritoare, ci ploua cu otrava, si oricine e prins pe durmuri de aceasta ploaie ajunge sa isi piarda mintile.

Se anunta de ceva vreme acest eveniment. Pe zi ce trece e tot mai aproape. Melcul petrece in compania Stelei si discuta despre acest eveniment. Melcul, precaut, e ingrijorat; Steaua e incantata, isi doreste sa cunoasca totul, se simte invincibila si crede ca ar putea face fata chiar si acestui fenomen. Asta il ingrijoreaza si mai mult pe melc. Desi si melcul e curios cum se petrece totul. Se spune ca in momentele acelea atingi fericirea si cunoasterea deplina, dar ca acestea fiind peste puterea mintilor noastre, in cele din urma ne distruge.

Se lasa seara. Steaua e din nou in casa melcului, dar e cuprinsa de neastampar. Parca si aerul din jurul Stelei vibreaza. Fenomenul e pe cale sa inceapa, iar melcul e tot mai nelinistit de comportamentul Stelei. Aceasta asteapta sa inceapa si apoi planuieste sa iasa afara, iar melcul stie. Oricat incearca sa o convinga sa nu plece, nu reuseste. Melcul se framanta, nu poate trece peste dorinta Stelei.

Se aude un strop pe acoperisul casei. Apoi timid un altul, apoi altul si altul. A inceput. Ploaia aceea e tot mai deasa. Melcul incearca sa opreasca Steaua sa nu iasa afara, dar aceasta parca nici nu mai aude rugamintile melcului. Deschide usa si camaruta aceea mica s-a umplut de lumina. Steaua paseste afara si il indeamna si pe melc sa iasa, dar acesta ramane in prag, in camaruta, in siguranta. Steaua incepe sa danseze si sa cante in acea ploaie parca de argint,asa luminoasa si parca binefacatoare. Melcul din prag priveste ingrozit.Dintr-o data o lumina puternica orbeste totul in jur, iar melcul cade in pragul casei, inconstient.

O lumina blanda si calma ii mangaie chipul, iar urechile ii sunt scaldate de cantecul pasarelelor. Cu greu deschide ochii si priveste in jur. Se afla in pragul casei, asa cum a cazut cu o seara inainte. Isi aminteste totul si doua lacrimi mari i se rostogoles pe obraji. Porneste repede din casa, fara sa ii mai pese de ceva. Trebuie sa gaseasca Steaua.

Toata ziua a cutreierat intreaga padure si campia, dar fara nici un rezultat. Deja se intuneca si melcul nu stie unde sa mai mearga. Steaua nu e nicaieri. A cautat-o in toate locurile in care ii placea sa mearga, iar acum melcul e obosit si abatut. Nu a renuntat la cautare, dar are nevoie de un timp de reculegere si isi lasa o vreme gandurile sa zburde pe pasunile noptii, iar pasii il duc oriincotro se indreapta. Starile acestea nu sunt un lucru neobisnuit pentru melc. Deseori se lasa dus de picioare, fiind atent la ganduri si nu la drum. A descopeit asa o gramada de locuri minunate, dar nu a mai stiut sa le gaseasca a doua oara. Si acum melcul se plimba pierdut prin padure.

Isi revine in simtiri si priveste in jur. Zambeste cand isi da seama unde se afla. E in apropierea locului unde a intalnit Steaua. Se apropie tot mai mult, iar razele lunii ii arata calea. Inima ii bate cu putere intampinand totate acele amintiri pline de atata iubire. La poalele unui copac vede ceva care se misca, seamana cu o piatra. Dar melcul nu e fricos asa ca se apropie, dar spre teroarea lui vede ca acea creatura de culoarea pietrei e Steaua lui. Isi pierduse toata stralucirea. S-a aplecat si a ridicat-o de jos, dar aceasta e foarte slabita si nu-l recunoaste. Deschide ochii, dar acestia si-au pierdut flacara, sunt inerti si nu mai exprima nimic. Nu mai zambeste, nu se mai bucura, nu mai e Steaua lui. Melcul e ingrozit. Vrea sa o duca acasa sa o ingrijeasca, dar aceasta refuza cu raceala si cu indiferenta. Melcul e mut de uimire, dar Steaua isi ia scurt ramas bun, ii intoarce spatele si pleaca.

Melcul ramane in urma privind cum aceasta se indeparteaza. Forma e aceeasi, dar parca tot continutul s-a scurs impreuna cu acea ploaie otravita. Cate zile a stat melcul acolo si a plans nimeni nu stie. Doar acea luminita jucausa ii mai tinea companie si incerca sa il inveseleasca si sa ii stearga lacrimile. Ii canta des, fiindca orice cantec melodios parea sa ii faca bine si sa invioreze sufletul melcului, ranit prea adanc ca sa se poata recupera definitiv.

SUFLETUL GEAMAN

2009-12-16T03:14:00.000-08:00

Totusi, cand melcul a crezut ca se sfarseste totul si ca nu mai are de ales decat sa deschida usa aceea, a simtit un fior in spate si un sentiment de mult uitat s-a trezit in sufletul melcului. A simtit ca si cum un suflet infratit lui s-ar fi intors.

Dar nu era cineva care isi facea apatitia dupa o perioada de absenta, era cineva complet nou, dar parca din depararile in care au fost s-au cautat unul pe altul si s-au gasit in sfarsit. Ca doua luminite mici ratacind in lume, incercand sa isi gaseasca drumul inapoi inspre origini.

Si-a deschis melcul urechile sa auda cantecul si sa-l urmeze, si melcul si-a dat seama ca nu trebuie sa se mai chinuie sa cante cu vocea lui sparta, caci melodia din sufletul lui e de ajuns ca sa fie auzita doar de cine trebuie. Si cantecul din inima melcului e nespus de frumos pentru cei care reusesc sa il auda.

In felul acesta melcul intra in anul nou avand doua stari. E nespus de trist si nespus de fericit. Pierde ceva ce a iubit si regaseste ceva ce nu a pierdut niciodata. E ca si cum s-ar redescoperi pe sine in persoana altuia, fratele cel bun, prietenul adevarat, acela care nu se foloseste de slabiciunile lui pentru a-l face sa sufere. In sfarsit o imbratisare sincera dupa care melcul a tanjit mult timp.

Un alt suflet ratacitor ca al melcului. Asa s-au intalnit, si asa s-a nascut prietenia adevarata si sincera. Melcul stie ca nu va fi usor, dar stie ca va fi frumos. Drumurile nu se separa pentru totdeauna, numai se indeparteaza ca sa se reapropie.

Totusi, melcul o ia incet. Nu se apropie din prima. E prea salbaticit ca sa se poarte domestic. Melcul ca sa ti-l apropii trebuie sa il momesti. Si se pare ca acest cantec e momeala perfecta.

Doua luminite cautandu-si drumul si gasindu-se prin cantec. Melcul isi da seama ca exteriorul e o forma care nu prea conteaza. Ceea ce e in aceasta forma e mult mai important. Iar melcul in forma lui imperfecta si hidoasa ascunde cel mai frumos dans si cel mai frumos cantec, cel mai frumos apus de soare si cea mai frumoasa luna plina.

GHEARA RENASCUTA

2009-08-25T08:40:00.000-07:00

Vara s-a terminat si melcul a facut cel mai trist lucru al vietii lui.

Si-a dat seama melcul ce profanare ar fi ca o Stea, creatura perfecta din toate timpurile si spatiile si un melc, creatura cea mai hidoasa din univers. Asa ceva nu e permis. Si Steaua a realizat acelasi lucru si l-a facut constient si pe melc de asta. Acum melcul sufera, dar nu degeaba. Isi creste gheara inapoi, dar mai ascutita si mai taioasa, mult mai mare decat era inainte. Suficienta pentru a putea taia legatura cu Steaua.

Dar de fiecare data cand incearca, gheara nu e suficient de ascutita si puternica. Legatura se reface mereu si mereu, ca o pasare phoenix.

Va dati seama ce toamna a avut melcul. Dupa acea vizita in tara aceea frumoasa de unde vine Steaua, melcul a inceput sa realizeze toate acestea. Mult s-a chinuit in el. Si in chinul acesta l-au prins sarbatorile de iarna. Nu a putut sa asculte nici un colind sau sa se bucure de vreun cadou. A intrat in amorteala mai grea decat gerul de afara.

Stie ce trebuie sa faca, dar nu poate nicicum, oricat incearca. Poate inca nu e timpul, dar gheara creste. Si creste si in interior, iar sufletul melcului sangereaza, nu mai apuca sa se vindece.

Ca sa uite de durere, melcul se pregateste pentru marea calatorie pe care vrea sa o faca spre interior. Stie ca va trebui sa deschida usa aceea, nu stie cum, dar o va deschide si va pasi dincolo, in interior. Are melcul o presimtire, oricat ar amana aceasta calatorie, finalul ei nu va fi bun, si melcul se teme, dar uneori, in momentele de nesabuinta se gandeste ca se va termina mai repede daca porneste mai repede. Nu mai are stare, durerea il chinuie si Steaua nu ii mai potoleste suferinta, numai o amplifica.

Asa ii trece inca o iarna si melcul se teme ca tot ce a facut Steaua frumos in el va fi mutilat. La asta renunta greu. In cele din urma asta trebuie el sa faca, sa renunte. Cad frunze peste sufletul melcului, dar nu-l incalzesc, cad fulgi de nea si nu ii mai simte. Mai trece un an, melcul priveste in gol.

Isi da seama ca se va termina curand suferinta asta, poate nici un an nu va mai dura. Dar ce va mai ramane apoi din el? Sau va mai ramane ceva?

CALATORIA PERFECTA A MELCULUI

2009-07-09T08:42:00.000-07:00

Melcul e trist, e trist ca nu a mai primit nici o veste de la Stea de mult timp. De cand a plecat de la el Steaua parca e tot mai distata. Zilele trec si se confunda unele cu altele, melcul isi pierde speranta, dar incearca sa se resemneze, incearca sa se bucure cat poate de zilele acestea de vara, dar sunt monotone si sufletul melcului amorteste in absenta Stelei. Isi da seama ca fara ea, sufletul lui nu valoreaza cine stie ce.

A primit o veste dureroasa, Steaua s-a imprietenit cu un sarpe, si isi da seama melcul ca de aceea Steaua incepe sa il uite, fascinata de noua prietenie. Dar serpii sunt creaturi periculoase si Steaua ar putea fi ranita. Desi melcul stie ca are Steaua un farmec aparte care nu ar lasa pe nimeni sa ii faca rau, si chiar si cea mai josnica fiinta in preajma lui ar fi schimbata... si asta o stie melcul de pe propria piele.

Melcul sufera in tacere, nu se arata in afara. Dar in cele din urma Steaua isi aminteste de el. Melcul credea ca e totul pierdut, dar Steaua intr-o scrisoare deosebita i-a trimis o invitatie in tara sa. Melcul e luat prin surprindere, si ca de obicei se intimideaza. DA, va merge acolo, isi doreste atat de mult lucrul asta incat nu poate sa il refuze. S-a intimidat, deci se face mic, se aduna in el si isi pregateste bagajele. Va sta numai cateva zile, dar se teme... ca de obicei, melcul se teme ca ceva nu va fi bine, ca distanta dintre ei se va mari.

Temator porneste la drum, un drum oare lung? sau prea scurt? Melcul nu isi da seama, prea multe ganduri trecute si viitoare ii trec prin minte. Dormiteaza si vede ceea ce urmeaza sa se intample, viseaza mereu lucrurile care inca nu s-au intamplat, dar pacat ca nu si le amninteste atunci cand se trezeste, ar sti de ce sa se fereasca. Inima melcului bate cu putere, centrul visarilor lui e acum Steaua. Peisajul e intotdeauna frumos, iti da parca speranta, melcul se lasa amagit...

Steaua il asteapta peste drum, trece la el, il imbratiseaza si ii zambeste, totul pare atat de natural, iar melcul se simte in siguranta, se simte la locul lui. E pentru prima data cand are sentimentul acesta si e coplesit. Si astfel, melcul paseste in lumea Stelei, o lume de vis, o lume perfecta, pe care melcul pana acum numai a visat-o. Da, asta a indraznit, e singurul lucru pe care inca mai indrazneste sa il faca, sa viseze. Poate lumea aceea nu e perfecta, dar simplul fapt ca acolo exista Steaua, pe melc il face sa o vada perfecta.

Zilele care au urmat, pentru melc au fost zile de vis, cele mai perfecte zile ale vietii lui. Melcul simte ca ar putea muri acum si ar muri fericit. Steaua e centrul unei lumi minunate, Steaua a devenit centrul lumii melcului, si el stie ca de aici urmeaza sa sufere cum probabil nu a suferit niciodata in viata lui, dar merita. E singura sansa de fericire, iar melcul vrea sa incerce, ultima incercare.

Nici o gheara nu si-a facut simtita prezenta, ca si cum nici nu ar fi existat vreodata. Melcul a avut parte de armonia perfecta, melcul si-a gasit inima, stie acum unde si-a lasat-o... sau poate s-a intrupat acolo, dar n-o s-o mai ia, va ramane acolo pentru totdeauna si cel care o are poate sa-i faca orice doreste. Melcul nebunul, s-a expus, dar in numele fericirii supreme. Oare e si asta o iluzie? Oare greseste iar? Va fi oricum ultima incercare, ultima sansa, ce urmeaza apoi nu mai conteaza. De aici incolo mai sunt doar doua posibilitati al caror drum deocamdata e unit. Cand se vor separa aceste drumuri, decizia nu-i va apartine melcului, doar deciziile ce vor urma dupa aceasta separare. Oare a visat despre asta melcul in perioadele lui de reverie?

Acum se bucura de cele mai frumoase zile ale vietii lui. Steaua il face sa se simta fericit, atat de fericit incat ii vine sa planga. Atata perfectiune in jurul lui incat cuvintele nu-i ajung, nici imbratisarile, nici un act fizic nu e destul sa descrie ceea ce simte melcul. Dar privirile sale sunt mai mult decat suficiente, fiindca Steaua astfel, privindu-l in ochi il intelege si se face inteleasa. Cu sufletul comunica mult mai usor, cuvintele le sunt prea putin.

Cat timp a petrecut acolo, melcul nu stie, parca a fost o viata intreaga. Parca viata lui abia acum a inceput. Melcul isi da seama cate schimbari a facut Steaua in el, schimbari in bine, l-a modelat frumos. Mai e o sansa pentru melc sa fie frumos, si daca asta se va intampla va fi numai meritul Stelei.

Isi da seama melcul ca orice alta creatura, fie Sarpe sau orice altceva, nu va putea sa indeparteze Steaua, singurul care poate e el, melcul, dar el nu mai vrea lucrul asta. Tristetea e ca, tocmai acum, cand nu isi doreste sa mai indeparteze Steaua, va gresi si o va indeparta... asa e melcul, mereu greseste si toate ii ies pe dos... mai putin calatoria aceasta, a fost calatoria perfecta a melcului.

Trebuie sa se intoarca la lumea lui, dar melcul inchide in inima toata afectiunea pe care a primit-o din partea Stelei, toata amintirea acelui univers si minunatul sentiment pe care i l-a creat Steaua, ca toate acelea sunt pentru el, si pentru cateva zile, asa cum cu ceva vreme in urma melcul a facut tot posibilul ca Steaua sa fie fericita, acum si Steaua a facut la fel.

Cea mai mare bucurie a melcului a fost ca i-a vazut casa, i-a cunoscut familia, prietenii... tot ce a fost, a crescut in inima melcului aprecierea si simpatia pe care le avea fata de Stea si si-a dat seama ca e cea mai de pret prietenie din toata lumea asta.

Melcul se intoarce din aceasta calatorie fericit, rememoreaza fiecare cuvant, fiecare loc pe care l-a vizitat, imbratieseaza fiecare persoana pe care a cunoscut-o, fiecare clipa petrecuta alaturi de Stea si o imbratiseaza fiindu-i recunoscator ca i-a aratat cum se simte fericirea.

