VISUL PRIMEI NOPTI DE PRIMAVARA

S-a trezit melcul intr-o dimineata cu ochii scaldati in lacrimi si un miros proaspat, plin de viata ii gadila narile. Nu era trist, nu, chiar deloc ci lacrimile lui erau lacrimi de bucurie pentru ca in sfarsit a venit primavara si sufletul melcului salta de bucurie. A iesit din cochilie si a ramas incremenit in fata minunilor pe care le vedea. MELCUL ADORA PRIMAVARA!!! El sta incremenit ca sa nu deranjeze sau sa murdareasca nici macar un milimetru din acest paradis. Nu se misca, dar sufletul lui nu are astampar, alearga de colo colo, de la un pom la altul, zboara impreuna cu fluturii si cu pasarile, zboara spre soare, spre lumina, spre caldura.
Ziua asta si-o rezerva pentru sine. E prima zi de primavara, e Ziua Melcului, e Primavara Melcului. Acum vede toata frumusetea pe care si-o doreste, o inchide in suflet si spera sa i se imprime in intreaga fiinta aceasta frumusete, ca sa nu mai fie asa urat. Acum nu e trist, sentimentul pe care il incearca este duiosia. Melcul vrea ca in ziua asta sa se bucure, vrea sa nu-l deranjeze nimeni. Sta la gura cochiliei si admira peisajul, e inca racoare, dar parfumul de primavara ii linisteste si incalzeste sufletul, mana cereasca. Toata dimineata si-o petrece astfel, cu sufletul suspendat in contemplare.
Azi si-a luat liber de la orice altceva, de la viata sociala, azi nu mai exista nimic in afara de el si primavara. Pana si soarele e bun primavara, nici prea cald, nici prea rece. Melcul simte fiorul unei amintiri si nu mai poate sta, trebuie sa iasa, sa se plimbe, prima plimbare din primavara asta. Nu are un scop anume, se lasa in voia picioarelor, sa-l duca ele unde vor, isi amintesc ele mai bine drumul, el doar soarbe acest parfum proaspat si-si limpezeste ochii cu toate aceste minunatii. Merge, nu stie unde, nu-i pasa unde, viseaza cu ochii larg deschisi, vise frumoase, si merge. Parca il cuprinde somnolenta, inchide ochii si isi deschide aripile sufletului pentru zbor.
Cat a stat asa? N-ar putea sa spuna, s-a trezit din reverie in momentul in care picioarele i s-au oprit din mers. A deschis ochii si a recunoscut cu fiecare particica din trup si din suflet locul acesta demult uitat intr-un vis. Da, a mai fost aici intr-un vis frumos pe care acum il vedea derulandu-se aievea in fata ochilor. Era o livada cu meri in floare, tot intr-o zi de primavara, iar alaturi de el era Steaua aceea minuata, se jucau, se jucau, se imbratisau, erau fericiti, iar la orice adiere a vantului petalele florilor se scuturau si parca ningea cu petalele bucuriei. Melcul era imbatat de atata frumusete si bucurie. Si acum se vedea dansand prin ploaia de petale mici si albe, pure ce ascund toata tristetea si bucuria din sufletul melcului.
Melcul, uitucul, nu mai stie daca a fost un vis sau a fost aievea, dar isi doreste sa impartaseasca aceasta bucurie cu aceasta Stea. S-au intalnit in acel vis, au dansat impreuna, au ras impreuna, melcul zambeste acestui vis, il inchide in suflet si se intoarce sa caute Steaua, sa priveasca Primavara impreuna. A pierdut atata timp in contemplare incat seara l-a prins pe drum. Dar asta nu l-a oprit sa mearga sa bata la usa Stelei.
Primavara, fiecare noapte este magica, florile si stelele sunt printesele noptii, iar melcul iubeste Stelele si Florile. Iar el cu Steaua de Argint au iesit in livada cu meri sa contemple florile si stelele primaverii. Zambesc si se imbratiseaza, iar Steaua il mangaie cu acea aripa din suflet. Toata acea noapte e a lor, prima noapte de primavara e noaptea lor, o petrec in livada, intinsi pe iarba, privind cerul si pomii, privindu-se unul pe altul, adormind imbratisati, visand impreuna acelasi vis de primavara.