VIZITA STELEI

2009-03-02T14:11:00.000-08:00

Era o dimineata frumoasa cand melcul s-a trezit cu fata scaldata in razele soarelui. A deschis incet ochii si a zambit diminetii. Melcul e fericit. Asteapta o vizita si e nerabdator. De multa vreme asteapta ca Steaua s vina in vizita si in sfarsit dorinta aceasta se va implini. Timpul pe care l-au petrecut departe unul de altul il face pe melc sa se simta intimidat si tremura cu gandul la vizita care urmeaza.
Isi doreste atat de mult ca Steaua sa se simta bine. Totul va fi pt ea si melcul e dispus sa faca sacrificii ca Steaua sa nu fie dezamagita, dar melcul se teme ca, oricat ar incerca el, s-ar putea ca lucrurile sa nu decurga cum trebuie si sa dezamageasca. Steaua e ultima fiinta pe care ar vrea s-o dezamageasca, dar stie ca prin natura lui va face ceva ce o va intrista.
Melcul e cuprins de nerabdare. Asteptarea il sufoca si nu are astampar. E fericit si speriat. Nici nu stie cum a trecut ziua aceea si a venit seara, cand trebuia sa mearga in intampinarea Stelei. Ii vine sa alerge, nu poate sa pastreze un ritm constant; incearca sa se stapaneasca, dar nu prea poate, poate ca nici nu isi doreste suficient de mult.
A ajuns, asteapta. Steaua coboara pe o raza timisa din tara acesteia. E lume multa in jur si melcul se simte intimidat. Si-a imaginat mult acest moment cand va imbratisa Steaua, dar s-a si temut de gheara aceea din aripa. Acum e momentul in care melcul zambeste timid si ofera o imbratisare la fel de timida, fara zgomot, imperceptibila de cei din jurul lor. Doar ei o simt. Gheara doarme. Melcul zambeste. Urmeaza stat de povesti pana in zori, plimbari. Timpul petrecut impreuna cu Steaua pentru melc e nepretuit.
Ziua urmatoare nu decurge asa cum isi dorea melcul, apar mici complicatii si indatoriri, dar se conformeaza. Nu poate sa faca nimic sa fie stabil. Dar toata ziua aceea e dedicata Stelei. Iar aceasta e minunata, asa o vede melcul, perfecta. Uneori se retrage in umbra, in intuneric unde sta si priveste zambind ca exista ceva asa frumos pe lumea asta precum e Steaua.
O zi plina pe care au petrecut-o impreuna, iar acum urmeaza plimbarea de seara, ultima, fiindca maine Steaua trebuie sa se intoarca in tara ei, dar melcul asteapta cu nerabdare aceasta plimbare. Steaua a hotarat ca aceasta plimbare sa nu fie numai a lor, ci sa o imparta si cu alti prieteni. Melcul e putin dezamagit, dar Steaua i-a cerut sa fie prieten cu prietenii ei. O va face, chiar daca nu e bun la asa ceva, nu stie sa socializeze, sa se imprieteneasca si stie ca Steaua va fi dezamagita. Gheara s-a trezit, iar melcul suspina, dar continua sa zambeasca.
Steaua e fericita, dar melcul isi da seama ca iar a dar gres. Nu a fost capabil sa implineasca asteptarile Stelei, iar aceasta se indeparteaza. Melcul stie ca e imposibil ca cineva sa il placa si sa il accepte la nesfarsit. Asa e el, urat si rau. Doar ca Steaua se incapataneaza sa creada ca se poate schimba si incapatanarea aceasta l-a molipsit si pe melc, uneori si el crede ca poate sa fie altfel, iar cand esueaza el e cel mai dezamagit de sine insusi, doar el trebuie sa traiasca impreuna cu sine.
A doua zi isi ia ramas bun de la Stea si intra in rutina zilnica. Steaua e distanta si melcului i se pare ca nici nu vrea sa il imbratiseze. Totul se intampla asa rapid ca melcul nici nu reuseste sa isi ia ramas bun si asta il doare enorm. Dar si-a dat seama de un lucru foarte important. Gheara aceea nu era crescuta din aripa Stelei, ci e crescuta invers in sufletul lui. El e cel care isi raneste in permanenta sufletul, dar se intreaba din ce oare a crescut acea gheara. Poate din sufletul lui intunecat si rau. Poate ca e un semn ca nu se va schimba niciodata, poate ca e un semn ca acea calatorie va esua, doar e in natura melcului sa esueze aproape tot ce face.
Cu asta s-a ales melcul din viata asta: o gheara crescuta in suflet, crescuta invers ca sa nu raneasca pe altii ci numai pe el atunci cand incearca sa imbratiseze pe cineva drag. Ii e clar acum ca nu va putea sa indure la nesfarsit si sa se lupte cu gheara. Acum stie ca nu se va putea apropia de nimeni mai mult decat ii va permite aceasta si stie ca nu ii va permite o foarte mare apropiere. Dar melcul spera ca atunci cand gheara va dormi se va putea bucura de caldura unor imbratisari ale celor pe care ii iubeste.

RITMUL VIETII SOLARE

2009-03-02T13:00:00.000-08:00

Se incalzeste afara… Soarele e din ce in ce mai puternic. Incalzeste pamantul si toate ii zambesc si parca totul incepe sa se miste, sa prinda viata, sa capete ritm. La inceput mai lent, dar creste pe masura ce soarele isi intinde tot mai mult bratele si cuprinde sufletele cu caldura.
Pe melc il moleseste aceasta imbratisare, dar simte si el ritmul viu al pamantului si stie ca nu are voie sa se lase coplesit de melancolie. Stie ca trebuie sa iasa si el si sa intre in ritmul vietii, care de altfel nu e chiar asa de rau, dar melcul se obisnuieste greu. Se autoeduca si isi face planuri de calatorie. O vizita scurta in poiana melcilor, sau i-ar placea sa plece sa vada muntii. Important e sa plece, nu conteaza unde.
De cum a dat soarele, Steaua a trebuit sa plece in tara ei. Melcul s-a simtit abandonat, dar a zambit si nu a ripostat in nici un fel. Stie ca oricati ar fi in jurul lui, tot singur e pe lumea asta si tot va trebui sa porneasca in calatoria aceea mare. Dar pana va veni momentul potrivit melcul incearca sa isi faca viata de aici cat mai usoara si simpla.
S-a hotarat, va face o vizita in poiana melcilor. Vizitele acestea sunt ca un fel de obligatie placuta. Nu e chiar asa frumos acolo si asta pentruca acolo sunt amintiri intunecate de care melcul nu poate scapa, acolo melcul a pierdut tot ce avea mai scump pe lumea asta. Si-a revenit greu si nu pe deplin. Pe deplin nu isi va reveni niciodata. Melcul mai zambeste din cand in cand gandindu-se la cei care inca sunt acolo si ii imbrasiseaza in suflet, de la distanta. Poate ca si ei simt imbratisarea melcului si ii zambesc la randul lor.
Tot mai putin e legat melcul de lumea asta si lucrul asta e bun. Va pleca in curand in cautarea locului din care provine. Trebuie sa gaseasca iesirea din lumea asta si harta care sa il duca pe drumul cel bun. Sau poate trebuie doar sa isi aminteasca.
A gasit poiana melcilor scaldata in razele soarelui si acelasi ritm. Probabil e ritmul luminii si caldurii. Ritmul vietii lumii acesteia. Melcul le zambeste si intra in casa copilariei lui. Are un fior si isi doreste sa traiasca intens zilele acestea ca sa nu regrete mai tarziu. Melcul isi da seama ca aici aceasta e viata normala a melcilor, ritmul vietii solare se simte atat de puternic incat melcul se simte coplesit, dar stie ca el nu apartine aici, ii e clar. In general ii place soarele, dar sunt moment in care il uraste si nici macar el nu stie de ce. Doar nu i-a facut nimic rau. Poate ca singura problema e ca e prea multa lumina si ochii melcui sunt fragili si nu suporta lumina asa puternica. Poate din aceasta cauza stand in mijlocul poienii, melcul inchide ochii si simte mai intens decat oricand ritmul solar si il intelege, pricepe cum acest ritm influenteaza viata melcilor de aici din poiana, dar el nu se poate conforma. Poate ar trebui doar sa il simta si sa il urmeze fara sa il inteleaga, fara sa stea sa il asculte, asa cum fac ceilalti melci, care sunt fericiti. Dar nu asta e natura lui, el nu poate sa nu se opreasca si sa inspire adanc acest ritm, sa il inchida in el si sa mearga mai departe.
Cateva zile sta numai, nu prea mult, ca trebuie sa se intoarca acolo unde si-a facut un pic de loc in care sa se simta bine cu sine insusi, unde nu are nici o obligatie fata de nimeni si nimeni nu il poate constringe. Acolo unde poate sa fie cu el si sa nu trebuiasca sa fie altcineva.
Zambeste melcul, nici el nu stie de ce. Asa ii vine, nu se mai forteaza sa zambeasca. Poate ca nu-l prinde bine, dar nu-i mai pasa de nimic. Ii porneste din inima, deci nu se opreste numai de dragul esteticii. Nu, melcul nu face gesture estetice, ci face ce ii dicteaza inima. Sunt altii care le fac. Care le-au facut fata de melc, dar melcul si-a dat seama ca oricat de estetice ar fi, sunt prea dureroase daca nu pornesc din inima. De-aia isi urmeaza inima, chiar daca ceea ce vine de acolo revolta pe altii. El zambeste.
Se intoarce din poiana melcilor. Se intoarce la cochilia lui, pe care, de fapt, nu a lasat-o niciodata din spate, chiar daca uneori nu se vede ea e mereu acolo in sufletu lui. Povara de care nu s-ar putea lipsi niciodata fiindca e insusi sufletul lui.

PRIMAVARA MELCULUI, DUREREA MELCULUI

2008-11-07T07:54:00.000-08:00

Melcul s-a mai linistit. Totdeauna primavara ii va fi balsam pentru suflet. Marea lui bucurie e ca poate sa iasa la plimbare si sa admire florile, sa se rupa de tot de durerile realitatii. Isi permite pauza asta chiar daca stie ca va plati un pret mare. Florile acelea mici si albe merita pentru tot farmecul si gingasia lor. E amagirea cea mai placuta, e amagirea fericirii viitoare, care de fapt nu se va implini, e amagirea ca si el va fi frumos.
Il cuprinde duiosia pe saracul melc, cade pe ganduri si inrta in extaz. Primavara e de vina. Dar cu toata frumusetea din jur o adanca tristete incolteste in sufletul melcului pentru ca vede ca e scurta frumusetea primaverii. Chiar daca vor exista roade ale acestei treceri, melcul nu e incantat deloc. Daca aceste flori mici si albe, acesti ingerasi mici, ca un balsam, nu vor mai fi. Si mai e si Steaua.
Melcul a simtit in imratisarea acesteia ceva ce pana acum nu a mai fost, mai specific in mangaierea acelei aripe din sufletul Ei. Aripa aceea atat de gingasa altadata, acum i-a crescut o gheara. Acum sunt imbratisari in care melcul sufera, gheara aceea il raneste si il doare nespus, dar nu va renunta la imbratisare niciodata. Uneori gheara nu se simte, poate adoarme in momentele acelea si melcul simte din nou imbratisarea aceea calda si atingerea duioasa si catifelata a acelei aripi.
Dar de la o imbratisare la alta isi da seama ca gheara creste fiindca il raneste tot mai adanc. Steaua a vazut si ea gheara, poate ca si pe ea o doare, dar melcul a vazut ca Steaua se indeparteaza de el ca sa nu-l mai raneasca. Dar ceea ce Steaua nu stie e ca melcul ar indura si o mie de gheare numai sa fie in prezenta Stelei. Nu-l doare gheara cat distanta ce creste tot mai mult intre el si Stea. Probabil Steaua crede ca e mai bine asa, dar pentru melc nu e, cu toate acestea nu poate sa faca nimic impotriva vointei Stelei si daca ar putea nu ar vrea sa faca. Daca Steaua hotaraste sa plece pentru totdeauna, melcul n-o va opri, dar va fi distrus de durere, asta il va mutila; oricum e urat si asa va deveni si mai urat.
Dar faptul ca nu simte gheara la fiecare imbratisare, melcului ii da speranta ca in timp va disparea sau se va obisnui cu ea pana nu o va mai simti. Oricum melcul a invatat ca toate lucrurile frumoase isi au pretul lor si ca, daca vrea sa se bucure de lucrurile astea frumoase va avea de platit un pret. Durerea acestei gheare e pretul bucuriei imbratisarilor, adica insusi pretul fericirii melcului, iar melcul ar face orice pentru asta. Pentru o imbratisare a Stelei melcul ar fi dispus sa plateasca mult mai mult, poate din nesabuinta, iar daca acesta e pretul fericirii lui, melcul si-l asuma.
Dincolo de gheara e imbratisarea si melcul accepta asta. Totdeauna a fost asa si melcul s-a obisnuit. Acum altceva nu poate sa faca decat sa indure si sa astepte sa vada ce se va intampla.

VISUL PRIMEI NOPTI DE PRIMAVARA

2008-10-23T05:52:00.001-07:00

S-a trezit melcul intr-o dimineata cu ochii scaldati in lacrimi si un miros proaspat, plin de viata ii gadila narile. Nu era trist, nu, chiar deloc ci lacrimile lui erau lacrimi de bucurie pentru ca in sfarsit a venit primavara si sufletul melcului salta de bucurie. A iesit din cochilie si a ramas incremenit in fata minunilor pe care le vedea. MELCUL ADORA PRIMAVARA!!! El sta incremenit ca sa nu deranjeze sau sa murdareasca nici macar un milimetru din acest paradis. Nu se misca, dar sufletul lui nu are astampar, alearga de colo colo, de la un pom la altul, zboara impreuna cu fluturii si cu pasarile, zboara spre soare, spre lumina, spre caldura.
Ziua asta si-o rezerva pentru sine. E prima zi de primavara, e Ziua Melcului, e Primavara Melcului. Acum vede toata frumusetea pe care si-o doreste, o inchide in suflet si spera sa i se imprime in intreaga fiinta aceasta frumusete, ca sa nu mai fie asa urat. Acum nu e trist, sentimentul pe care il incearca este duiosia. Melcul vrea ca in ziua asta sa se bucure, vrea sa nu-l deranjeze nimeni. Sta la gura cochiliei si admira peisajul, e inca racoare, dar parfumul de primavara ii linisteste si incalzeste sufletul, mana cereasca. Toata dimineata si-o petrece astfel, cu sufletul suspendat in contemplare.
Azi si-a luat liber de la orice altceva, de la viata sociala, azi nu mai exista nimic in afara de el si primavara. Pana si soarele e bun primavara, nici prea cald, nici prea rece. Melcul simte fiorul unei amintiri si nu mai poate sta, trebuie sa iasa, sa se plimbe, prima plimbare din primavara asta. Nu are un scop anume, se lasa in voia picioarelor, sa-l duca ele unde vor, isi amintesc ele mai bine drumul, el doar soarbe acest parfum proaspat si-si limpezeste ochii cu toate aceste minunatii. Merge, nu stie unde, nu-i pasa unde, viseaza cu ochii larg deschisi, vise frumoase, si merge. Parca il cuprinde somnolenta, inchide ochii si isi deschide aripile sufletului pentru zbor.
Cat a stat asa? N-ar putea sa spuna, s-a trezit din reverie in momentul in care picioarele i s-au oprit din mers. A deschis ochii si a recunoscut cu fiecare particica din trup si din suflet locul acesta demult uitat intr-un vis. Da, a mai fost aici intr-un vis frumos pe care acum il vedea derulandu-se aievea in fata ochilor. Era o livada cu meri in floare, tot intr-o zi de primavara, iar alaturi de el era Steaua aceea minuata, se jucau, se jucau, se imbratisau, erau fericiti, iar la orice adiere a vantului petalele florilor se scuturau si parca ningea cu petalele bucuriei. Melcul era imbatat de atata frumusete si bucurie. Si acum se vedea dansand prin ploaia de petale mici si albe, pure ce ascund toata tristetea si bucuria din sufletul melcului.
Melcul, uitucul, nu mai stie daca a fost un vis sau a fost aievea, dar isi doreste sa impartaseasca aceasta bucurie cu aceasta Stea. S-au intalnit in acel vis, au dansat impreuna, au ras impreuna, melcul zambeste acestui vis, il inchide in suflet si se intoarce sa caute Steaua, sa priveasca Primavara impreuna. A pierdut atata timp in contemplare incat seara l-a prins pe drum. Dar asta nu l-a oprit sa mearga sa bata la usa Stelei.
Primavara, fiecare noapte este magica, florile si stelele sunt printesele noptii, iar melcul iubeste Stelele si Florile. Iar el cu Steaua de Argint au iesit in livada cu meri sa contemple florile si stelele primaverii. Zambesc si se imbratiseaza, iar Steaua il mangaie cu acea aripa din suflet. Toata acea noapte e a lor, prima noapte de primavara e noaptea lor, o petrec in livada, intinsi pe iarba, privind cerul si pomii, privindu-se unul pe altul, adormind imbratisati, visand impreuna acelasi vis de primavara.

UN MOMENT DE REPAOS LA IN CEPUT DE PRIMAVARA

2008-10-22T16:01:00.001-07:00

Inca nu e gata iarna, dar se simte un usor parfum de primavera, ca o iluzie. Poate acest parfum e doar in imaginatia melcului, poate e doar ceea ce simte el si iese inafara. El, melcul, e cetrul unui mic univers in jurul caruia graviteaza corpuri ceresti nevazute din lipsa de lumina. I-au adormit adormit si soarele si luna si stelele care luminau. Dar sunt acolo si melcul le simte, le simte sufletele, al Stelei de Aur, al Florii, al Fluturelui, al Stelei de Argint. Uneori simte mangaierea acelei aripi din sufletul micutei Stele de Argit.
Melcul nu mai credea ca poate sa aiba, sa intre in relatie cu alte creature. Si iata ca incapatanarea Stelei de a nu renunta la melc, indarjirea si rabdarea ei, intelepciunea ei, toate astea l-au facut pe melc sa tresara, i-au trezit o parte din sufletul lui amortit. Acum melcul e coplesit, atata bunatate intr-un singur suflet, iar melcul se teme ca intr-o zi aceasta pur si simplu nu va mai fii. Oare chiar e real ceea ce I se intampla, sau s-a ratacit intr-un vis frumos de sfarsit de iarna? Acum se teme melcul sa se trezeasca din visul acesta de basm. A invatat, saracul, dupa atata truda ce inseamna prietenia adevarata si se teme ca e doar un vis frumos. Si totusi a iesit din singuratate. Nu de tot, si acum se inchide uneori la gura cochiliei si-si rumega durerile si gandurile, dar acum e cine s ail scoata de acolo si sa ii readuca zambetul pe buze. Inca nu stie bine sa zambeasca si arata ca o caricature de melc, dar incet incet invata, se lasa invatat.
Cum a ajuns melcul aici? Isi da si el seama ca nu e meritul lui nici macar un pic, e doar Steaua, doar meritul ei. Melcul a stat incremenit de spaima, cu ochii lungiti si larg deschisi de curiozitate. El doar a stat, iar Steaua, incet incet s-a apropiat, atat de incet incat melcul nu a reusit sa is idea seama ce se intampla, doar s-a trezit cu Steaua in suflet, iar acum nu stie cum ar putea s-o scoata de acolo, dar nici nu vrea. Ii zambeste cand ii vine in gand, ii zambeste cand o intalneste in vis, ii zambeste cand aceasta e aievea in fata lui. A invatat sa zambeasca, sa se bucure, sa alinte, sa imbratiseze si sa primeasca zambete si imbratisari.
O mica speranta incepe sa incolteasca in sufletul melcului si el nu isi da seama ca ii creste odata cu zambetul. Cnd nu ii e aproape, o simte mereu in suflet si o imbratiseaza acolo in…. cu sufletul, dar melcul nu isi da seama ca daca speranta aceasta e inutila si ca dupa ce se va trezi din aceasta iluzie frumoasa, sufletul lui va ramane asa de mutilate incat nu se va mai putea recunoaste niciodata.
Pentru moment melcului cu sufletul suspendat i-a fost starnita puternic curiozitatea, macar de si-ar gasi asa linistea.

NINSOAREA

2008-10-22T15:25:00.000-07:00

“Ninge cantr-un basm, intr-un vechi oras
Ninge-n toata lumea si timpul s-a oprit”
Sunt versurile unui colind ce rasuna acum in mintea micului melc. Si-a amintit de el in dimineata asta pentru ca atunci cand a deschis ochii a vazut minunea, ingerasi albi cadeau din cer. Nu a mia vazut ninsoare pana acum. Auzise despre asta de la copiii cu coindul, dar pana acum n-a mai vazut. Ingerasi pufosi, dar reci se asterneau pe ochii mirati ai melcului si fara voia lui doi stropi mari, sarati s-au rostogolit, cazand pe covorasul acela moale, dar rece. Si totodata o teama i-a patruns in suflet, ca o ghiara si I l-a sfasiat, o neliniste si o tristete, o emotie ca dinaintea mortii. Ii prevestesc oare acesti ingerasi sfarsitul? Parca da.
I se pare frumusetea suprema! A mai trait ceva asemanator intr-o primavera. S-a pierdut atunci intr-o livada cu meri. Era soare, era frumos si pomii erau in floare. Privea uimit, cand de-odata vantul a inceput sa adie, iar petalele florilor se scuturau peste tot. Si acum, ca atunci, se scuturau din ceruri ingersi, dar niciunul nu cadea pentru el. Niciunul nu vine sa il imbratiseze si sa il aline. Ii aminteste de ceva, parca de un vis in care aparea ceva de argint, dar nu mai stie sigur ce era. Melcul e uituc, nu are memorie prea buna, dar sufletul lui nu uita niciun detaliu. Isi aminteste senzatiile pe care le-a mai avut, dar nu mai stie cu cine, isi amnteste ca a mai fost aici, dar numai cu sufletul, mintea lui a lasat orice amintire in urma.
In momente ca acestea melcul isi doreste sa nu mai fie singur, sa-si imparta viata cu cineva, dar cine si-ar imparti viata cu el? In astfel de moment isi doreste sa aiba si el un loc al lui de unde sa nu il alunge nimeni si unde sa se poata retrage, dar nu are decat cochilia lui cea mica si inghiesuita si grea, cumplit de grea.
S-au oprit si ingerasii, nu mai cad si dispar pe rand in pamant, in asphalt. Oare unde se duc? Undeva dincolo de pa,amt, sub pamant. Melcul ar vrea sa-I urmeze, dar nu il primeste nici pamantul. Trebuie sa mearga mai departe, vor veni alti ingeri poate. A iesit putin soarele, dar nu mai vrea sa incalzeasca, doar sa lumineze. Melcului ii e frig, dar s-a pornit intr-o mica plimbare, poate va gasi ceea ce cauta, poate-si va aminti ce cauta.

GANDURI LA INTOARCEREA ACASA

2008-08-08T09:01:00.000-07:00

A trecut noaptea de anul nou si melcul trebuie sa se intoarca acasa. Tot cu trenul. Ii imbratiseaza pe toti, le face cu mana, le zambeste si cu durere trenul porneste. Melcul isi sprijina capul de geam si priveste pierdut peisajul. Se inchide iar in sine, isi lasa doar ochii afara sa priveasca. E plin de zapada in privirea melcului si mici ingerasi albi joaca pe dinaintea ochilor lui. Melcul ii priveste uimit si incepe sa se joace cu ei in suflet.

Dar melcul e putin absent de la realitate asa ca peisajul incepe sa dispara treptat din fata ochilor lui. Vede poiana melcilor ca atunci cand abia era iesit din cochilie. Atatia melci fascinanti si mari, iar el se uita ca la niste titani. Erau cativa mai special, pe care sufletul melcului i-a indragit in mod deosebit, dar pe toti i-a pierdut. Isi aminteste de un melc foarte intelept cu care ii placea sa isi petreaca timpul pentru ca mereu ii canta, parca si acum il vede in plibarile pe care le faceau printre flori. I-a spus acesta ca fiecare melc e destinat sa devina ceva, altceva, sa-si depaseasca conditia, asta e una din legile lot nescrise, dar pe care multi melci au uitat-o. Dar melcul o simte pe propria piele, nu se simte bine cu el, stie ca va trebui sa devina altceva. I-a mai spus melcul acesta intelept ca in interior trebuie sa gaseasca ceea ce trebuie sa devina, si nu in afara. Dar multi melci nu mai cauta, e parca un blestem acesta, si-au uitat menirea. Ii era asa de apropiat de suflet acest melc, mereu stia ce sa ii zica, dar nu intelegea pe vremea aia. Acum intelege si ar avea multe intrebari sa ii puna, dar nu-l mai gaseste.

Melcul acesta i-a spus intr-o zi ca el se pregateste pentu marea calatorie interioara. Melcul n-a inteles ce inseamna aceasta calatorie interioara. Numai ce daduse vremea buna si melcii erau veseli. S-a dus melcul acesta pe malul unui lac, si-a luat ramas bun atunci de la toti si apoi s-a retras in cochilia lui si n-a mai iesit. Vara a trecut si a venit toamna. Melcul mergea in fiecare zi sa vada cochilia aceea, o asculta si parca din interiorul ei se auzea un zgomot nedeslusit. Iarna se apropia si melcul inca nu iesise din cochilia lui. Dar nu-l puteau muta de-acolo. Asa ca fiecare s-a retras in casuta lui calduta si asteptau primavara ca sa vada daca va iesi acest melc din cochilie, caci toti erau curiosi ce va descoperi acolo. Dar cand a dat iarasi primavara si toate au inceput sa se dezmorteasca, s-au dus la locul in care l-au lasat la inceputul iernii, dar nu l-au mai gasit, doar niste faramite de cochilie, iar in locul in care a stat el, prin zapada a rasarit o floare frumoasa, alba, ca un clopotel ce canta atat de frumos. Un inger de floare care parca pazea colonia melcilor. Melcul a ramas multa vreme langa acea floare si ii zambea, dar sufletul ii era asa trist, gata sa se rupa de durere. Dar a indragit acea floare foarte mult, probabil era ultima care-l vazuse pe melcul intelept.

De atunci melcul a inceput sa nu se mai simta foarte bine in locul acela, simtea ca nu mai apartine acelui loc si incepea sa se gandeasca serios la plecare. Dar s-a intamplat ceva ce a amanat foarte mult plecarea melcului. Intr-o noapte statea si privea cerul, melcul intelept il invatase cate ceva despre stele. Si atunci a vazut o lumina care a taiat ca un fulger cerul si ceva s-a prabusit undeva aproapte de colonia melcilor. Melcul, curios dintotdeauna, s-a pornit intr-acolo sa vada ce a cazut din cer, poate era un inger. Melcul intelept i-a spus ca mai sunt ingeri care cad, iar melcul isi dorea foarte mult sa intalneasca un inger. Dar in loc de inger a gasit o Stea de aur. Din prima privire sufletele lor s-au unit si melcul nu putea intelege cum acea Stea asa luminoasa si atat de frumoasa putea sa-l iubeasca pe el, un biet melc ce abia isi taraste cochilia. S-a speriat melcul de toate acele sentimente puternice pe care le simtea din partea Stelei de aur, si mai ales s-a speriat de sentimentele care se nasteau in sufletul lui. La un moment dat, Steaua a trebuit s plece, dar nu vroia in ruptul capului sa renunte la melc. Era in preajma sarbatorilor de iarna, mai precis de anul nou cand Steaua a venit de departe sa il vada, in loc sa mearga la ceilalti ai lui. A venit sa il vada pe el, iar el i-a spus in cel mai urat mod cu putinta ca nu mai vrea sa vada niciodata Steaua, si ca vrea ca aceasta sa plece si sa nu se mai intoarca. Nu e ceea ce dorea de fapt melcul, dar s-a speriat atat de tare incat in loc sa isi infrunte temerile a preferat sa alunge Steaua. Si steaua a plecat si nu s-a mai intors niciodata, iar asta a ramas o mare rana in sufletul melcului. Si iar gandurile de duca i-au venit in minte.

Dar intr-o toamna s-a ratacit prin padure o Zanuta Rozalie. Si neavand unde sa stea peste iarna, a fost bineprimita in casa melcului. Au ingrijit-o acolo ca si cum ar fi fost a lor si ea s-a lipit in special de melc. Au devenit nedespartiti si au ramas impreuna mai multe primaveri, dar in cele din urma familia Zanutei a revenit in padure, s-au regasit in poienita melcilor si ea a trebuit sa mearga cu ai ei. S-au mai intalnit de atunci, dar nu foarte des, iar melcul a suferit mult dupa plecarea ei, credea ca va ramane acolo pentru totdeauna. Era a treia persoana pe care o pierdea si o alta rana care nu se putea vindeca.

In aceste momente, cand suferea mai tare s-a oprit in poienita o piatra pretioasa, era verde si sclipea atat de frumos in soare, dar melcul n-a mai fost curios. Dar aceasta piatra pretioasa era ea foarte curioasa, dar toti se fereau de ea, ziceau ca e foarte rautacioasa. Si piatra aceasta pretioasa s-a apropiat de melc si cata vreme s-au insotit, toata lumea a vazut o schimbare in bine in aceasta piatra pretioasa. Dar melcul a inceput sa faca mici drumetii, a inceput sa lipseasca tot mai mult, dar mereu se intorcea fiindca s-a atasat in timp de acea piatra pretioasa, si in timp melcul si-a deschis sufletul si a daruit mult din el. Dar melcul pleca tot mai mult si mai des, si in lipsa lui piatra pretioasa si-a gasit prieteni prin padure, creaturi pe care nu le agrea nimeni si a inceput sa se poarte ca si ele. Degeaba ii zicea melcul ca isi va pierde stralucirea, ea continua cu rautatile ei. Si daca inaite nu era privita cu ochi buni, acum era dispretuita de toti si in cele din urma melcul a abandonat-o. Atunci si-a dat seama si piatra ca a gresit, dar melcul nu a mai vrut sa se intoarca, credea ca in felul acesta o va face sa se schimbe in ceea ce cunostea el, in ceea ce iubea el, dar refuzul melcului a starnit si mai tare piatra. In scurt timp aceasta a inceput sa isi piarda stralucirea, i-a spus cuvinte grele melcului, a ajuns o piatra ordinara si a plecat. Melcul a esutat si se simte vinovat pentru ceea ce a ajuns piatra. Se simte foarte vinovat si nu se poate ierta.

A plecat si melcul, a plecat de tot, prea multe amintiri dureroase avea acolo si nu le mai putea suporta asa ca a preferat sa fuga de ele. Si-a inceput o alta viata in alta parte, in alta poiana si aici nu prea cunoate pe nimeni, dar are o viata mai linistita. Se simte cat de cat bine aici ca, surprinzator si pentru el, dar si-a facut cativa prieteni, dar inca se teme sa se deschida. Este o singura Floare care il cunoaste bine, caci si ea tot din poienita vine, si acolo erau prieteni buni. Aici a intalnit melcul Steaua de argint si aici melcul incearca sa se refaca si sa poata porni in calatoria spre interior.

Dureros acest drum de intoarcere acasa, si lung, caci iar si-a amintit greselile din trecut, iar s-a lasat in voia gandurilor. Si mult va dura pana melcul isi va reveni din aceste amintiri. Il chinuie atat de mult incat nu poate sa doarma. Din nou in viata aceasta noua in care vrea sa scape de trecut si nu poate. Trenul s-a oprit in statia melcului.

CALATORIE PE TIMP DE IARNA

2008-08-08T08:14:00.000-07:00

IMPRESII SI DORINTE DE ANUL NOU

De cand a intalnit Steaua, melcul e parca mai activ, sau poate doar cursul vietii il determina sa fie asa. De cand a intalnit Steaua, melcul e cuprins de neastampar, simte in sfarsit un puls de viata si o forfota interioara. Si parca se aprinde in el dorul de duca. Da, vrea sa plece iar in calatorie. E frig afara, dar melcului nu-i mai pasa. Daca nu l-a omorat iarna din suflet, cu siguranta nu-l va omori cea de afara.