UN MOMENT DE REPAOS LA IN CEPUT DE PRIMAVARA

Inca nu e gata iarna, dar se simte un usor parfum de primavera, ca o iluzie. Poate acest parfum e doar in imaginatia melcului, poate e doar ceea ce simte el si iese inafara. El, melcul, e cetrul unui mic univers in jurul caruia graviteaza corpuri ceresti nevazute din lipsa de lumina. I-au adormit adormit si soarele si luna si stelele care luminau. Dar sunt acolo si melcul le simte, le simte sufletele, al Stelei de Aur, al Florii, al Fluturelui, al Stelei de Argint. Uneori simte mangaierea acelei aripi din sufletul micutei Stele de Argit.
Melcul nu mai credea ca poate sa aiba, sa intre in relatie cu alte creature. Si iata ca incapatanarea Stelei de a nu renunta la melc, indarjirea si rabdarea ei, intelepciunea ei, toate astea l-au facut pe melc sa tresara, i-au trezit o parte din sufletul lui amortit. Acum melcul e coplesit, atata bunatate intr-un singur suflet, iar melcul se teme ca intr-o zi aceasta pur si simplu nu va mai fii. Oare chiar e real ceea ce I se intampla, sau s-a ratacit intr-un vis frumos de sfarsit de iarna? Acum se teme melcul sa se trezeasca din visul acesta de basm. A invatat, saracul, dupa atata truda ce inseamna prietenia adevarata si se teme ca e doar un vis frumos. Si totusi a iesit din singuratate. Nu de tot, si acum se inchide uneori la gura cochiliei si-si rumega durerile si gandurile, dar acum e cine s ail scoata de acolo si sa ii readuca zambetul pe buze. Inca nu stie bine sa zambeasca si arata ca o caricature de melc, dar incet incet invata, se lasa invatat.
Cum a ajuns melcul aici? Isi da si el seama ca nu e meritul lui nici macar un pic, e doar Steaua, doar meritul ei. Melcul a stat incremenit de spaima, cu ochii lungiti si larg deschisi de curiozitate. El doar a stat, iar Steaua, incet incet s-a apropiat, atat de incet incat melcul nu a reusit sa is idea seama ce se intampla, doar s-a trezit cu Steaua in suflet, iar acum nu stie cum ar putea s-o scoata de acolo, dar nici nu vrea. Ii zambeste cand ii vine in gand, ii zambeste cand o intalneste in vis, ii zambeste cand aceasta e aievea in fata lui. A invatat sa zambeasca, sa se bucure, sa alinte, sa imbratiseze si sa primeasca zambete si imbratisari.
O mica speranta incepe sa incolteasca in sufletul melcului si el nu isi da seama ca ii creste odata cu zambetul. Cnd nu ii e aproape, o simte mereu in suflet si o imbratiseaza acolo in…. cu sufletul, dar melcul nu isi da seama ca daca speranta aceasta e inutila si ca dupa ce se va trezi din aceasta iluzie frumoasa, sufletul lui va ramane asa de mutilate incat nu se va mai putea recunoaste niciodata.
Pentru moment melcului cu sufletul suspendat i-a fost starnita puternic curiozitatea, macar de si-ar gasi asa linistea.

NINSOAREA

“Ninge cantr-un basm, intr-un vechi oras
Ninge-n toata lumea si timpul s-a oprit”
Sunt versurile unui colind ce rasuna acum in mintea micului melc. Si-a amintit de el in dimineata asta pentru ca atunci cand a deschis ochii a vazut minunea, ingerasi albi cadeau din cer. Nu a mia vazut ninsoare pana acum. Auzise despre asta de la copiii cu coindul, dar pana acum n-a mai vazut. Ingerasi pufosi, dar reci se asterneau pe ochii mirati ai melcului si fara voia lui doi stropi mari, sarati s-au rostogolit, cazand pe covorasul acela moale, dar rece. Si totodata o teama i-a patruns in suflet, ca o ghiara si I l-a sfasiat, o neliniste si o tristete, o emotie ca dinaintea mortii. Ii prevestesc oare acesti ingerasi sfarsitul? Parca da.
I se pare frumusetea suprema! A mai trait ceva asemanator intr-o primavera. S-a pierdut atunci intr-o livada cu meri. Era soare, era frumos si pomii erau in floare. Privea uimit, cand de-odata vantul a inceput sa adie, iar petalele florilor se scuturau peste tot. Si acum, ca atunci, se scuturau din ceruri ingersi, dar niciunul nu cadea pentru el. Niciunul nu vine sa il imbratiseze si sa il aline. Ii aminteste de ceva, parca de un vis in care aparea ceva de argint, dar nu mai stie sigur ce era. Melcul e uituc, nu are memorie prea buna, dar sufletul lui nu uita niciun detaliu. Isi aminteste senzatiile pe care le-a mai avut, dar nu mai stie cu cine, isi amnteste ca a mai fost aici, dar numai cu sufletul, mintea lui a lasat orice amintire in urma.
In momente ca acestea melcul isi doreste sa nu mai fie singur, sa-si imparta viata cu cineva, dar cine si-ar imparti viata cu el? In astfel de moment isi doreste sa aiba si el un loc al lui de unde sa nu il alunge nimeni si unde sa se poata retrage, dar nu are decat cochilia lui cea mica si inghiesuita si grea, cumplit de grea.
S-au oprit si ingerasii, nu mai cad si dispar pe rand in pamant, in asphalt. Oare unde se duc? Undeva dincolo de pa,amt, sub pamant. Melcul ar vrea sa-I urmeze, dar nu il primeste nici pamantul. Trebuie sa mearga mai departe, vor veni alti ingeri poate. A iesit putin soarele, dar nu mai vrea sa incalzeasca, doar sa lumineze. Melcului ii e frig, dar s-a pornit intr-o mica plimbare, poate va gasi ceea ce cauta, poate-si va aminti ce cauta.