Asa ca melcul e pregatit sa plece din nou, asa pe timp de iarna. Trebuie sa recunoasca, mereu si-a dorit sa calatoreasca pe zapada. Atatea pregatiri, sa-si ia ramas bun, sa-si pregateasca plecarea. Si unde sa se duca pe timp de iarna daca nu intr-un loc in care, oricat de frig ar fi afara, inauntru e cald, e mereu o vorba buna si multa veselie. Se va duce intre ceilalti melci pe care i-a lasat in urma cand a inceput sa calatoreasca. Acolo e mereu binevenit, bineprimit. Acolo uneori i se duce dorul, acolo cineva drag se gandeste la el si il protejeaza asa cu gandul. Acolo vrea sa mearga pentru ca acolo isi gaseste si sufletul lui un pic de alinare.

Merge tot cu trenul ca distanta e prea mare sa o strabata pe jos si e frig. E aglomerat, asa e de obicei iarna in perioada asta. Toata lumea se grabeste, se impinge. Nu suporta sa-i vada pe ceilalti in jurul lui. Nu-i place in special ca ei sa-l vada, nu suporta sa fie privit, asa ca melcul se retrage in sine si incearca sa doarma pe toata durata drumului. Ce altceva ar putea sa faca? Isi inchide ochii si spera ca nu-l observa nimeni. E cuprins de neastampar, dar e trist. Amintiri, trecutul incepe sa-i bata in cochilie. Dar trecutul lui e trist si cand ii revine in amintire se intristeaza. Ce mult isi doreste sa poata schimba trecutul, dar nu poate. Isi musca buzele de neputinta si incearca sa mearga mai departe. Incearca sa nu se gandeasca prea mult la trecut, ii e teama sa nu se repete. Cu atat mai mult simturile melcului se ascut in perioada asta, caci, pe o vreme ca asta melcul a pierdut singurul lucru de pret din viata lui, Steaua cea de aur, care si acum, dupa atata timp, ii bantuie visele. Plange melcul, plange, dar nu-l tradeaza nicio lacrima. Ce sa faca el saracul, nu-si permite sa planga inafara.

E bineprimit si de multa vreme asteptat in poiana aceea si toti sunt bucurosi de sosirea melcului. Se bucura si melcul si se simte cuprins de duiosie, dar este un ghimpe care ii sta in suflet si nu-l poate scoate de-acolo. Nu ramane multa vreme, doar cateva zile, obligatiile sociale il determina sa se intoarca. Dar se apropie sfarsitul anului si melcul se teme sa ramana singur. Se teme pentru ca stie ca va fi coplesit de amintiri, stie ca nu poate face fata singur noptii de anul nou. Era tot o noa[te de anul nou cand Steaua lui de aur a plecat pentru totdeauna. De aceea melcul nu poate suferi atata bucurie in perioada aceasta. S-a intors in poiana fiind ca aici tot neamul melcilor petrece impreuna, stie ca acolo e imposibil sa fie singur, cel putin fizic, dar in adancul sufletului tot singur va fi.

Micile bucurii i-au facut perioada asta suportabila. Cadouri multe oferite si primite, gingasia si protectia celor din jurul lui, toate acestea l-au facut pe melc sa zambeasca trist si duios. Nu-i vorba, a plans melcul, imediat dupa anul nou, a plans ca era prea dureroasa amintirea, dar totusi, ca de fiecare data, isi face curaj sa mearga mai departe. Mai spera inca sa isi (re)gaseasca Steaua, asta e dorinta lui de anul nou, ca asa e traditia, sa iti pui o dorinta de anul nou.

GÂNDURI IERNATICE ÎN SINGURĂTATEA COCHILIEI

2008-08-06T00:02:00.000-07:00

Melcul se teme, şi-a făcut nişte prieteni şi acum e pe cale să-i piardă! Dar aşa e el, când işi dă seama că înccepe să ţină la cineva şi să-i pese, se sperie şi dă înapoi, încearcă să-i îndepărteze. E nesigur melcul, nu prea ştie ce vrea. Ar vrea să le dea drumul în cochilia sufletului, dar se teme să deschidă uşile mai tare. Intraţi, nu-i va mai putea scoate, şi cine ştie ce vor găsi ei acolo şi dacă atunci vor mai vrea să rămână. Melcul se teme că nu. Dar dacă ei pleacă... rămâne în urmă parfumul lor şi din cauza aceasta melcul nu-i va putea uita. N-a uitat nici de prima lui Stea, nici de Zânuţa rozalie, nici de ceilalţi melci pe care-i viziteaza din când în când. N-a uitat de Floare şi nici de Fluture. Parfumul lor e la fel de viu ca atunci demult.

E singur melcul în cochilia lui, si de ceva vreme s-a retras, iar în singurătate îi apar tot felul de gânduri, e pesimist. Dar are motiv, e greu să mai spere la o minune, să mai spere că ii va fi şi lui bine. Nu, nu mai speră, dar nici nu disperă, nu are motiv, e calm melcul chiar şi atunci când suferă mult sau se bucură mult. El altfel percepe, el altfel trăişte la maxim tot ce i se întâmplă. Cât îi place melcului în singurătatea aceea, deşi îl apasa, dar e singura lui alinare, singura lui portiţă de scăpare din tumultul exerior lui.

Steaua aceea care-i e atât de dragă melcului a făcut o călătorie, de fapt şi melcul, dar aia e altă poveste. A fost plecată Steaua o vreme, multă vreme şi parcă depărtarea trupurilor s-a pus şi între suflete. Legătura nu a fost ruptă de tot, şi-au vorbit în vis, în suflet, dar melcul e sensibil şi percepe distanţele în alt fel. Urmează acum reîntâlnirea şi melcul se teme, se teme că distanţa va rămâne şi că nu va putea fi umplută sau micşorată. E paradoxal melcul în gândire, pe de o parte se teme să nu piardă Steaua, pe de altă parte o îndepărtează.

Cu toate acestea, melcul e nerăbdător. Oare va fi pe măsura aşteptărilor. Nu s-a întâlnit de foarte multe ori cu Steaua, dar melcul are impresia că se cunoşteau dinainte, parcă s-au mai întâlnit undeva, probabil într-un vis... un vis în care dansau şi se jucau. Melcul se teme... e conştient şi el că steaua e frumoasă, aproape perfectă, iar el, un biet melc ce se târăşte prin lumea asta ducându-şi cu greu cochilia în spate. Melcul ştie că e urât, se simte urât şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Oare îl va accepta aşa cum e? Oare va avea curajul să se lase cunoscut, sau ca de fiecare dată va fugi?

E plin de teamă melcul, dar cuprins de neastâmpăr şi trist. E urât în cochilia melcului, e pustiu şi întunecos... câteva lucruri îngrămădite într-un colţ, de care oricum nu mai are nevoie: vechi, uzate şi nevaloroase, aşa ca el, aşa ca sufletul lui. Acolo îşi rumegă singuratatea şi n-are curaj să treacă dincolo de camera asta, adânc în cochilie. Deşi de-o vreme încoace îl pune pe jar necunoscutul acela, dar încă n-are curaj destul şi nici lumină suficientă. Fără lumină s-ar putea rătăci in cochilie.

Dorinţa asta a crescut tot mai mult în el după ce a întânit Steaua. Cu cât îşi petrece mai mult timp cu această Stea, cu atât dorinţa lui de a trece dincolo de uşa ce duce spre adâncurile cochiliei va creşte şi se teme de asta. Şi totuşi în ultima vreme se intreabă din ce în ce mai des ce e dincolo. E ca şi cum a prins viaţă uşa aceea şi-l cheamă, il strigă pe numele lui adevărat, pe care l-a uitat chiar şi el, iar acum nu-l desluşeşte bine, e o şoaptă slabă strigătul acesta, vine de departe de dincolo de uşă, din centrul labirintului. E prea slab strigătul, şi de aceea melcul nu-şi recunuoaşte numele, dar are o senzaţie ciudată, ori de câte ori prinde acel zvon tresare ceva în el, ceva necunoscut, dar care îi aduce aminte trecut, dar încă nimic nu e desluşit în mintea melcului. Are nevoie de lumină, multă lumină ca să poată începe drumul prin labirint.

MELCUL SE PREGĂTEŞTE PENTRU SĂRBĂTORI

2008-08-04T01:07:00.000-07:00

A prins săracul melc şi zăpadă. Un vechi descântec i-a răsunat în cochilie, de trei ori cântat, de trei voci, din trei părţi ale lumii, din trei părţi ale timplui. Amintiri difuze ca nişte iluzii i-au inundat cochilia şi n-a mai răbdat să stea înăuntru. A ieşit afară în frig, dar măcar aşa şi-a mai răcorit sufletul şi mintea, că inima nu mai ştie pe unde i s-a pierdut. Acum stă în pragul cochiliei şi se uită cum toţi se pregătesc de sărbătoare. Doar el e singur, doar el nu primeşte îmbrăţişări calde, dar el nu are nevoie. Poate că inima i-a înghieţat undeva în piept şi poate o îmbrăţişare caldă i-ar topi-o, şi dacă nu-şi dă seama s-o adune la timp şi-o poate pierde pentru totdeauna. Sau i-o poate aduna un altul şi atunci inima lui va fi a altcuiva, şi acesta e un risc prea mare pentru melc.
În timpul zilei stă şi-i priveşte pe ceilalţi, şi toţi îl cred adormit sau mort, uneori şi el crede asta. Dar noaptea, la adăpostul umbrelor lumii, păşeşte încet de pe o stea pe alta alături de zei şi zeiţe. E şi el un Titan între ei, e mai mare decât toţi pentru că nici nu se bucură nici nu suferă, dar se lasă prins, alături de ei, în vârtejul bucuriei unui dans lent, aşa ca el, încât nici nu ştie dacă îl dnsează numai cu sufletul sau şi cu trupul. Pentru el oricum nu contează. Esenţa dansului în sine, ceea ce înseamnă dansul pentru melc, sau mai bine zis ceea ce melcul îi însuşeşte. Si totuşi, în toată această mulţime, melcul dansează singur, în felul lui, după modul în care el percepe muzica. Aşa se pregăteşte melcul de sărbători.
Acum e calm, nu oscilează, nu manifestă variaţii colosale, totul a devenit linear, poate aşa intră şi el în normal.

REMEMBERING

2008-07-29T01:31:00.001-07:00

Nu-mi mai aduc aminte cand a fost ultima zi cu soare, dar pot să spun că a fost o zi deosebită. Chiar dacă a fost un pic mai rece mi-a fost bine, pentru un melc, precum sunt eu, e destul de greu toamna, oricât de frumos ar fi. E aşa frumos, dar de ce oare frumuseţea trebuie să doară atât? Plimbandu-mă pe alei soarele, frumosul soare îmi rănea atât de tare ochii, şi mă dureau cumplit. Am început să plâng, oare e prea frumos soarele pentru mine? Oare dacă intru în iarnă, în întunericul cochiliei am să mai pot ieşi să văd soarele sau mă voi obişnui prea mult cu întunericul şi n-am să-mi mai doresc lumina?

De-atunci a intrat în cochilie şi a început să aştepte să treacă toamna, să treacă iarna, să treacă viaţa... nimic nou, doar eterna aşteptare, netulburată de nici un zgomot, în aşteptarea unui cântec prevestitor de primăvară. A început să dormiteze, aşa puţin câte puţin te ia somnul când stai închis în cochilie. O cochilie te poate ţine ocupat multă, multă vreme pană să-i dai de capăt, şi asta nu e o siguranţă, dar merită încercat.

Zile multe au trecut şi sufletul melcului a intrat într-o stare de profundă amorţeală, credea că primăvara nu va mai veni, şi chiar dacă va veni, nu va mai avea capacitatea de a ieşi la lumină, credea că ochii săi, că sufletul său nu vor putea auzi chemarea luminii. Dar s-a întamplat ceva. A auzit un cântec: "melc melc..." care l-a scos din hibernare...

A ieşit săracul melc din hibernare şi ce s-a întamplat ştiti, iar acum stă săracul cu sufletul suspendat şi aşteaptă să vadă ce se mai întamplă, aşteaptă să vadă cum îi va trece iarna şi dacă va veni iar primăvara. Multe gânduri trec prin mintea melcului. Are mult timp şi se tot întreabă... multe de ce-uri în gândul lui: "De ce a plecat Steaua lui, cea de aur?", "De ce a murit Fluturele?", "De ce e atât de încăpăţânată Steaua de argint şi nu vede cât e el, melcul, de urât?".

Se gândeşte adeseori la Steaua de argint şi mereu îşi aminteşte acea primă întâlnire, pentru început melcul s-a speriat foarte tare, nu credea că mai există alte stele. Dar pe lângă această spaimă teribilă în melc s-a aprins dorinţa de a cunoaşte această Stea, iar gândul acesta reprezenta o atracţie teribilă pentru melc. Işi amintea mereu de prima întalnire cu Steaua, aceasta l-a întâmpinat cu bucurie, iar melcul, de felul lui sfios, s-a intimidat şi mai tare. Un zâmbet cald şi multă bunavoinţă... melcul era copleşit, fascinat, se simţea atras şi totodată îi venea s-o ia la fugă, dar n-avea unde se ascunde. Steaua aceea exercita o atracţie puternică şi melcul nu putea să se impotrivească, iar privirea ei pătrunzatoare a sfredelit adâncuri nebănuite în sufletul melcului, iar ceva adânc în el s-a deschis şi a înflorit.

Era ceva impunător în făptura Stelei, iar melcul se simtea minuscul. Melcul era nedumerit, niciodată nu a avut vreun interes deosebit pentru nicio altă creatură, dar faţă de această Stea simţea o curiozitate imensă care nu îi dădea pace. In acea seară un lacat mare şi ruginit a cazut de pe sufletul melcului. Cineva a gasit o cheie şi cu puţin efort a reuşit să spargă lacătul şi să deschidă o poartă mare. De mult n-a mai intrat nimeni în gradina aceea şi melcului îi e teamă să nu se fi salbaticit prea tare. Dar oare cel care a deschis această intrare, va avea curajul să intre şi să cureţe grădina? E ceva cu totul nou pentru melc şi îi e teamă fiindcă ştie că poate să fie din nou rănit, dar nu mai are nimic de pierdut aşa că de ce să nu încerce? Si aşa era prea monotonă viaţa lui, nu va mai hiberna iarna asta, aşa se preconizează, dar cine ştie? E imprevizibil melcul. Iar acum a început să simtă că ceva pulsează în el. Oare s-a trezit melcul? Oare până acum a hibernat? Sau e vorba numai de un curaj pe care îl prinde şi poate aşa o să reuşească să îşi înfrunte cochilia şi să se întoarcă în sine şi să se regăsească. A aparut o luminiţă, iar melcul începe să prindă curaj. Să nu devină numai prea încrezator, că reuşita nu îi e asigurată.

STEAUA

2008-07-27T08:56:00.000-07:00

Ehei! Melc nătâng cu suflet mic! Ai crezut tu raza mincinoasă? N-ai văzut că vine o lumină dintr-o altă parte? Săracul melc, a asteptat atât o rază şi s-a pregătit atât de mult pentru venirea ei... A adunat tot ce a găsit de preţ: flori şi pietre preţioase... şi astepta, şi astepta, dar în cele din urma şi-a pierdut speranţa şi era pe punctul să renunţe când cu vocea ei suavă, raza l-a vrăjit din nou. Ştia melcul că raza nu-i aparţine, dar tot i-a dat una dintre cele mai de preţ pietre. Dar entuziasmul melcului a scăzut când şi-a dat seama că raza nu e chiar atât de strălucitoare şi că nu poate înlocui o stea, şi mai ales pe a lui. Şi-au luat rămas bun, dar nu pentru totdeauna, s-au mai revăzut, mai rar şi chiar întâmplător şi işi zâmbesc. Nu era raza aceasta ceea ce melcul căuta. Raza e prea frivolă prea superficială şi nu-i oferea nici cea mai mică încredere...
Nu a fost un eşec, dar nici reuşită, nu a fost un timp chiar irosit, dar melcul s-a întristat puţin aşa că s-a pornit iarăşi, plimbari scurte prin împrejurimi, că deja e frig, dar melcul n-are stare. Nu mai speră să găsească nimic, dar îşi caută gândurile să le ordoneze, dar nu prea reuşeşte. Îi place prin padure că e întunecos şi parcă vede mai bine orice gând luminos, chiar dacă nu mai crede în minuni. Pe zi ce trece se afundă tot mai adânc în pădure.
De departe a văzut la rădăcina unui copac ceva ce strălucea, deşi nu era soare. Pe melc l-a apucat curiozitatea, săracul melc, e aşa de curios încat nu-i mai pasă de primejdii, şi măcar aşa, curiozitatea asta a lui nu l-a lăsat să renunţe, să se plafoneze. S-a apropiat de punctul acela strălucitor şi pe măsură ce se apropia prindea contur. Îi zâmbea o stea mititică, argintie ca un mic îngeraş cu o singură aripă, pe care o purta în suflet să nu fie inestetic la privit. Era tare jucăuşă steaua, dar totodată tristă. Nu au stat foarte mult împreună, dar au jucat un joc, un joc de zâmbete cu zâmbete. Era frig în începutul acesta de iarna a melcului, deci s-au despărţit. Melcul a mers mai departe, iar steaua i-a făcut promisiunea să-l caute. Dar melcul n-a mai crezut promisiunea. Şi-ar fi dorit, dar iar acelaşi fel de promisiuni. S-a întors acasă trist melcul, dar totuşi a închis în inimă nişte ochi frumoşi şi un zâmbet cald. Aceasta a fost, spera melcul, ultima sa plimbare şi până vor veni florile şi soarele se va închide în cochilia lui. Şi s-a închis, oricum nu-l caută nimeni niciodată.
A început să dormiteze, să amorţească şi în amorteala sa a început să îşi aducă aminte de multe şi multe treceau prin visul melcului. Dar la nesfârşit se aratau ochii stelei, prin care străbatea dinspre suflet acea lumină atât de placută şi pe care melcul n-o putea uita din cauza stării de bine pe care i-o provoca. A fost trezit din somnul lui de un ciocănit în cochilie. S-a trezit melcul şi mirat a ieşit afară unde-l astepta frumoasa stea cu-acelaşi zâmbet minunat şi aceiaşi ochi strălucitori. A urmat o-mbraţişare caldă şi o prietenie de mare preţ pentru melc. Steaua l-a luat pe melc în plimbari şi joacă prin zăpadă, iar inima melcului a început să zâmbească. S-a speriat la început melcul şi a încercat să îndepărteze steaua, dar aceasta nu vroia să plece şi cu încăpăţânare îl îmbrăţişa; până când în cele din urmă s-a muiat şi inima melcului.

DESCÂNTECUL

2008-07-26T02:10:00.000-07:00

Nu-mi mai aduc aminte ultima zi cu soare, oare a fost cea în care m-am întors din călătorie? Nu cred, atunci parcă ploua mărunt. Ultima zi cu soare e frumoasă totdeauna. Tot ce pot să îmi amintesc despre această zi e că a fost at’t de frumos. Dar ca orice lucru frumos şi acesta m-a durut. De ce tot ce e frumos îmi răneşte sufletul? Sufletul meu micuţ de melc. Iubesc atât de mult soarele, e aşa frumos, dar el mi-a rănit ochii şi sufletul. Plimbându-mă pe alei abia puteam privi pomii şi frunzele, lumina era mult prea putermincă, mă durea mult prea tare, prin ochi în suflet. Lacrimi îmi înfloreau în colţurile ochilor, dar nu le puteam plânge.

De atunci nu a mai fost soare, s-a întunecat, nu stiu, poate numai vederea, nu şi natura. Poate n-am să mai vad niciodată soarele. M-am retras în spirala cochiliei, acolo nu este lumină să îmi rănească ochii. Acolo pur şi simplu stau şi aştept, aştept să treacă toamna, să treacă iarna, să treacă viaţa. Aştept cântecul ce anunţă primăvara şi în tot acest timp mă întreb dacă am să recunosc acel cântec. Ştiu că trebuie să aştept mult până să se audă, dar oare la primăvară ochii mei nu vor fi iarăşi răniţi de frumosul soare? Oare ochii mei vor îndura lumina?

M-am retras de câteva zile în cochilia mea de melc şi am început să dormitez. Trupul, sufletul au început să amorţească şi un gând ma bucură: poate-am să adorm şi am să visez un vis frumos toată iarna, iar dacă-l visez îndeajuns de mult, poate va deveni realitate. Cu gândul acesta, cu această speranţă deşartă m-am lăsat în braţele somnului. Şi dacă visul meu cel frumos va deveni coşmar?

Am stat aşa în amorţire aşteptând visele, eterna aşteptare. Dar s-a întâmplat ceva ce nu mă aşteptam, am auzit un cântec, ca un blestem ce mă striga: „melc melc...” Am simţit că acesta este cântecul primăverii. Oare am dormit atâta timp? Oare chiar a venit primăvara? „Melc, melc...” se tot auzea şi n-am fost capabil să rezist, aşa că, purtat de acest descântec, m-am târât prin labirintul spiralat al cochiliei mele până am ieşit. M-a izbit un vânt rece cu miros de iarnă, iar soarele reflectându-se în zăpadă îmi împiedica vederea, iar tot ce am putut observa au fost doi ochi ce mă priveau curioşi cum ies din spirală.

Cine eşti tu, cel ce m-ai trezit înainte să înceapă iarna? Cine mi-a descântat şi m-a scos aşa în frig? Acum va trebui să mă încălzească, să-mi poarte de grijă toată iarna dacă m-a trezit. Să-mi poarte de grijă şi să mă încălzească până vine primăvara. Ai să fii oare în stare să faci aceasta? De ce m-ai trezit? Si cine eşti? Acum să nu mă laşi să înfrunt singur frigul iernii, n-am să rezist.

CUVÂNTUL MELCULUI PENTRU DESCÂNTĂTOR

Cineva mi-a descântat şi a fugit. Stau singur şi mi-e frig. Ţi-am spus clar să nu-mi descânţi dacă nu-mi poţi ţine de cald toată iarna. De ce-ai cântat? De ce ţi-am ascultat cântecul? Te-am crezut, dar m-ai dezamăgit. Deşi era de aşteptat: ai găsit o cochilie şi ţi-a plăcut şi ai început să cânţi, dar când am ieşit, răvăşit de frig şi oboseală nu m-ai plăcut, poate chiar m-ai urât şi ai plecat. Dacă tot vroiai să pleci nu puteai să mă duci undeva unde e mai cald şi să mă laşi acolo? Poate într-un suflet.

Acum stau singur şi mi-e frig. Mai sunt zile în care dă soarele, dar mie tot frig mi-e. Nici nu ştiu dacă din pricină că e frig afară sau din pricină că, deschizându-ţi, a intrat frigul înăuntru. Dar nu contează, am să adun frunze să-mi ţină de cald, cele mai frumoase frunze, frunzele toamnei. Ştiam că ai să pleci dacă mă vezi- ştiu şi eu cât sunt de urât- dar puteai măcar să încerci să mă cunoşti şi apoi să mă judeci. De unde ştii tu că aşa am fost dintotdeauna? De unde ştii tu că n-aş putea să mă schimb? Cine ţi-a spus că nu merit nici măcar o iarnă din timpul tău?

Dă-mi voie să e întreb ceva, pe tine, cel care cânţi aşa frumos, dă-mi voie să te întreb: „TU CINE EŞTI?” Credeai că dacă pleci nu vei mai fi în amintirea mea? Vreau să îţi spun că de-acolo nimic nu poate să plece. Mi-ai intrat în amintire şi ţi-a rămas ecoul acolo... aici... la mine-n cochilie şi-l aud mereu şi mereu. (Tu ce-ai să te faci fără ecou?) Nu mă lasă să dorm. Măcar de-aş putea adormi la loc, dar ecoul cântecului tău îmi înebuneşte timpanele şi îmi pare c-ai fi aici. De ce n-ai stat măcar să bem o ceaşcă împreună, să vorbim despre vreme şi despre pomi? Ţi-aş fi spus poveşti cu iepuri şi cerbi. Acum mi-e frig. Ar trebui să fii aici să îmi acoperi sufletul cu o umbră, sau cu o frunză. Sufletul meu e mic îi ajunge şi o frunză. Te-aş fi lăsat apoi să pleci şi tu m-ai fi lăsat dormind sub umbră... sub frunză. Aş fi dormit până-n primăvară, apoi m-aş fi trezit şi aş fi uitat de tine, nu de tot, dar aproape. Ai fi intrat în sacul amintirilor şi când m-aş fi uitat la el, poate te-aş fi întrezărit printre altele şi aş fi zâmbit amintirii tale. Dar aşa n-am să zâmbesc amintirii tale, când am s-o văd mă voi întrista şi-mi voi muta privirea în altă parte. Ştiu că nu-ţi pasă, dar ai făcut un lucru rău, mi-ai furat o iarnă liniştită. Ştii tu ce înseamnă să furi iarna unui melc? Cine esti tu, hoţ de ierni? Mai este timp să te întorci şi să-mi dai iarna înapoi.

O PROMISIUNE

2008-07-26T01:52:00.001-07:00

I s-a pãrut melcului cã a vãzut o razã de luminã! Era într-o seara de duminica, o seara de toamnã tarzie, de început de iarnã cînd a auzit vocea acelei raze de luminã. Era vocea care l-a trezit din hibernare şi care a plecat pentru o vreme. Acum s-a întors şoptind o promisiune şi acum melcul trãieşte şi e treaz aşteptînd împlinirea acelei promisiuni. În sfîrşit are şi el o speranţă, ce-i drept, una slabă, dar tot speranţă e. Aşa e el, melcul, se agaţă pînă şi de vocea unei raze mincinoase. Dar de tot incă nu s-a agăţat nicăieri.
I-a spus raza că se va întoarce curînd, şi cu promisiunea unui strop de fericire. Melcul n-a crezut, dar a început să spere, să tînjească, să viseze cu ochii larg deschişi. Dacă mai exista un pericol să adoarmă, acum a dispărut. Raza aceea, cu vocea ei minunată, l-a trezit din orice reverie, l-a trezit de tot. Şi dacă raza aceasta nu-şi tine promisiunea melcul va muri in iarna asta.
De aceea călătoreşte melcul, să-şi găsească alinare. Merge incet- incet, merge pe jos, a pierdut ultimul tren... al vieţii?, dar nu se grăbeşte, nu se grăbeşte defel. Unde, la ce, sau la cine să se grăbească? Nu are o ţintă anume, un loc unde să ajungă. Îl caută încă. Nu are nimic şi pe nimeni care să-l aştepte şi după care să tînjească. E singur pe lume, dar el nu are nevoie de nimeni... pentru că s-a făcut o greşeală. S-a încurcat în labirintul cochiliei lui, în propriu-i paradis, s-a rătăcit şi încercînd să-şi găsească drumul drept a găsit tocmai ieşirea spre lumea aceasta, iar acum e aşa departe de acel paradis încît l-a şi uitat. A rătăcit aşa de mult în lumea asta încît nu-şi mai aminteşte altă viaţă, nu mai recunoaşte altă viaţă. Acum, aici, e trist, a uitat de bucurie. Păcat, pentru că în paradisul lui din labirint era fericit. Dacă şi-ar aminti macar o umbră din acel paradis poate ar reuşi să îşî amintească şi drumul înapoi, sau dacă nu s-ar mai teme să intre mai adînc în cochilie, adînc de tot, poate ar găsi uşa labirintului şi drumul înapoi spre lumea lui şi şi-ar aminti. Dar îi e teamă să nu se încurce şi mai mult şi să nimerească într-o lume şi mai rea. Acum trebuie să îşî vindece rănile şi atunci va putea să intre din nou în labirint şi să-şi găsească paradisul. Promisiunea aceasta a primit-o de la acea rază jucăuşă, dar, cine ştie dacă şi-o va împlini. Raza i-a promis că-l poate face fericit şi că poate să-l ducă înapoi în paradis, şi că se va întoarce curînd. Dar va veni oare o rază de lumină, aşa frumoasă, să facă fericit un melc? Să-i lumineze labirintul?
Sunt deja două zile de cînd aşteaptă melcul. Şi dacă raza nu se va întoarce, melcul va fi pierdut pentru totdeauna. Dacă raza nu se va întoarce şi el va rămîne singur şi în întuneric, sufletul melcului va fi aşa rănit încît nu va mai putea să se adune şi va rămîne la intrarea în cochilie aşteptînd. Va rămîne la intrarea în labirint şi la ieşirea din lumea aceasta. Sau la intrarea în lumea aceasta şi la iesirea din labirint? Pierdut pentru totdeauna între aceste două lumi. Va exista acolo fără sã mai poată fi. Dar el riscă... Melc nebun! Riscă... ce mai are de pierdut? Minţile probabil, dar aceasta ar însemna finalul tuturor suferinţelor sale. Aşa că, melcul nu se teme de asta. Se teme mai mult de momentul dinaintea colapsului, momentul durerii supreme care-l va face să-şi piardă minţile. Da, de acela într-adevăr se teme, dar ştie că nu poate fi evitat. Îl va ajuta oare raza de lumină, sau va grăbi distrugerea melcului?

FERESRELE MELCULUI

2008-07-25T13:04:00.000-07:00

Melcul încearcă să intre în relaţie cu alţii, să se deschidă, poate aşa o să îşi mai aerisească puţin cochilia, dar va trebui să fie atent să nu şi-o spargă, pentru că atunci va trebui să îşi facă ferestre, iar melcului nu-i plac ferestrele, cel puţin nu cele care dau înăuntru, pentru că lasa să se vadă prea multe.

Melcul nu se prea uită pe fereastră, nici dinăuntru în afară, nici din afară înăuntru. Nu-i plac ferestrele pentru că îi par nişte ochi mereu deschişi, fără pleoape, care te privesc în permanentă. Melcului nu-i place să fie privit. E ca şi cum cineva l-ar critica mereu, e ca şi cum nimic din ceea ce face nu e bine. Şi aşa e deprimat melcul, iar asta l-ar deprima şi mai tare. Îi sunt de ajuns ferestrele ochilor. De aceea îi place melcului să doarmă. E ca şi cum ar ţine ferestrele mereu închise. De şi-ar putea dormi toată viaţa melcul ar fi fericit. A văzut multe şi multe s-au văzut prin ochii deschişi ai melcului. Durerea lui e că nu poate uita, dar nici nu-şi aduce aminte cu exactitate, toate sunt confuze şi amestecate în memoria melclui.

E tot mai rece, iar melcul nu se prea descurcă în relaţii aşa că prefer să se retragă într-o altă dimensiune, într-o altă realitate, cea a cochiliei lui şi acolo va începe iar să viseze. Pe de o parte, visele îi fac bine, îl ajută să meargă mai departe, dar, pe de altă parte, îl răneşte cumplit de fiecare dată când realitatea îi mai distruge un vis.

SCOPUL MELCULUI

2008-07-25T01:34:00.000-07:00

Melcul s-a întâlnit cu cineva din trecut, nu contează acum cu cine, dar l-a făcut să-şi amintească. Era cineva pe care a crezut ca-l iubeşte, dar acum melcul nu mai e sigur – oare chiar l-a iubit sau a dat prea mult din el? Iar acesta plecând, a luat atât de mult, încât melcul a rămas incomplet, iar acum trebuie să se re-creeze. De fapt aşa a şi apărut melcul. Înainte de a fi melc a fost altceva, dar nu işi mai aduce aminte acum şi trebuie să găsească ceea ce a fost înainte pentru a putea fi din nou in armonie cu sine.

Tot ce şi-a dorit a fost să iubească, să afle ce înseamnă. Încă nu a aflat. Melcul refuză să creadă că iubirea e aşa plată, monotonă, trecatoare. De fapt stie melcul bine că a fost numai o iluzie.

A vrut doar să-l strige cineva pe numele lui adevărat, pe care nu-l cunoaşte nimeni, nici măcar el. Avea nevoie de cineva care, descoperindu-i numele, să-l descopere pe el, să i-l arate pe el lui însuşi aşa cum e, să-i arate că viaţa are rost, că merită. Până acum a eşuat, până acum melcul s-a dăruit şi din cauza asta s-a pierdut, iar acum se trezeşte la realitate şi îşi dă seama cât de mult a greşit, dar nu e prima oara, mereu greşeşte săracul melc, mereu dă mai mult decât trebuie. E naiv, săracul. A dat un lucru pe care nu trebuia să-l dea, s-a dat pe sine (ca altceva oricum nu avea), s-a dat prea mult şi acum, nu va mai avea de dăruit decât o cochilie spartă, incompletă, asta doar daca nu se va regasi printr-o minune.

Acum melcul se simte pierdut, ar prefera mai bine să moară, oricum în suflet e aproape mort, ar fi nevoie de o minune să-şi revină. Acesta este singurul lui scop în acest moment.

"Esenţial pentru cunoaşterea celuilalt"

2008-05-29T10:38:00.000-07:00

1. Cum mă simt?
This Fortress of Tears- HIM

2. O să ajung departe în viaţă?
The Power of One- Sonata Arctica

3. Cum mă văd prietenii?
Losing my Religion- Gregorian

4. Mă voi căsători vreodată?
My immortal- Evanescence

5. Care e povestea vieţii mele?
Learning to fly- Pink Floyd

6. Cum era în liceu?
Thirty- Tree - Smashing Pumpkins

7. Cum pot avansa în viaţă?
Shot trough the Heart- Bon Jovi

8. Care e cel mai fain lucru la prietenii tăi?
... of Silenece- Sonata Arctica

9. Ce se preconizează pentru weekend?
The Long and Widing Road - gregorian

10. Ce cântec te descrie cel mai bine?
Waiting- Sabbath Knights

11. Cum îmi merge în viaţă?
Out of the Cold- Gregorian

12. Ce melodie îmi vor cânta la înmormântare?
Back to You - Bryan Adams

13. Cum mă vede restul lumii?
Moment of peace - Gregorian

14. Voi avea o viaţă fericită?
Sadeness - Enigma

15. Ce cred prietenii cu adevărat despre tine?
Guilty- The Rasmus

16. Sunt persoane care mă doresc în secret?
Kyrie - Gregorian

17. Cum să mă fericesc singur?
My Dream`s but a Drop of Fuel for a Nightmare- Sonata Arctica

18. Ce ar trebui să faci cu viaţa ta?
Tenement Funster- Queen

E o joaca de-a ce? Eu nu dau mai departe din principiu... sa imi pastrez reputatia de ghinionist... oricum, la cate n-am dat mai departe... cred k n-o sa-mi mearga bine nici in viata de apoi. Daca cineva vrea sa incerce iac-asa se face: dai shuffle in winamp si raspunzi la intrebari dand next, nu conteaza daca se vujeste sau nu, nici maccar nu e nevoie sa citesti intrebarile.

PE TIMP DE TOAMNĂ

2007-10-03T06:24:00.000-07:00

S-a făcut vreme bună, iar melcul s-a hotărât să iasă din rutină pentru o vreme. Aşa că s-a trezit de dimineaţă, şi-a băut cafeaua, şi-a pregătit micul dejun şi l-a servit pe un fond muzical plăcut – micile lui plăceri care-i aduc zâmbetul pe buze şi buna dispoziţie. Apoi a ieşit în oraş, trebuia să cumpere nişte cadouri. Întors acasă şi-a făcut bagajul.
Aşa că acum e iar pe drum. Cum se arată câteva zile vreme mai bună, pe melc îl apucă dorul de ducă. E destul de liniştit acum. I-a mers bine de dimineaţă. Un soare minunat, lenevitul în pat dimineaţa, muzica bună, toate astea l-au binedispus. Iar ieşirea după cadouri i-a adus zâmbetul pe buze şi lumină în ochi. S-a simţit fericit şi de data asta nimeni nu i-a putut lua bucuria. S-a simţit liber, a zâmbit de fericirire fără să-i pese de cei din jur.
E toamnă, aşa că în parc era plin de frunze uscate ce-i foşneau sub picioare. Şi-a luat o castană şi a dus-o cu el. Vântul adie, frunzele cad, iar una se opreşte o secundă pe umărul lui apoi cade. Melcul o ridică şi merge mai departe. E prea plin de bucurie şi-i vine să alerge, să zburde, dar a văzut o floare, mititică şi galbenă. N-a putut s-o lase acolo, a iubit-o din prima clipă.
Ajuns acasă, melcul dansează de bucurie, râde, cântă şi bate din palme. Îşi pregăteşte bagajul, iar acum, iată-l din nou în tren, din nou printre oameni, din nou cu ochii lipiţi de fereastra trenului. Toamna a schimbat peisajul: verde cu galben şi roşu aprins, cărămiziu. Culori puternice, intense ce-i plac nespus melcului. Floarea a lăsat-o acasă, să se odihnească. După toate prin câte a trecut acum e foarte obosită.
Aceasta nu e cea din urmă călătorie a melcului. Dar acum dau ploile şi pentru câteva zile melcul trebuie să se închidă în cochilie.
Plouă, nu ştiu dacă e prima ploaie, dar pentru mine parcă aşa e. Până acum nu am simţit atingerea toamnei, dar acum o simt şi eu cu sufletul meu de melc. Ma întristează, dar nu îmi vine să plâng; de mult nu-mi mai vine să plâng deşi mi-aş dori uneori, dar nu mai contează acum. Singurul lucru cu adevarat important acum e ca plouă. Nu pentru că aş iubi ploaia, nu, n-o iubesc, nici nu o urasc, nici indiferentă nu-mi e. E ca şi cum ar face parte din mine sau ca şi cum aş fi eu pe de o parte, dar pe de altă parte încă nu mă ştiu.
Nu mă deranjează că plouă, nu mă bucură, dar e ca şi cum aş sufla uşurat în sensul lui:"s-a isprăvit". Simt că nu mai pot. Simt că nu am nici un scop. Vreau să mă termin şi eu în sensul lui "s-a isprăvit".

ÎNGERUL MORŢII

2007-10-03T06:22:00.001-07:00

În negura vremii, pierdut în netimp,
Dansând peste timpuri în umbra luminii,
Zburdalnică rază a omenirii,
Fiară sălbatică, venită din veci,
Se-ndreaptă spre ceea ce numai se vrea,
Tânăr cumplit, sălbatic de ură
Se luptă cu luna şi vrea s-o străpungă
În dans nebunesc,
Iubindu-i doar umbra, ferindu-i lumina.
El vine din întunecata zi,
Cu sine aduce trecutul,
Omoară în noapte scumpă nefiinţa

Azi încă dansează spre-a lumii pieire
Dar nimeni nu ştie că-n inima sălbăticiei,
El singur încă străbate veacul
Şoptind obsedante adevăruri
În umbra lunii
Pierdut în netimpuri

FÂNTÂNA CU LUMINĂ

2007-10-03T06:21:00.001-07:00

A venit la mine lumina de departe
O lumină palidă şi obosită
Ce-avea nevoie de puţină apă
Să lumineze-un pic mai tare.
Iar strop cu strop umplându-se fântâna
Lumina izvora din propriu-mi trup.
Pierdusem din vedere îngerul ce îmi aduse
Şi sădi în mine fântâna cu lumină

ÎN URMA TA

2007-10-03T06:20:00.002-07:00

Aş vrea s-arunc în urma ta cu pietre,
Dar pietrele în mâini mi se transformă-n flori,
În flori cu spini ce-mi sângerează mâna
Dar fac plecarea ta frumoasă, demnă
Ca a unui mare-nvingător

Dar nu te uiţi-napoi
Să vezi ce laşi în urmă-ţi
Să-mi vezi mâinile-nsângerate şi...
Ochii-nlăcrimaţi şi...
Sufletul pierdut

Am să te-aştept cu flori în mână,
Sperând că poate-ai să revi
Sperând că visu-mi se va împlini

...dar... n-ai să vii
Şi-am să te-aştept o viaţă
Până când moartea de mine
Mă va despărţi

ŞTII CĂ

2007-10-03T06:20:00.001-07:00

Ştii că doar privind la stele poţi să mori
Şi că... ochii tăi-s ca două stele
Ştii că... sufletu-mi
Se-absoarbe-n vid
Ca pământul
Ce se-mbată-atunci când plouă...
...şi că... doar iubind te pustieşti...

PUI DE GÂND

2007-10-03T06:18:00.000-07:00

Claudiei

Mă chinuie un pui de gând
Ce nu ştie singur să se nască
Îi trebuie cuvinte să răsară
Mai vrea şi un apus de soare ca decor
Fără să ştie că l-apus se moare

IZVORUL

2007-10-03T06:17:00.000-07:00

(Mi-) e secată fântâna,
Căci izvorul se întoarce-napoi,
Grăbit, spre matca-i albă,
Însetat de trecut,
Cuprins de durerea viitorului,
Supărat de îngeri,
Iubit de demoni
Sfărmându-şi amintirea în mii de pietre
Preţioase.

(D)IN CUVINTE

2007-10-03T06:16:00.000-07:00

m-am născut din cuvinte
în nopţi de lună clară
din chinul pământului sterp
ce râde de durere şi-apoi... iară...

să vântul mă tremură
iar luna mă argintă
stelele-mi ţes haină de apă
iar cerul îmi cântă cântece de somn

aud cum creşte iarba crudă în pământ
şi sorb din stropi de stele-albastre
îmi joacă viitorul pe aripi de înger cuminte
(Primăvara,)
m-am născut în cuvinte.

CVADRIDIMENSIONAL

2007-10-03T06:15:00.000-07:00

s-a spart în mii de cioburi
imaginea demult uitată-ntr-un ungher
s-a risipit... se-ntoarce în oglindă
şi-mi rânjeşte... demon nebun...
mă-mpresoară şi-ncerc să m-ascund
dar sfera mea e goală, lipsită de curburi
şi mă priveşte din oglindă un nebun.
Palmele mi-s prea mici să mă ascund
Şi strigă, iar strigătul lui mă străpunge
Mă sfâşie, mă-nconjoară şi mă umple
Mă-nspăimântă şi mă sparge...
... azi privesc un altul...
Carre priveşte trist şi-nspăimântat înspre oglindă
Privindu-l din oglindă, recunosc.

IN MONOTONIA VIETII

2007-10-03T06:08:00.000-07:00

Melcul s-a oprit. E obosit, aşa că poposeşte o vreme. A găsit o chirie modestă, o slujbă prost plătită, dar care-i oferă mai multe posibilităţi. Se trezeşte devreme, aşa trebuie. Îi e greu, dar dimineaţa e frumoasă de fiecare dată. Mersul pe jos îi face bine. Se simte bine. Soarele a răsărit frumos şi-i mângâie faţa blând. E rece afară, dar lumina soarelui îi dă senzaţia de căldură. Răsăritul îl împiedică să vadă înaintea lui, dar îi place aşa. Măcar nu vede toate feţele răutăcioase care-i ies în cale, vede numai lumina soarelui şi asta îl face aproape fericit.
A fost foarte trist melcul în ultima vreme, dar începe să-şi revină sau aşa crede el, dar iluzia că-şi revine trece cel mai repede. Aceasta se risipeşte, cei pe care îi îndrăgeşte îl rănesc, îl tratează urât ca şi cum n-ar conta, ca şi cum le-ar fi străin şi aşa i se stinge lumina soarelui în fiecare zi. În fiecare zi când începe să se simtă mai bine se găseşte cineva care să-l rănească. Oare cât o să mai poată îndura? Aproape a ajuns la capăt, la capătul puterilor. Poate că în cele din urmă o să facă aşa cum a zis demonul acela pe care l-a întâlnit într-un vis. Poate că în cele din urmă, dacă nu-l ajunge sfârşitul şi-l va aduce el. La câte poveri a purtat, asta i-ar fi o uşurare şi poate aşa ar fi cel mai corect pentru bietul melc. Prea multe a îndurat şi nimeni nu ţine seama de durerea lui. Prea multe duce în spate şi e prea obosit. Are nevoie să dispară, pur şi simplu, dar nu-i garantează nimeni că aşa se sfârşeşte totul. Melcul vrea să nu mai existe, dar e posibil aşa ceva?
Degeaba s-a simţit bine de dimineaţă. Acum e iarăşi trist. Abia a început să spere că va fi o zi frumoasă, dar un trandafir l-a împuns cu un ghimpe otrăvit, direct în suflet şi acum se zbate ca o biată făptură pedepsită pentru că există. Si asta e singura lui vină şi asta nu i se va ierta niciodată.

CÂTE CEVA DESPRE MELC

2007-10-03T06:05:00.000-07:00

Melcul îşi vede de viaţă. S-a oprit pentru o vreme într-un loc, să zicem un popas mai lung. Uneori aici se simte bine şi are impresia că e fericit. Bineînţeles că e doar o iluzie – şi el o ştie –, dar e o gură de repaos pentru sufletul bietului melc.
Ştie şi el, melcul, că şi-a ratat şansa fericirii. Asta a fost acum multă vreme o acţiune deliberată a melcului şi pentru care îşi asumă toată responsabilitatea. Atunci a început melcul să călătorească. De atunci tot aleargă, aleargă melcul dintr-un loc în altul, ca să uite, ca să nu-l copleşească amintirile.
Acum melcul e trist. Îi e iarăşi frig. E început de toamnă. Totdeauna toamna melcul e trist. De aceea a şi luat o pauză de la îndeletnicirea sa de bază – o vreme se va ocupa de lucruri mărunte. Vine iarna şi melcul trebuie să intre în hibernare, dar numai cu sufletul. Mici drumeţii o să mai facă în jurul casei, ca să nu se plafoneze, să nu moară în timpul hibernării.
Şi iarna asta o să călătorească, dar numai în visele sale. Melcul e firav, frigul îl poate ucide, dar e nesăbuit de curajos.
Iarna asta melcul trebuie să se odihnească. A fost o vară lungă şi grea, iar toamna se anunţă şi mai grea. Săracul melc e singur şi se mişcă aşa de încet, n-are pe nimeni să-l mobilizeze. Oare de ce mai trăieşte melcul, vă întrebaţi? Vă spun eu – am aflat-o chiar el –: trăieşte din curiozitate, să vadă cât de rău poate să fie sau dacă poate să fie mai rău decât acum, dar e optimist, mai bine zis prostuţ şi naiv. Dar nu-l condamn. Când treci prin ce a trecut melcul pierzi simţul realităţii şi nu-ţi mai pasă, trăieşti din curiozitate, trăieşti ca melcul, întrebându-te şi aşteptând să vezi dacă poate fi mai rău, oricum nu mai ai nimic de pierdut. Devi atent la ce se întâmplă în jur, observi, dar fără a mai trăi cu adevărat, aşa, ca melcul.
Cum a fost el înainte de asta? El nu-şi aduce aminte şi nimeni nu şi-l aminteşte. Dar nu contează – la ce bun să răscolim trecutul? L-ar răni pe bietul melc.
Mie personal îmi place melcul, îmi place pentru că şi-a făcut existenţa atât de simplă, nu-i place să se complice, e sincer. E drept că asta-l dezavantajează uneori, dar lui nu-i pasă. Nimic nu-l mai afectează, nu mai acumulează suferinţă, nu mai are unde, e deja plin de suferinţele vechi pe care le duce cu el, în labirintul cochiliei.
Dacă-l vedeţi, vă rog să nu-l judecaţi. E drept că e ciudat, dar a ajuns aşa din motive bine întemeiate. Aşa că, vă rog, mai bine nu-i spuneţi nimic. Decât să-l criticaţi, uraţi-i drum bun şi o să vă zâmbească trist, dar va zâmbi. Ştie şi el că drumul lui nu va fi bun şi nici uşor. În cele din urmă îşi va aduce aminte de unde a pornit şi unde merge, poate chiar va ajunge acolo.
Drum bun, melcule!

O POVESTE CU UN FLUTURE

2007-10-03T06:03:00.000-07:00

Melcul stă deja-ntr-un loc de mai multă vreme. Vine iarna, aşa că s-a agăţat aici, dar nu e bine prins, asa ca poate să cadă oricând într-o nouă călătorie. Pentru moment se simte bine. S-a retras în cochilie şi-şi îmbrăţişează trupul, ca să mai alunge din viforul ce a început să-i bată-n suflet, dar nu-şi dă de capăt.
M-am aşezat cu spatele la lume ca să nu mă observe atunci când nu dorm şi să nu mă deranjeze, să nu-mi vadă lacrimile. M-am aşezat undeva, într-un loc ciudat, zice-se c-ar fi centrul pământului, dar mi-e greu să cred. Am trecut prin atâtea centre, dar încă nu reuşesc să le descifrez, nu pe toate. Cele exterioare nu sunt aşa complicate, dar centrul interior, parcă ar fi peste tot şi nicăieri.
Mă sufoc uneori aici în cochilia asta mică şi-mi vine să o sparg şi să ies din ea pentru totdeauna, să zbor departe, dar nu sunt fluture... Aşa parcă-i zicea acelei fiinţe minunate pe care am întâlnit-o odată, într-o călătorie. Frumos fluturele, vesel, colorat, cu aripile atât de vii, dar totuşi, cu ochii trişti şi înlăcrimaţi. Aşa l-am găsit într-o dimineaţă. Încă nu se făcuse chiar aşa de rece.
– Sunt un fluture întârziat. Abia am ieşit la lumină, dar florile sunt puţine deja.
A început să râdă vesel şi zbura de colo, colo. Apoi s-a aşezat pe un fir de iarbă gălbui şi mi-a spus trist că va fi ultima lui noapte şi că nu vrea să fie singur, aşa că am stat toată ziua împreună, iar spre seară era atât de obosit că abia mai putea zbura. L-am luat în spate pe cochilia mea. Atât de uşor, că parcă şi povara mea devenise mai uşoară.
M-a întrebat dacă am o sticluţă. Mi-am scotocit bine buzunarele şi, în cele din urmă, am găsit la pieptul sufletului o sticluţă de parfum goală. Parfumul a fost scump, cu un iz de amintire tristă.
Când am ajuns într-un loc înalt de unde se vedea bine cerul, m-a rugat s-o deschid. Un parfum delicat s-a răspândit şi aerul s-a îmbibat de mirosul acelei amintiri triste. Cu ultim efort, Fluturele s-a înălţat sus, tot mai sus spre stele. Revenind apoi spre pământ, şi-a scuturat aripile deasupra sticluţei mele. Tot praful acela minunat, ca nişte cristale colorate, s-a cuibărit în sticluţa mea. A închis-o repede şi mi-a dat-o:
– Ca amintire. Să o pui acolo de unde ai luat-o şi să nu mă uiţi niciodată. Măcar în amintirea ta să rămân pentru totdeauna.
„Dar când eu voi muri, ce se va alege de amintirea Fluturelui?”, m-am întrebat imediat. Şi multă vreme m-am frământat, întrebându-mă cum l-aş putea face pe Fluture nemuritor.
Am tăcut multă vreme. Nu mai era nevoie să vorbim. În cele din urmă când luna a răsărit sângerândă Fluturele m-a îmbrăţişat. L-am îmbrăţişat şi eu cu mâinile sufletului, că eu altele nu am. L-am simţit tremurând, îi era frig sau frică. Mă ţinea strâns. Îmi era aşa drag Fluturele.
Luna s-a făcut aurie. O priveam muţi de uimire ca şi cum n-am mai fi văzut aşa ceva. Eu mai văzusem, dar parcă era pentru prima dată. Fluturele mi-a mărturisit în şoaptă că el nu mai văzuse aşa ceva. Apoi luna s-a făcut argintie, ca ochii Fluturelui meu şi atunci am ştiut cum îl pot face nemuritor! Puterea cuvintelor! Aşa că i-am spus în şoaptă: „Te iubesc”. Fluturele a zâmbit trist şi cu ochii lui mari în care se odihnea luna îmi mulţumea că am ştiut să fac lucrul acesta.
În câteva minute îmbrăţişarea fluturelui deveni mai slabă, tot mai slabă, până când Luna îşi luă înapoi sufletul Fluturelui. I-am văzut sufletul înălţându-se la Lună, căci acolo – am aflat mult mai târziu asta – locuiesc sufletele Fluturilor nemuritori.
Am ascuns trupul ce a fost al Fluturelui într-o scorbură, pe o floare albă şi l-am lăsat acolo. Am strâns sticluţa tare la piept şi am plâns la capul Fluturelui până s-au arătat zorii. O altă zi frumoasă, dar tristă pentru mine. Chiar şi lumina soarelui mă întrista şi îmi rănea ochii. Pe la amiază m-am hotărât s-o iau din loc şi m-am pornit încet, încet, fără să privesc în urmă, căci imaginea Fluturelui era mereu în faţa ochilor mei, ca o iluzie. Îl vedeam zburdând din floare-n floare şi-i auzeam glasul dulce râzând şi cântând. Astfel eram fericit în tristeţea mea.
Dacă găsiţi mormântul Fluturelui vă rog să nu-l stricaţi. Puneţi o floare şi uitaţi-vă la lună poate-i veţi vedea sufletul zburdând pe-acolo.

A DOUA CĂLĂTORIE

2007-10-03T05:44:00.000-07:00

Din nou m-am pornit! Trâmbiţe, urale, artificii! După câteva zile de popas, iar la drum, tot cu cochilia-n spate, tot cu trenul! De data asta nu sunt oameni în compartiment. Ura! Melcul e din nou pe drum! Stă ca de obicei, cu faţa în direcţia de mers şi cu spatele la ce lasă în urmă. Să stea invers ar fi o tragedie, să aibă mereu în faţă ceea ce lasă în urmă ar fi mult prea dureros.
Dar ce este în faţă? Pe peretele compartimentului e o imagine şifonată a trei nuferi într-o apă neagră. Geamul este deschis şi se face curent. Cerul e mohorât şi cenuşiu. Se pregăteşte... simt adierea în faţă, prin păr. Sufletul stă suspendat, cu respiraţia tăiată. Sunt iar în tren. Iarăşi plec. Sau iarăşi vin? Simt că atârn între cer şi pământ şi mi-e teamă să fac vreo mişcare bruscă ca nu cumva să cad. Poate am să reuşesc un mic zbor, aşa, ca să îmi scurteze drumul. Dar... nu! Nu pot! Casa din spate e mult prea grea şi nu vrea nimeni să mi-o ţină până zbor eu până la capătul vieţii şi-napoi.
Melcul se simte fericit! Melcul se crede fericit! Melcul nu ştie... ce urmează... Ce urmează? Urmează un alt loc şi după o vreme de adăstare o să mă pornesc din nou la drum. Melcul săracul! Melcul prostuţul! Caută o casă, dar melcul nu ştie, a uitat că-şi duce casa în spinare.
Eu, melcul cel mititel, mă plimb cu trenul. Ce ştiu eu? Ce-mi pasă mie de mersul lumii? Eu am propriul meu mers, încet-încet. Am rămas în urmă, dar nu mă grăbesc. Merg încet ca să mă poată ajunge din urmă inima. Uneori am impresia că m-am risipit şi trebuie să mă adun, să mă pun laolaltă, inima, sufletul, mintea, trupul.
Plouă. A început în cele din urmă. Vreau să plâng, să mă scurg în lacrimi, să mă preling şi să dispar. Melcul vrea să plângă! Mă simt singur şi uitat. Ştiu că nu sunt, dar aşa mă simt, aici în compartimentul acesta. E-nnorat şi se-ntunecă repede.
Melc nebun! Melc nebun! Pe vreme de-asta te-ai pornit la drum? Ce să-mi fac dacă nu pot sta într-un loc? Mereu plec şi plec, căci nu mă simt acasă nici măcar cu mine.

Drag Imaginar Auditoriu,

2007-08-30T07:32:00.000-07:00

Vreau să te anunţ de la început că ai în faţă un EŞEC. Poate de aici, ceea ce urmează nici măcar nu mai contează. Nu urmăresc să mă justific, poate încerc doar să mă expun. Toată treaba asta sună destul de periculos. Oricum ce mi se mai poate întâmpla?
DAR sincer, am oboist să mă strădui să fiu perceput în vreun fel anume, am oboist să mă ascund după degetul cel mic (să fie oare degetul justiţiei?), am oboist să mă ascund mereu în spatele vreunei aparenţe. Poate mi-e teamă să nu ajung să seamăn cu odiosul deget. Dar poate că, în fapt, m-am plictisit de vechile-mi măţti şi poate inspiraţia de a le combina am pierdut-o, sau mi-am epuizat posibilităţile. Ce-mi rămâne de făcut? Să construiesc alte măşti. Singura problemă e că am rămas fără material spiritual shi acela nu se mai fabrică în nicio uzină.
În consecinţă, singura opţiune rămasă e să mă demasc şi să arăt ce se ascunde în spatele acestor minunate măşti. Şi o scriu aşa, cu majuscule, ca să ţip la mine-n scris: EŞEC!
Mă confesez în faţa voastră, dragii mei amici imaginary, vouă vă spun pentru că voi nu aveţi nicio reacţie, sunteţi păpuşile mele moarte, voi NU mă PUTEŢI trăda, căci înainte de-a putea sulfa o vorbă, când am să pun punctul final, dacă vreau eu, voi nu veţi mai fi. Apreciez de pe-acum compătimirea şi poate chiar şi empatia voastră, dar nu-I de-ajuns! Faţă de voi nu trebuie să-mi cer scuze, nu trebuie să mă justific sub nicio formă. Şi totuşi o fac, căci dacă nu în faţa voastră, atunci în a cui?
Stau dinainte-vă ca cel mai mare fost avut! Din cauză că, evident, am avut, dar nu mai am. Întâmplarea face că, fiind mai slab în inteligenţă, am pierdut cam tot… rectific: am pierdut TOT!
Dar în cele din urmă ce-am avut? Parcă îmi aduc aminte că aveam nişte OAMENI, care nu erau ai mei, oameni minunaţi, dar atunci nu ştiam asta. De fapt, nu, ştiam, dar nu pot să îmi dau seama de ce, am preferat să ignore lucrul acesta.
Pe primul l-am pierdut din cauza unui gând: “cum ar fi de n-ar mai fii?” şi aşa a fost, mai bine zis n-a mai fost. Aşa s-a împlinit un gând. Dar are o urmare, mai era undeva un gând negândit ce-l continuă pe acest “cum ar fi de n-ar mai fi?”, şi anume: “după ce n-ar mai fi să fie din nou”, dar negânditele nu iau formă.
Pe-al doilea l-am pierdut din întâmplare. A venit la mine cu împrumut, dar am crezut că mi se cuvine, şi nu credeam că îmi va fi luat vreodată. Am crezut că-mi va rămâne pe vecie, dar n-a rămas.
Al treilea, l-am respins, nu i-am dat ceea ce avea nevoie, dar nu mi-am dat seama că de fapt distrug ceea ce ar trebui să îngrijesc. Aşa că l-am distrus, l-am transformat în monstru şi… l-am alungat apoi, l-am alungat în lume să facă rău şi m-am spălat pe mâini de toată treaba asta.
Apoi, cu al patrulea, probabil cu al patrulea aş prefera să păstrez tăcerea.
NU!!! De fapt aici e punctul maxim! Aici e ratarea mea cea mare! Aici mi-am epuizat toate resursele! Am vrut să îndrept greşelile dinainte şi am eşuat în totalitate! Problema e că nu ştiu să-mi exprim durerea, nu pot să ţip şi să eliberez… Nu pot să uit ce a fost frumos şi cum am făcut totul urât. Aş vrea să pot să dau timpul înapoi şi să-l opresc când vreau, să-l opresc în timpul în care acum mă văd cel mai fericit.
De ce mă doare aşa tare? Pentru că era persoana care mă definea, care mă vedea frumos, mă făcea să mă văd frumos şi chiar perfect? Pierzând-o m-am pierdut pe mine, am pierdut muza (ca să-I zic aşa).
Chiar aş vrea să nu se fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat, şi e prima oară când ştiu că nu mai pot primi încă o lovitură. Şi de ce să mai mint? Mă recunosc înfrânt! Nu mai pot să pretend că mi-e bine, că pot să merg mai departe! NU! Nu mai ştiu să merg! Fără mine nu pot merge înainte. Am murit, darn u de tot. Şi acum tot ce fac, fac mecanic. Nu mai sunt viu. Tot ce pot siţi e durerea unei răni adânci.
Cu privire la aceasta mă oresc aici. Trăirea e de mii de ori mai intensă, darn u-mi ajung cuvintele să o exprim. Sau poate că eu nu cunosc atât de bine cuvintele încât să le pot folosi zi de zi.
N-am rămas singur. Mai am prieteni, oameni în jurul meu, dar din păcate, aceştia oricât de minunaţi sunt nu mai pot să umple golul rămas în mine. Sunt oameni minunaţi, darn u-I pot înlocui pe cei pe care i-am pierdut. Nici un altul nu mă poate înlocui pe mine. Căci în final cred că de fapt asta am pierdut în fiecare om ce a plecat din viaţa mea.
Am să mă vindec, ştiu asta, dar n-am să mai pot fi la fel. Ştiu că ori de câte ori am să zâmbesc, bucuria nu va fi deplină, ci undeva, într-un colţ, va exista mereu o amintire tristă. Dar mă pot obişnui.
Aş vrea să nu se fi întâmplat multe care să-mi ia sentimental acela de veşnic copil atotputernic. Dar inocenţa aceea ce ţi-o dă naivitatea, am piardut-o. îmi plâng de milă în faţa voastră, auditoriu imaginar, fiindcă în faţa oamenilor reali n-aş putea fără să atrag dispreţul lor.
Asta e! atât deocamdată! Ştiu că într-un final această proaspătă trăire dureroasă se va estompa, darn u va dispărea niciodată. O să mă chinuie amintirea greşelilor mele, dar sper să num ă înebunească. Îmi rămâne să trăiesc ciobit, fără o parte mare din mine.
Îţi mulţumesc drag prieten imaginar, îmi închei aici patetica-mi pledoarie, măcar tu num ă condamni şi înţelegi. Dispari acum până te convoc data viitoare!

AM ÎNVĂŢAT...

2007-08-23T09:26:00.000-07:00

Am învăţat că, dacă nu eşti înger, sau pasăre sau fluture, sau orice altă variaţiune pe aceeaşi temă…, nu poţi zbura. Dar … poţi încerca… şi am învăţat că dacă- ncerci cazi şi te frângi… în grade variabile în funcţie de înălţimea dorită pentru zbor.
Am învăţat că stelele nu te ajută să visezi. Credeam că e adevărat că sunt mai mare decât ele doar prin simplul fapt că eu ştiu că ele sunt acolo, iar ele nu ştiu că eu sunt aici. Dar ştiu şi eu câte furnici sunt în iarbă? Ştiu stelele de suferinţa noastră? Iar dacă ştiu, le pasă? Am învăţat că stelele sunt mari, iar eu în comparaţie cu ele sunt doar… un om.
Am învăţat că atunci când cade o stea nu se-mplinesc dorinţe, ci undeva un om se stinge. Cel mai adesea se întâmplă să fie unul la care ţin. De ce cad numai stelele cunoscuţilor mei?
Într-o seară mi-am văzut steaua căzând. Nu sunt sigur că era steaua mea, dar atunci aşa mi s-a părut, atunci aşa am simţit: ca şi cum mi-ar fi căzut steaua… ciudat însă că eu n-am murit…dar am rămas infirm, mai specific, şchiop de-un suflet…
Ce să mai zic? Am avut cel mai bun professor: Viaţa. Dacă vă tentează să-i urmaţi cursurile, cereţi îndrumare înainte şi urmaţi-le pe cele ce se termină cu bine, de preferat cele fără NU în titlu. Eu pe astea le-am urmat. Cum ar fi fost dacă învăţam mai mult? Să-mi pară rău că nu am învăţat mai mult?

CALATORIA MELCULUI

2007-08-18T08:52:00.000-07:00

Am ajuns de aproape două zile şi acum plec iar. Dar unde? Înapoi acasă? Nu! Înapoi în timp. Se pare că nu mă descurc chiar aşa de bine în viaţa asta. De ce? Mereu aceeaşi întrebare. De ce? Pentru că prea des vreau să mă întorc în timp. Asta e ca şi cum n-ai vrea să-ţi laşi amintirile să piară.
Amintirile sunt rănile ce le port în suflet. Răni, pe unele vreau să le ţin mereu deschise, ca nu cumva să le uit. Altele s-au cicatrizat deja şi sunt doar o fantomă a unor amintiri mai mult sau mai puţin frumoase. Cât despre rănile mele recente ce-aş putea să spun? Le zgândăresc mereu- mereu ca nu cumva să le uit sau să li se estompeze intensitatea. Asta e! Îmi place să sufăr! Cu asta mă hrănesc. Îmi muşc trupul sufletului, cel mai adesea buzele, căci se pare că acolo am închis una dintre cele mai dureroase, dar şi frumoase amintiri. M-adăp cu propriu-mi sânge, când şi când, ca să nu-mi sece gâtlejul şi să-mi oprească bocetul de bucurie sau oda tristeţii.
Îmi plâng ... Dar ce îmi plâng? Nu ştiu, probabil îmi plâng sufletul. Poate că aşa în lacrimi mai iese şi el în afară din casa lui cea strâmtă să mai ia o gură de... ce? Uneori se sufocă, da` nu de-ajuns. Vorbeşte singur.
Sunt iar pe drum. Am ajuns de aproape două zile şi m-am pornit iar. Nu pot să stau într-un loc. Peisajul e frumos. E soare-afară, dar la mine înăuntru plouă de-atâta timp că nici nu-mi mai aduc aminte. Natura e frumoasă, pomii, dealurile, casele; unele sunt noi, altele mai vechi, unele stau în paragină şi-s părăsite. Mă atrag pentru că-mi seamănă.
Aş vrea să mă uit pe geam, dar trebuie să scriu să-mi vărs năduful. Suspin încet, în gând, în suflet, ca să nu deranjez şi îmi imaginez că apa din fereastră sunt lacrimile gândului meu. Aşa pot să plâng şi să nu se vadă.
Bagajul e greu şi mă doare spatele. Mă simt ca un melc. Mă mişc încet şi parcă-mi port toată viaţa în casa din spate. Mă apasă. N-am lăsat nimic nicăieri. N-am putut să dezlipesc ceva de mine. Am ştiut să pierd un singur lucru, cel mai important, dar acum, nu mai ştiu care e, aşa că nu-l mai pot găsi.
Ştiu că l-am pierdut undeva în mine, în labirintul cochiliei mele, şi e aşa-ntuneric acolo. Înot ca într-o mare întunecoasă de chipuri pe care nu le recunosc. N-am să mai găsesc niciodată ceea ce am pierdut în mine. Doar dacă nu va veni o fetiţă cu chibrituri să le-aprindă unul câte unul. Poate aşa o să-mi amintesc.
E trist şi inutil în viaţă. Şi totuşi... cerul e frumos, şi râul şi munţii şi pădurile. De-aici din tren par toate aşa dintr-un basm, aşa de în afara mea. Le-aş vrea aici înăuntru, să nu-mi mai fie singur. A... da! Călătoresc singur! Nu-mi permit pe alţii în compania mea, din motive sentimental- financiare. În jurul meu sunt tot felul, oameni, îngeri, demoni, dar nu-i recunosc nici pe unii nici pe alţii. Seamănă prea tare între ei.
Călătoresc de-o viaţă tot cu cochilia în spinare. Mă opresc din când în când... din gând în gând..., să poposesc, să trag o gură de aer, să-mi odihnesc sufletul. Dar nu rămân niciodată într-un loc, nimic nu mă poate lega, nici măcar de mine!
M-am pornit iar la drum! Of! De-aş ajunge-odată! Nu, nu unde merg acum, ci acolo, adânc în mine, în centrul labirintului. Oare să mă fii pierdut? Au trecut atâţia ani de ieri... De unde am pornit şi unde merg?

PERSONALUL

2007-08-18T05:51:00.000-07:00

Am pornit în viaţă cu...personalul
E ca şi cum ai zice: "am pornit cu stângul". Cam aşa şi e. Dar, când am ieşit la lumină din casa mea şchioapă de-un suflet, n-am mai prins decât personalul. Şi pe ăsta din cauză că întârziase. Nici n-am apucat să-mi iau rămas bun (oricum mi-l luam de-o viaţă). Şi de la cine? De la cei pe care nu i-am avut niciodată? De la cei pe care, oricum, îi duc cu mine?
Am urcat deja de-o vreme. Mă acomodez greu cu ceilalţi călători: unul vrea prea mult loc, altul se fereşte de mine... un copilaş face gălăgie... unul oftează enerva(n)t.
Într-un compartiment, în alt tren (personal şi el) văd nişte oameni (ţigani, să zicem...nu, nu din ăia răi, doar săraci) ce mănâcă, beau, fumează şi vorbesc. Se vede pe ei că vorbesc. Mi se pare că aduce a Bacovia şi Dostoievski. (A mai făcut cineva paralela asta?) Şi mă gândesc ce "mare avantaj" să umbli cu personalul: întâlneşti tot felul de oameni (Şi poate îngeri, că îngerii nu prea umblă cu acceleratul, ca ăia nu prea au nevoie de protecţie. Îi protejează sistemul).
E rau cu personalul că se înserează repede şi nu mai vezi nimic afară. Şi multă vreme trebuie să priveşti înăuntru. E dureros... că e mic şi murdar... Parcă am prins ce-i mai rău în viaţă: un personal, pe timp de iarnă, pe înserate... A! Şi uit să spun lucrul bun: am prin loc la fereastră!!! Pot să văd şi înăuntru şi în afară. Pot???
Când am pornit, vremea era mai blăndă, părea că vrea să vină primăvara. Acum sunt nămeţi mari şi viscoleşte. După calendarul meu ştiam că după iarnă vine primăvara. Acum mă tot socotesc: oare după iarnă vine iarna?
...Un cap moale se odihneşte pe umărul meu. O cuprind cu braţul sufletului, ca să n-o deranjez cu mişcări bruşte. Bărbatul din faţa mea doarme cu gura deschisă. Mă gândesc: "săracul..."; are un ochi pansat... "Mama...tata..." îngâna copilaşul din stânga, care aţipeşte în braţele bunicii.
...Mă trezesc... acelaşi personal... Dormisem un pic pe umărul ei. Şi îmi e cald. Cred că mă învelise cu ceva. Bărbatul din faţă nu mai e... Bălăriile sunt tot acolo: pe marginea drumului şi în adâncul sufletului. A! Pentru informare generală: cel mai adesea, din personal se văd bălării pe marginea drumului. Sau sunt doar la marginea ochilor?
Doamne, ce încet merge! Călătoresc deja de-o viaţă... vreme, am vrut să spun... Mă gândesc să cobor la prima. Poate prind vreun accelerat. Demult am vrut să cobor la prima, să iau acceleratul ăla. Sau zicea cineva că nu mai vine? Cred că aş deranja prea mult să cobor acum, probabil bunul mers al lucrurilor.
A! Nu ştiam de ce stăm atât în staţia asta. Să treaca trenul ce tocmai a trecut. Nu ştiu ce era, dar mergea foarte repede. Se grăbea undeva. Obositor! Eu nu-mi aduc aminte să mă grăbesc undeva...O mai fi venind vreunul? Se aude un fluierat...A, nu... Porneşte personalul...
De-acum e noapte-afară. Înăuntru nu: aici luminează un neon chior de-o lumină. Insist totuşi să privesc pe fereastră: văd doar ca-n oglindă chipurile persoanelor din compartiment: sunt mai străvezii aşa, mai frumoşi parcă... în afara mea... lor...
Nu ştiu de ce, de la început mă însoţeşte un dor, ca un miros din copilărie. Nu poate prinde contur... Mă întreb unde o fi locul în care să se întâlnească ce am pierdut cu ce n-am găsit încă. Voi fi ajuns atunci la fericire sau voi plânge doar că mi-am pierdut dorul?
Of, ce încet merge... mă tem să nu mă rătăcesc pe aici la cât mă plimb, ba înainte, ba înapoi. Nu contează. Mă bazez că se va găsi cineva să mă găsească...
Unde mergeam?
Posted by Puddleglum
(mai poate fi vazut la: http://recitirea.blogspot.com/2007/08/personalul.html)

SUNĂ CUNOSCUT?

2007-08-18T05:42:00.000-07:00

Când pomeneşti de Tolkien, majoritatea merg cu gândul la filmul ‘Stăpânul Inelelor’. Se ştie, probabil, că la baza filmului se află cartea cu acelaşi titlu. Lumea pe care o prezintă autorul e deja o lume bine conturată, nu chiar tânără, ajunsă la al treilea ev al existenţei. Cartea oferă începutul sfârşitului unui conflict care există dinaintea primului ev.
Deşi nu este deloc lipsit de interes, nu cred să fie foarte mulţi cei care au avut curiozitatea să afle unde, când şi cum a început totul. Originea conflictului şi dezvoltarea lui, Tolkien le oferă în altă carte: Silmarillion.
‘Şi a fost Eru, Unul, numit Ilúvatar în Arda; şi mai întâi i-a făcut pe Ainurii, cei Sfinţi, vlăstare ale gândului său.’ Aşa începe Silmarillion, cu crearea Ainurilor prin muzică, iar apoi ei propagă mai departe muzica aceasta ce îşi are originea în Unul. Între ei, cel mai puternic este Melkor, hărăzit ‘cu darurile cele mai de soi, cel al puterii şi cel al cunoaşterii.’
Pe măsură ce se împlinea tema muzicală sădită de Ilúvatar în inimile Ainurilor ‘în sufletul lui Melkor s-a stârnit dorinţa de a adăugi cu de la sine putere scorniri ale închipuirii sale ce nu se potriveau temei lui Ilúvatar’, dorind să ridice mai presus de a tuturor tema ce îi fusese încredinţată. Pornit să găsească Flacăra Nepieritoare de unul singur, s-a aprins în el dorinţa de a crea el însuşi gânduri pe care a început să le arate şi în muzica pe care o cânta, atrăgându-i şi pe alţii.
În continuare au loc trei confruntări între Ilúvatar şi Melkor. Lupta lor se duce în teme muzicale. La prima confruntare, Eru e senin, potolind muzica lui Melkor. Răzvrătirea acestuia din urmă revine, iar la a doua confruntare Ilúvatar e încruntat, însă şi acum tema sa iese din nou triumfătoare. La a treia confruntare, Ilúvatar şi-a ridicat mainile şi, ‘cu un singur acord, mai adânc decât Abisul, mai înalt decât Bolta Cerească, străpungând precum lumina din ochiul lui Ilúvatar, Muzica a încetat, iar Ilúvatar îi arată lui Melkor că nici o altă temă nu poate fi cântată dacă nu îşi are originea în gândul Lui, ‘iar Melkor s-a ruşinat şi din ruşinea aceasta s-a înfiripat în taină mânia.’
Ilúvatar le arată Ainurilor, într-o viziune, ceea ce crea muzica lor şi, cunoscându-le dorinţa inimii, porunceşte, iar lumea din viziunea muzicii se înfăptuieşte. Astfel se naşte Eä, Lumea care Este, iar Ainurii care doresc, primesc libertatea de a coborî şi îngriji această lume, ca s-o pregătească pentru venirea Copiilor lui Ilúvatar, elfii, Întâii Născuţi, şi oamenii, Născuţii După. Cel mai dornic să coboare era Melkor, dar el dorea pentru sine acestă lume şi voia să facă din Copiii lui Ilúvatar sclavii săi.
Ainurii – sau Valarii cum îi vor numi mai apoi elfii – au adus cu ei alte spirite care să-i slujească. La fel a făcut şi Melkor, care distrugea tot ce făceau Ainurii. Cel pe care acum îl ura Melkor cel mai mult era chiar fratele său, Manwe, care a primit stăpânirea Pământului şi căruia vroia să îi ia domnia.
Lupta aceasta s-a înteţit după venirea Copiilor lui Ilúvatar, iar umbra lui Melkor s-a întins peste aceştia. De aceea, la sfatul lui Ilúvatar, Ainurii au pornit împotriva lui Melkor, au câştigat bătălia, l-au prins şi înlăţuit. A fost judecat în Cercul Destinului şi închis în temniţa lui Mandos pentru trei evuri, dar răul nu a dispărut pentru că pe Sauron, slujitorul cel mai credincios al lui Melkor nu l-au găsit. După ce s-au sfârşit cele trei evuri a fost din nou adus la judecată. Prefăcându-se plin de păreri de rău, a cerut iertare şi a obţinut-o, dar planurile lui erau altele. La început nu a fost lăsat să plece, iar unii valari îl priveau cu suspiciune. Astfel Melkor avea o nouă şansă pentru a-şi îndeplini planurile. S-a apropiat de unii dintre elfi şi îi amăgea, făcându-i să li se pară că sunt prizonieri ai valarilor şi dezbinâdu-i. Iar cel în care sămânţa răului s-a simţit cel mai tare a fost Feänor, făuritorul silmarilliilor – nestemate de o nepreţuită valoare –, dar datorită lui a fost demascat planul mârşav al lui Melkor, care a fugit intrând în umbră pentru o vreme. S-a întors însă tocmai când valarii se aşteptau mai puţin distrugându-le tot ce făcuseră ei mai frumos, inclusiv lumina, apoi furând silmarilliile, s-a retras în vechea sa fortăreaţă pentru a-şi reface forţele.
Mult timp a trecut pe Pământul de Mijloc. Sămânţa răului îşi făcea tot mai tare simţită prezenţa. După venirea oamenilor au mai existat confruntări între elfi şi Melkor, numit Morgoth, şi multe bătălii a câştigat acesta din cauza şiretlicurilor lui, dar şi din cauza trădării oamenilor. În cele din urmă, când trufia i-a crescut atât de mare încât credea că nu mai poate nimeni să-l învingă, atacat pe neaşteptate, a fost înfrânt, înlănţuit încă o dată şi azvârlit de valari ‘prin Poarta Nopţii dincolo de Zidurile Lumii, în Nimicnicia Fără de Timp’.
Dar răul sădit a rămas, la fel şi slujitorul său, iar continuarea o găsiţi în trilogia Stăpânul Inelelor.
Vă aduce aminte de ceva toată povestea asta? Să vă mai spun una! A fost odată o fiinţă mai grandioasă decât toate celelalte. Tot ce făcea era bine şi frumos, de-aceea era foarte iubită. Dar această iscusinţă şi putere a ei au dat naştere unui orgoliu nemăsurat şi, împinsă de acest orgoliu a pornit o răscoală împotriva... Dar mai are sens să continuu? Bănuiesc că ştiţi urmarea şi vă este cunoscut deznodământul.
Se întrezăreşte în spatele acestui 'basm' modern mai mult decât o imaginaţie colosală. Catolicul practicant Tolkien distilează istoriile Scripturii într-o mitologie nouă. Fundamentează, apoi, pornind de la ea, o lume. Cu siguranţă, acest făuritor de poveşti nu vrea doar să transpună creştinismul într-un fantasy impresionant, dar în ciuda acestui lucru, foloseşte în firul poveştii elemente semnificative de sorginte biblică. Şi cred că ceea ce am spus până aici cel puţin conturează nişte argumente ce merită luate în seamă şi explorate.
(se poate vedea si la: http://paltinis.cuvantulscris.org.ro/jdirect.htm#tolkein)